Tot timpul am acea impresie goală că este ultima oară, ultima oară cand zâmbesc, de mult timp nu mai simt ca traiesc dar acum... iubesc. Oare e prea tarziu? Sunt multe gânduri care ma străbat, sunt cateva mii in fiecare minut, dar unul singur ma apasă: cât mai durează? Cât mai durează porcăria asta zilnică si truda de a fii mai bun. Pentru ce? Mă simt ca un amărât câine comunitar... tot pe străzi tot singur, nu am un motiv clar dar eu trăiesc, și nu știu de ce. Vând ieftin ani în viata! Mi-ar plăcea sa pot onora un anunț ca ăsta. Aș pleca și eu mai repede și s-ar bucura alții de anii care nu le-au fost acordați dar pe care eu îi trăiesc degeaba.
Ne ținem de mână, mă privește și îmi spune că ma iubește; o privesc zâmbind și nu pot spune nimica. În gândul meu se desfășoară o serie de propoziții care mai de care mai finisate cu scopul de a-i spune că nu are cum să mă iubească, e prea mică, prea frumoasă și prea perfectă pentru mine. Tot atunci, îmi amintesc cum iubeam si eu cand eram de vârsta ei... cred că îmi este frică să o iubesc cu adevârat. În final... Încerc să mă abtin de la mai multe detalii nedorite deoarece, cel ce va vrea să știe va întreba.