M-am intepat in palma cu un os de peste. A curs o picatura de sange in afara si o picatura de apa sarata inauntru. Am strans pumnul, ca sa nu ma mai doara. L-am deschis si am gasit o perla. Lacomia m-a impins sa mi-o fur si am rupt-o de cordonul care lega viata ei de a mea. S-a facut intuneric. Doar perla mai lumina. Am inghitit-o, ca sa luminez si eu. Dar mi s-a stins in piept ca un bec ars.
Podeaua e rece. E prea intuneric, Totul in jur e negru si gol. Cu ochii deschisi, e intuneric. Negru, opac, irespirabil... Aproape ca il simt in varful degetelor... rece, dur, egal...
Ma tarasc in genunchi, inainte. Incet, pipaind, incercand sa deslusesc ceva. Un zid! Simtit, nu vazut. Merg de-a lungul lui. Ma dor genunchii. Si podeaua, si peretele, sunt atat de reci, de opaci, de netezi... Imi ingheata mainile plimbandu-se pe zidul negru...
Oare de cand merg? Oare cat mai am?
Si, deodata, ma izbeste! Coltul! In fata mea, deci, se afla inca un perete. La fel de negru, la fel de opac, la fel de neted. Oare cat de lung e? Cate zile, saptamani, luni imi vor trebui sa ajung la capatul celalalt?
Dar in colt e cald! Genunchii imi sunt fierbinti si caldura se prelinge in tot corpul. Intind mainile. Deodata, intunericul e rosu! Si ochii imi ard de foc. Imi simt corpul fluid, fierbinte. Plutesc in lava rosie, calda si ochii imi ard. Sunt lava si plutesc la vale, pe un rau incandescent, intr-o lume rosie, in care intunericul e foc, podeaua se scurge si eu, eu, eu...
De azi numele meu este uitarea.