Spiridon Pavelescu fusese revizor-contabil și întreaga lui viață gravitase în jurul cifrelor. Visa și noaptea cearceafurile albe de planuri contabile pe care le întocmea când era trimis în control la firmele ce erau subordonate holdingului la care lucra. Era atât de legat de cifrele lui, încât se gândea cu groază că, atunci când se va pensiona, nu va putea trăi fără taina pe care niște biete semne o stârneau în sufletul său, ori de câte ori se așeza la birou să înceapă o nouă verificare, strângând în jurul lui teancurile de foi înnegrite de calcule și coloane lungi de bilanțuri. Dar se înșelase. Omul poate trăi și fără lucrurile de care a fost atât de legat toată viața, și asta fiindcă există amintirile. Prin ele ne putem întoarce în timp, ne putem revedea la alte vârste, cu ele putem visa în continuare la fel de frumos, așa cum alături de ele trăiam înainte. De aceea pentru Pavelescu bătrânețea era încă un teritoriu blând, plin de liniște sufletească, cu plimbări prin parcuri, chibițării pe lângă mesele de șah și table, unde alți bătrâni, asemenea lui, așteptau numărătoarea inversă, clipa de adevăr și grație finală...
Căci Pavelescu știa foarte bine că noi, oamenii, ne naștem pe rând, dar plecăm într-o ordine aleatorie într-o altă dimensiune, la care el nici nu voia acum măcar să se gândească....
Până într-o zi, când i se întâmplă un lucru, care avea să-i modifice radical viața. Un lucru care îl va face să vadă adevărata realitate din viața sa. Fusese în vizită la un vechi și bun prieten de al său, care stătea la un azil de bătrâni. Îl impresionaseră de cum pășise pe poarta azilului figurile de oameni triști, părăsiți, ale bătrânilor, care se pierdeau printre copacii ce umbreau curtea mare a azilului, fiecare fiind parcă în căutarea unui timp pierdut, fiecare cu gândurile lui tainice, dureroase, izolându-se într-o reverie în care puteau să remodeleze clipele trecute și atât de dorite acum. Mai ales că fiecare trăia în suflet cu drama părintelui abandonat ca un lucru nefolositor și enervant, de care se împiedica acum copilul fiecăruia dintre ei, ce uitase demult copilăria.
Din acea zi, viața lui Spiridon Pavelescu luase o altă întorsătură. Avea de câteva zile însă și un secret numai al lui, care îi readusese pofta de viață și îl făcuse să se gândească mult mai mult la viitorul copiilor și nepoților lui. Se hotărâse să își vândă casa, s-o împartă la copii și să stea la unul din ei, pentru a evita spectrul înfricoșător al azilului. Singurătatea îl deprima și mai ales la bătrânețe un bărbat singur – soția îi murise de mai bine de zece ani de cancer - se simte pe zi ce trece tot mai aproape de moarte. Este drept că nici sănătatea nu îi mai era atât de verde, încât să-i îngăduie să își poarte singur de grije, așa că îi strânsese pe copii într-o duminică la el pentru a le anunța hotărârea luată. Știa că odată intrat în casele lor, contactul cu vechii prieteni, plimbările prin parcurile cartierului său, toate vor fi de domeniul trecutului. Dar era fericit. Fiindcă avea un secret numai al lui, pe care încă nu voia să-l destăinuie nimănui. Nici măcar copiilor săi. Singurul care-l știa era avocatul Romulus Demetriad, cel mai apropiat prieten al său încă din copilărie. Cu el se sfătuise Pavelescu atunci când hotărâse să se mute la copii. De fapt, avocatul fusese cel care îl convinsese că este bine ca înainte să dezvăluie micul lui secret, care-i schimbase dintr-odată viața, să experimenteze pe propria-i piele afecțiunea celor doi băieți ai săi. Și Pavelescu considerase că acest sfat merită urmat. În fond, ce avea de pierdut? Erau copiii lui, pe care-i crescuse ca orice părinte cu trudă, împreună cu regretata sa soție. Fiindcă nici prin cap nu-i trecea că va urma ce va urma...
Nu știa cum vor primi băieții vestea, dar era de datoria lor să-i poarte de grijă, mai ales că din vânzarea apartamentului său vor ieși bani frumoși, pe care aceștia îi vor împărți, și cum banii reprezintă azi singurul scop în viață, mai ales în familiile tinere, știa că nu va fi refuzat. Le prezentase pe scurt hotărârea sa:
- V-am chemat aici, fiindcă mă simt din zi în zi mai slab și neputincios...Este și normal ținând cont de vârstă...Vreau să vând casa și banii să îi împărțiți între voi...Gelu...Florin...cred că nu aveți nimic împotrivă! Știu că aveți mari găuri în buget...Eu nu v-am mai putut ajuta cu credite în bancă...nemernicii ăștia de bancheri nu mai dau credite pentru noi, cei săriți de 65 de ani, parcă ne-ar vedea deja cu un picior în groapă...
- Și ai hotărât la ce azil te vei muta, tată socrule, îl abordase Steluța, soția lui Gelu, băiatul lui cel mare.
- Ce azil? Voi sta la voi! Pe rând...o lună la unul, o lună la altul...Doar nu donez banii unui azil, ci vouă, copiilor mei!
- Păi, continuă Gelu poziția tranșantă a Steluței...noi avem servici, avem griji gospodărești, mai e și Radu, băiatul nostru...probleme cu educația, cu școala...nu știu dacă vom putea avea grije de tine...La azil sunt oameni specializați, sunt alte condiții, te vei integra unei comunități de vârstă apropiată de a ta, altfel vei privi viața de acolo, socializând, decât din singurătatea camerei noastre...
- Măi, Gelule...tată...eu am fost nu o dată să-mi vizitez prietenul și fostul meu coleg, Lăscărică, la azilul unde l-a aruncat indiferența copiilor lui...Este un om distrus din punct de vedere psihic...plânge toată ziua...s-a îmbolnăvit de plămâni, merge din ce în ce mai greu...ce mai, este aproape de sfârșit. Eu nu vreau să ajung așa! Atunci când m-ai obligat să-mi vând mașina, amintirea mea de o viață, ca să-ți plătești restanțele alea la bancă, eu nu ți-am spus că îmi e greu...că o să rămân fără singurul lucru care-mi putea aminti de clipele frumoase petrecute cu maică-ta în excursiile de la munte, până să veniți în viața noastră voi, cei doi copii, și să ne închideți într-o singurătate acceptată. Căci pentru mine și maică-ta copiii au fost cel mai frumos dar pe care îl puteam primi în viață...Tu ce zici, Florine?
- Păi, tată, și eu sunt cam tot de părerea lui Gelu. Este greu pentru noi, oameni tineri, să avem grijă de tine...Știu că ești o fire complicată...și mama, Dumnezeu s-o ierte, zicea asta...nu știm dacă vom avea răbdarea necesară...
- Trebuie să aveți, Florinele, eu câtă răbdare am avut cu tine ca să treci nenorocitele alea de clase gimnaziale, când erai rușinea școlii, de când te încârdășisei cu golanii ăia, cu Duculeștii...Numai absențe și numai note mici...Ce, crezi că eu nu am avut atunci răbdare cu tine...și câtă răbdare am avut! Ce, eu și maică-ta nu eram pe atunci tineri...Aveam și noi dreptul la câte o distracție, dar copiii trebuiau îngrijiți, educați, îmbrăcați, hrăniți...Numai noi știm ce eforturi am făcut...Pâinea era cartelată, cozile la câte o alimentară erau locul în care îți încropeai o a doua familie, ținând cont de faptul că stăteai la ele cu orele și îți făceai prieteni cât pentru o viață. Dacă socotiți că sunt o povară, bine, vând casa și banii îi donez azilului unde vreți să mă înmormântați de viu. Așa e bine?
- Păi, nu prea e bine, sări Lucreția, soția lui Florin, nu e bine tată socrule, că stăm cu o rablă de mașină la poartă și ne gândim cu groază că iar vine iarna, n-avem cauciucuri, bateria iar ne va obliga să facem hei-rup pe drumurile înghețate...Ziceam și noi că cu partea noastră ne luam o mașină nouă...mata, oricum nu mai ai nevoie de bani, acolo, la azil...
- Păi, numai voi, interveni Gelu, numai voi ? Hârbul meu ce cusur are?
- Tu ai Fiat, bă, frate-meu, îi răspunse cu ciudă Florin, nu mașină din asta autohtonă ca a noastră...Mașină străină...Fiat, deh...! Cum o răsfățai...Lamborghini a mea...făceai mișto de noi când plecam împreună în vreo excursie..Cum ziceai? Florinele, hai să-ți dau ceva fum pe la nas...! Întotdeauna mă tachinai cu demarajul tău tot timpul când ne opream undeva!
- Hai, hai nu vă mai certați! interveni Spiridon pe un ton împăciuitor. Gândiți-vă... o lună la unul, a doua lună la celălalt. Aveți o pauză destul de mare să vă reveniți, dacă v-aș face probleme...
- Da, zise iar Steluța, căreia se vedea de la o poștă că această situație nu-i convenea deloc și căuta nod în papură din orice. Da, dar să vedem cum facem...unele luni au 30 de zile...altele 31... februarie...vedeți...cine nimerește februarie, este câștigat față de celălalt, care îl ia pe martie în piept cu ditamai 31 de zile...
- Hai, mă, Steluțo, îi spuse Spiridon zâmbind, nu mai fi și tu atât de scrupuloasă...30, 31 sau câte zile or fi...o să vezi că nici nu o să simțiți că mă aveți pe cap. Te asigur eu!
Băieții cerură un timp de gândire și după câteva zile, presați de nevoia de bani și încântați că vor renunța la rablele lor și se vor urca în mașini noi, acceptară.
Traiul lui Spiridon Pavelescu la cei doi copii urma să fie un adevărat calvar.
În prima lună stătuse la Gelu. Căuta să nu-i deranjeze cu prezența lui, și rareori dacă avea nevoie de ceva li se adresa cu vreo rugăminte. Se baza mai mult pe Radu, nepotul lui, care era un copil sensibil și foarte inteligent și pe care ori de câte ori îl privea își amintea de bunătatea regretatei sale soții. Copilul intra des atunci când era acasă în camera lui și îi aducea câte o fructă, un pahar de suc și stăteau de vorbă despre școală și despre visele lui. Radu visa să ajungă aviator, dar nu unul pe o cursă de linie, ci pe un avion de vânătoare. Era deosebit de talentat la științele exacte și îi spusese odată lui Spiridon într-unul din momentele lor de intimitate că va face totul, în așa fel încât să-și vadă visul cu ochii. Gelu și Steluța, în schimb, ai fi zis că nici nu catadicsesc să-l considere un suflet prezent fizic în casa lor. În trei săptămâni câte trecuseră de la mutarea sa nu schimbaseră cu el mai mult de câteva vorbe. Nu intraseră niciodată în camera lui, să-l întrebe de vorbă, de sănătate. Mai mult, stabiliseră, cu o hotărâre care-l duruse la vremea respectivă pe Spiridon, că nu pot lua masa împreună.
- Tată socrule, mata ești bătrân, ești mai încet la mâncat...îi spusese Steluța. În plus, voi, cei bătrâni, sunteți și neglijenți la masă, scăpați tacâmurile, vă mai cade din gură, faceți lucruri care unui om tânăr i-ar putea întoarce stomacul pe dos. Așa încât ai să mănânci în camera matale, o să-ți aducă Gelu o măsuță mică și acolo vei mânca. Ai grijă însă să nu-mi pătezi covoarele sau să-mi spargi din veselă, că nu suntem așa de avuți... Că, dacă strângeai și mata cureaua, că ai avut un salariu bun când munceai, nu ne dădeai niște amărâți de bani, cu care abia de am putut să ne luăm o mașină modestă...
Spiridon înghițise în sec auzind astfel de vorbe și se consola la gândul că mai avea doar o săptămână de stat la Gelu. Poate traiul la Florin va fi altfel...Acum nu mai avea ce face, rămăsese fără casă, trebuia să se consoleze cu viața asta, oricât ar fi fost de dureros să-ți vezi copilul că te tratează ca pe un străin. Este drept, mai exista și micul său secret, dar nu era momentul să-l dezvăluie, trebuia să aștepte și “cazarea” la Florin.
Paharul se umpluse într-o seară, când Gelu avea invitați. Puseseră grătarul în curte și prin geamul camerei sale pătrundeau aromele unei tinereți culinare, care trecuse ca un gând peste anii bătrânului. Auzise fără să vrea un dialog purtat cu voce înceată între fiul său și noră pe holul ce dădea din camera sa afară.
- Steluță, să-i oprești și lui ăl bătrân o bucată de friptură...ceva...acolo...Că trebuia să-i închizi geamul, când ne-am apucat de grătar...
- Gelule, lasă-l, abia mai molfăie pâine, darmite o bucată de friptură...Lasă-l, că a mâncat la viața lui, nu-i duce tu grija...acum e la cură...bătrânii nu au voie carne... se sclerozează...Ce, nu știai?
Amândoi izbucniseră într-un râs înfundat, râs care-i încrețise pielea și părul pe mâini lui Spiridon, ca sub imperiul unei emoții puternice, când auzise de cât respect se bucură în fața copilului său, pentru care făcuse atâtea în viață. De Steluța, nu se mira. Nu o plăcuse de când Gelu le-o prezentaseră lui și Leonorei, regretata sa soție. Dar tot el a fost acela care i-a spus nevestei sale: “Lasă-l, Leonoro, lasă-l, că nu o să stăm noi cu ea...El o să se spele pe cap cu ce a ales...!” Pe atunci nici nu-și imagina Spiridon că peste ani destinul său va sta la masa de joc cu un jucător de pocker parșiv, nerecunoștința copiilor săi, jucător versat, care, când nu te aștepți, scoate al cincilea as din mânecă și te duce la faliment psihic și moral, așa cum era el în clipa asta, după ce auzise dialogul caustic al celor doi.
Trecuse prima lună și fusese luat de Florin acasă la el. O rază de speranță avea Spiridon în suflet. Florin avea o fată, Mioara, la fel de cuminte și blândă ca și celălalt nepot al lui. Și o fată întotdeauna are un dram de milă pentru bunici. Știa asta de la familia lui și din experiența sa de viață. Dar mai spera Spiridon că Florin și Lucreția, care erau cu câțiva ani mai tineri decât Gelu și Steluța, poate aveau o altă viziune asupra vieții. Dar se înșelase amar. Din start Lucreția îi pusese anumite condiții, încât el se întrebase de ce nu afișase noră-sa chiar și un regulament de ordine interioară pe ușa camerei sale, înainte de venirea sa aici.
- Tată socrule, întrucât te-ai obișnuit la Steluța să iei masa separat, adică singur, nici aici nu vom face o excepție. Vei mânca în camera matale. Ai grijă la curățenie, că de asta răspunzi dumneata. Atâta timp cât ești în stare să te ții pe picioare, nu văd de ce nu ți-ai ține și camera în ordine...Un lucru să știi. Să nu te aștepți la mâncare din aia sofisticată! Mâncarea la noi este bine drămuită! Noi suntem cu banii chibzuiți. Avem datorii la bănci, Mioara merge la meditații. Banii de la mata, atâți câți au fost – să mă ierte Dumnezeu, că puteau fi mai mulți, la un ditamai contabilul care ai fost! – banii s-au dus. Ne-am luat o mașină, dar știi că mașina nouă trebuie întreținută și mai ales trebuie rodată. Trebuie să facem câteva drumuri cu ea, deci bani de benzină, ulei și toate celelalte care decurg de aici...
- Și încă ceva tată, îi spuse Florin rece, fără să-l privească în ochi, semn că venirea lui aici pentru o lună era un mare impediment pentru el și soția sa. Încă un lucru. Noi suntem tineri...mă înțelegi mata...apoi mergem la servici. Deci, trebuie să ne odihnim noaptea! Te rog să rărești drumurile la budă. Știu, știu, o să-mi zici... prostata fiule...prostata, vârsta...De aceea va trebui să instituim un embargou asupra apei...
Spiridon își privea fiul năucit, neândrăznind să se gândească la ce va urma.
- Apa...începând cu ora 17, hai, treacă de la mine, 18 seara... gata cu apa! Te abții de la băut apă, ca să nu faci ture pe holul care dă spre baie și pe care se află și camera noastră. Că noi nu stăm ca Gelu la curte, avem un amărât de apartament. Ne deranjezi în initimitatea noastră, și mai ales, nu vom înțelege nimic din somnul de peste noapte.
“Sejurul” la Florin fusese o copie în oglindă a calvarului îndurat la Gelu. Singura rază de lumină erau discuțiile cu Mioara, grija ei pentru sănătatea bunicului, micile cadouri dulci pe care ea i le aducea. Resemnat și gândindu-se cu groază la lunile ce vor urma, Spiridon luă hotărârea pe care, dacă ar fi fost înțelept, ar fi luat-o de la început. Îl sună într-o dimineață pe avocatul Demetriad și cu ajutorul lui se mută la un azil de bătrâni. Știa ce soartă îl va aștepta acolo, dar casă nu mai avea, și, chiar dacă ar mai fi avut, i-ar fi fost imposibil să mai stea mult timp singur, ca un cuc. Și, cum nu ar mai fi putut îndura mult timp umilințele copiilor săi, făcu acest pas cu inima, fără măcar să-i anunțe pe băieți. Numai cei doi nepoți știau de hotărârea sa.
Azilul ! Azilul Sfânta Ana! Era o clădire veche, fost conac boieresc cu ziduri groase, cu saloane mari, luminoase, ceea ce dădea un strop de optimism austerității, pe care de obicei o degajă un astfel de așezământ. Directoarea azilului îl primise foarte afabilă, ai fi zis că-l cunoștea de când lumea și-l adoptase imediat cu apelativul “nea Spirache”. Se vedea că era o femeie care cunoștea sufletul trist și părăsit al atâtor bătrâni care trecuseră pragul azilului pe care-l conducea. Asta îl cuceri pe Spiridon la prima lor întâlnire. Și faptul că era o persoană discretă și că nu-l întrebase, cum se face de obicei, de ce a ales azilul, ce părere au avut copiii de această hotărâre, multe amănunte care i-ar fi putut răscoli inima și așa fărâmițată de comportarea celor doi băieți ai lui.
Confortul în azil era unul pe care orice instituție de acest fel îl putea oferi: minim. Exista o sală de baie, folosită pe rând de bătrânii și bătrânele azilului, apa era bineânțeles cu program, de două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta. Sala de mese arăta jalnic, dar când se strângeau cu toții în fața farfuriilor aburinde cu fasolea aia minunată la cazan uitau de toate și se simțeau ca într-o familie unită, puternică, duioasă.
Se întremase evident în azil. Poate din cauza faptului că era fericit, că mânca la ore regulate și, contrar celor afirmate de nora sa, Steluța, că aveau și carne, care nu-l sclerozase nicidecum... Plus de asta erau vizitele nepoților săi, care-i luminau orele prin exuberanța și voioșia lor molipsitoare. Lui Spiridon îi plăcea să-i asculte cum își aștern planurile de viitor în fața lui, cu câtă seninătate vorbesc despre ceea ce vor să fie în viață, cu câtă pasiune și voință afirmă că vor deveni fiecare ceea ce și-a dorit: Radu, pilot de vânătoare, Mioara profesoară.
După o lună de la venirea sa la azil, Spiridon îl chemă pe avocatul Demetriad la el.
- Romulus, cred că a venit clipa adevărului! Te rog, înștiințează-i pe cei doi fii ai mei că duminica viitoare la ora 17, vreau să fie aici, la azil, pentru ca în prezența lor să le fie citit testamentul meu.
- Spiridoane, taică, credeam că nu o să mai apuc ziua asta! Când mi-ai spus acum câteva luni că vrei să-ți vinzi casa și să stai la copii, am crezut că te-ai senilizat complet. Dar mi-am dat seama că pui tu la cale ceva, mai ales după ce ne-am întâlnit atunci la “Gambrinus” cu prietenii noștri din copilărie, câți au mai rămas, ca să sărbătorim evenimentul....micul tău secret de azi... Așa să fie...duminica viitoare, ora 17, la azil.
Cei doi băieți se prezentaseră la ora stabilită, dar Demetriad îi spusese lui Spiridon că îi urnise cu greu din casă, fiind duminică, cei doi afirmând că nu au ce căuta la citirea unui testament din care nu mai au ce câștiga, din moment ce casa lui Spiridon fusese deja “parcelată” în cele două autoturisme ale lor. Dar cum avocatul știuse să fie convingător, veniseră împreună cu soțiile și copiii.
Spiridon era fercheș și bine dispus, ceea ce nu-i scăpă Steluței, care îi și spusese de cum îl văzuse:
- Ai văzut, tată socrule, că îți merge bine aici la azil...Și nu voiai să vii...asta numai ca să ne amărăști nouă viața!
Se strânseseră cu acceptul directoarei, chemată și ea în calitate de martor neutru, în salonul mare al azilului, acolo unde seara bătrânii se înghesuiau să se uite la singurul televizor existent.
Avocatul Demetriad deschisese testamentul și începuse să citească, în timp ce pe chipurile lui Gelu și Florin se așternuse o plictiseală de moarte, care le contaminase în curând și pe cele două consoarte.

“În prezența d-lui avocat Romulus Demetriad, eu, Spiridon Pavelescu, vreau să îmi împart averea după cum urmează....".
În acea clipă, Steluța, foindu-se pe scaun, spuse cu voce tare:
- D-le avocat, din moment ce știm cu toții despre ce este vorba, nu putem semna și să plecăm...? Este duminică și am lăsat alte treburi pentru a asculta niște lucruri deja consumate...Zău, e păcat de Dumnezeu...!
- Răbdare, răbdare, scumpa mea noră, o complimentă Spiridon, când o să afli despre ce este vorba în testament, nu cred că vei mai da ghes să fugi acasă...!
Steluța se mulțumi să-l privească cu un soi de scârbă amestecată cu ironie, fiindcă ea nu putea uita acuzele din partea prietenilor și ale altor rude, care aflaseră că Spiridon renunțase la șederea la ei, nemulțumit de șicanele la care ea și Gelu îl supuseseră.
- Să revenim, spuse Demetriad și, rog, să nu mai fiu întrerupt!
“ Apartamentul meu, format din două camere, va fi împărțit celor doi băieți, Gelu și Florin, din vânzarea lui aceștia urmând să-și achiziționeze câte un autoturism nou...”
- V-am spus eu, interveni iar ofuscată Steluța, batem apa-n piuă...
“În luna ianuarie a acestui an, jucând la loto, am câștigat o sumă importantă de bani. Voiam, inițial, ca și aceasta să ajungă la băieții mei și de aceea am hotărât să mă conving pe propria-mi piele de calitatea și profunzimea sentimentelor lor pentru mine. Așa că, fără să le spun nimic, am vândut casa și am încercat să conviețuiesc alături de ei. Nu am rezistat mai mult de o lună la fiecare și asta datorită iubirii nemăsurate cu care aproape mă sufocau în fiecare zi, din cauza grijii permanente care îi ținea zi și noapte pe lângă mine. La Gelu era să mă sclerozez definitiv din cauza mâncărurilor condimentate și specialităților la grătar, iar la Florin riscam să devin un băutor înrăit. Sucuri, bere, vin, apă plată, totul la discreție și fără limită de program.”
Spiridon urmărea pe sub ochi reacțiile copiilor săi și nu putea să nu remarce starea de surescitare care le cuprinsese mai degrabă pe cele două nurori, care simțeau acum că au pierdut găina cu oul de aur din mână.
“Așa încât împart în cote egale nepoților mei, Radu și Mioara, suma de 100.000 de euro, bani pe care îi pot folosi după bunul lor plac, atunci când vor împlini 20 de ani. Restul de 20.000 de euro îi donez casei mele actuale, azilului de bătrâni “Sf. Ana”, reprezentată aici de d-na directoare Luminița Istrătescu. Vreau ca din acești bani să se renoveze sala de mese, băile, salonul principal, să se asigure televizoare în fiecare cameră. În curtea interioară să se construiască în vechea bucătărie de vară o chilie, unde vinerea și duminica bunul meu prieten, preotul Gheorghe Irimia, pensionar acum, va oficia Sfânta Liturghie pentru prietenii mei din azil”.
Pavelescu își privea pe rând băieții și ar fi vrut să distingă în ochii lor măcar o palidă undă de vinovăție asumată. Dar aceștia se uitau la el ca la un dușman, mai ales acum, după ce auziseră prevederile testamentului, care nu îi mai priveau în niciun fel. Este drept, copiii lor aveau parte la vârsta de 20 de ani de o moștenire considerabilă, dar Gelu și Florin aveau nevoi curente, actuale, care nu puteau fi păsuite tocmai peste ani și ani.
Pavelescu le spuse apoi, nu fără tristețe în glas:
- Când am văzut că am câștigat atâta bănet, un fior mi-a trecut prin inimă. Ce să fac cu ei, mai ales acum la bătrânețe, când omul nu mai are nevoie de latura materială a vieții, ci de cea sentimentală, când orice bătrîn ar da toate bogățiile din lume pe o mângâiere a copilului său. Și mi-am zis că ne vom face o casă, numai a noastră, să vă am pe toți lângă mine. O casă frumoasă și o familie unită. Dar nu mă puteam arunca în neant, fără să mă asigur că veți fi lângă mine, cu inima, că mă veți sprijini, că voi avea toată afecțiunea voastră, mai ales că mă convinsesem de talentul nevestelor voastre care v-au jucat pe degete pe amândointoată viața! Și mi-am zis: de ce să risc...! Eram pe punctul de a face prostia să vă fac moștenitorii necondiționați ai acestei averi, venită din senin și, din păcate, prea târziu pentru mine. Dar Romulus, bunul meu prieten Romulus, cu experiența de viață acumulată prin sălile de tribunale mi-a spus să nu mă pripesc, să măsor de două ori, înainte să tai o dată. Și bun sfat mi-a dat! Numai așa mi-am putut da seama că pentru voi eu nu am însemnat decât o cifră palidă de afaceri și încet-încet mă păștea falimentul existențial, dacă aș mai fi continuat să îndur comportarea voastră. Voi rămâne cu nepoții mei, pe care îi voi ajuta cu un sfat, oricând vor simți nevoia. Și voi mai rămâne cu bătrânii mei companioni de la azil, căci acum am o familie numeroasă și caldă.

**********************************************************

Venise și Decembrie cu fervoarea pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă. Azilul îmbrăcase o haină nouă grație banilor oferiți de Pavelescu. În salonul mare trona un brad uriaș, împodobit feeric. Bătrânii se foiau de colo-colo, cu câte un pahar de șampanie în mână, așteptând parcă și ei trăsura lui Moș Crăciun plină de daruri. Și într-adevăr, directoarea sosise cu alai de cadouri pentru fiecare și în aer plutea o fericire de neexprimat. Pavelescu privea pe geam la luminile orașului. Noaptea se urcase în căruța cerului dăltuită în stele și lui i se părea că pe la geamuri îngerii cu plete de promoroacă mângâie cu șoaptele lor imensitatea întunericului.
Era mai fericit aici, între străini sau mai ducea dorul familiei, de care fusese părăsit? Era o întrebare pe care și-o va pune mereu de acum înainte, până va pleca spre familia cea mare, de dincolo...
De un lucru era sigur. Că cifrele, iubitele lui semne cabalistice de o viață, nu-l părăsiseră în clipa grea a singurătății și bătrâneții sale. Datorită lor, materializării lor în acel câștig, parcă venit din cer, bătrânețea lui și a altora va fi mai senină, mai calmă...
Privind în jur și simțind bucuria celor care-l înconjurau, abia atunci a înțeles Spiridon Pavelescu faptul că acasă este acolo, unde inima ta se umple de fericirea clipei prezente.