agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2575 .



Dumnezeu a venit cu Citroenul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apetria ]

2008-09-14  |     | 



Mi-am cumpărat un Citroen fără să am permis, așa cum taică-meu și-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Făță de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar așa a stat treaba.
Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică și să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogățesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie și proză. Și am dat-o pe comerț ca mulți români în anii ’90. Iar comerțul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.
M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din București. Ne-am mutat- șoția, fetița și eu- în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreținem, dar le-am plătit și-o cotă părinților. Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câțiva ani în urmă, pe prețul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriași în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinților s-au transformat în jumătatea prețului real al locuinței. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.
Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales și cu un magazin cu haine și, bineînțeles, cu Citroenul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neștiința gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe automobilul parcat lângă drumul național. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci și prietenii preferau să ne ducă cu mașinile lor și să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroenul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.
Deși am terminat școala de șoferi împreună cu soția, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soția s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existența cuiva- apoi, cum aș putea să trăiesc cu vinovăția în suflet? Terminând orele de condus, sigur că știam să șofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în mașină și am luat-o la drum prin oraș când eram suficient de beat ca să nu-mi dau câtă idioțenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroenul ca la raliuri, și-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci știam că are doar un motor care toarce silențios, de atunci încolo am conștientizat că mașina este compusă din mii de piese, din care o mulțime au început să sune.
Cu bunicul ne înțelegeam la fix. Amândoi eram regaliști și înjuram comuniștii. El mai vocal deoarece a fost și prizonier în război la ruși. Își iubea nepoțica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soția mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios și ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, și cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu și el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deștept- mă credea deștept- poate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ți bagi degetul în cur ca să-ți atingi omușorul, ți-l bagi în gură”, zicea.
Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viața. Niciodată nu i-a displăcut băutura și se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea bețivii. Nu eram noi bețivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obișnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel și chip. Zicând astea își privea în ochi soția nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.
Bunicul nu pierdea prilejul să mă miștocărească pe seama Citroenului. Cu obstinație. Mă tot întreba dacă vreau să-l transform în coteț de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunțuri în ziare, am lipit afișe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roțile camioanelor și rugina a început să se arate pe ea ici-colo. Când își aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare”, zicea bunicul Gavrilă.
Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună. Citroenul era tot în fața blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul și burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fii cufurit, nu plânge. Să știi zevzecule că Dumnezeu există, să-ți intre în cap.”, au fost cu aproximație ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna. Atunci am plâns prima oară în existența mea de matur.
Deoarece era sfârșitul săptămânii și trebuiau să-i facă și autopsie, medicii mi-au spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni. Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Știam că avea fonduri de înmormântare la două firme de de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că nu-mi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop. Am simțit cum mă cuprinde disperarea.
În ultimele zile vânzările la magazin au fost puțin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are șoarecele. Eram disperat și-mi era rușine de situație. Nu le doresc nici dușmanilor sâmbete și duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.
Luni dimineața beam cafea și probabil că eram la fel de negru la față ca și cafeaua. Peste cîteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis ușa după ce am auzit soneria și am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi țigani destul de solizi, curați dar fioroși. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroenul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toți leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înțeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe povești, au început să-mi numere bancnotele în palmă și am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.
Peste o lună, punctual, țiganul cumpărator al Citroenului a bătut iar la ușa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Și-a înmormântat o fetiță. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.
Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.
Alexandru PETRIA

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!