Bufonii
-acelor greieri zâmbitori, in memoriam...


Din vremuri străvechi, marii domnitori ajunși în jilțuri prin sabie și rămași prin dinastii, și-au luat pe lângă ei pentru descrețirea frunților împovărate de grijile provocate de menținerea puterii și a averilor, oameni deosebiți. Nu vorbim aici despre pictori sau dependenți de artă vorbită, mai puțin scrisă având în vedere sărăcia ca număr a lacașelor de cultivare a maselor, biserica exercitându-și doar dreptul de a îndruma mulțimea spre ascultare și smerenie întru sporirea averilor celor bogați. Vorbim despre cei ce aveau prin protecția de care se bucurau, cele mai multe drepturi la curțile domnitoare, despre bufoni. La începuturi, aceștia aveau doar rolul de a stârni hohote de râs prin tot felul de scălâmbăieli care mai de care mai grotești. Cu timpul însă, poate din dorința de a avea ascendent asupra rivalilor, sau nemulțumiți că erau nevoiți să cheme adeseori tot felul de învățați așa cum erau la nivelul științei și culturii acelor vremi, pentru a discuta despre anumite idei apărute pe neașteptate, domnitorii au început să prețuiască mai puțin umorul grosier al mișcărilor haotice ale trupului și mai mult pe cel fin, izvorând din minți agere, combinat cu mișcările scenice și dând astfel o nouă față, mai elevată, vieții de zi cu zi a traiului la curte.
Bufonii, dacă îi mai putem numi așa, aveau drepturi mult deasupra celorlalți exponenți ai puterii, socotiți fiind ca bunuri personale ale domnitorilor. Ei aveau dreptul să critice orice, oricând, oricum, și pe oricine, prin mijloace mai mult sau mai puțin convenționale, chiar și pe stăpân câteodată, măcar aparent, fără teama de a fi pedepsiți, cu toate că se cunosc cazuri când au înfundat temnițele sau au înfruntat securea gâdelui. Dar aceștia erau cei mai puțin destepți. Toți erau însă socotiți cam săraci cu duhul de cei vizați săgeților lor, o mare greșeală dealtfel datorată îngâmfării și autosuficienței izvorâte din rigidele coduri de conduită existente.Se știe că inteligența bufonilor făcea casă bună cu diformitatea trupului pentru că așa și erau aleși și era o plăcere să urmărești dialogurile dintre diferiți membri ai curții și aceste minți istețe. Cu timpul, au devenit din simple jucării, confidenți, apoi iscoade și prieteni de nădejde ai regilor și împăraților, oricum neavând altă șansă de supraviețuire în cazul căderii capetelor încoronate datorită numeroșilor dușmani pe care și-i făceau de-a lungul vieții.
Aveau acces aproape peste tot, la orice oră, cine să se ferească de niște rebuturi ale naturii, cum erau socotiți, buni doar pentru a stârni hazul ?... Dacă s-ar fi încercat să se răspundă atacurilor unor asemenea creaturi, ar fi însemnat recunoașterea superiorității bufonului din punct de vedere al inteligenței, ori acest lucru era exclus datorită rigidității în gândire și a regulilor specifice castelor, reguli care fals socoteau că gradele de inteligență sunt, în urcare, direct proporționale cu treptele sociale definite prin blazoane.
O victorie obținută altfel decât prin inteligență, împotriva unuia dintre exponenții clasei bufonilor nu a adus niciodată decât dezaprobarea celor din jur, așa că prea puțini erau aceia care alegeau forța drept cale de a rezolva asemenea conflicte.
Târziu, branșa aceasta a bufonilor, îmbrățișată de componenți ca fiind singurul mijloc de existență s-a divizat pe nesimțite poate,în alte două ramuri distincte, una conservatoare într-un fel, continuând tradiția meșterilor circari și rămasă doar în arene ca în vitrine de muzeu, cuprinzând noțiuni ca saltimbanc sau clovn, și o alta, mai mult ca o desprindere din trunchiul rămas în declin, având ca deviză obținerea zâmbetului prin orice mijloc inteligent. Definiția clasică a noțiunii de bufon/bufonerie aplicată aceastei ilustre ramuri și-a pierdut azi substanța, ea devenind desuetă în condițiile de acum. Mai mult, denumirea de « bufon » a rămas atașată doar acelei imagini ce odinioară exprima neseriozitate și frivolitate duse la extrem.
Exponenți sau nu ai meseriei de stârnit zâmbete, având în ei acea detașare prin care pot trece ușor peste asperitățile traiului de zi cu zi, luând mai în zeflemea, mai în glumă tot ce li se pare că nu funcționează conform principiilor morale și etice, acești pe undeva visători, pierduți printre noi sau ieșind puternic în relief prin apartenența la domeniile literaturii, cinematografiei, picturii, etc., ne repetă obsedant un adevăr ca pe un îndemn la viață : «ÎMBRÃÞIȘEAZÃ-ÞI FIECARE CLIPÃ POZITIVÃ ȘI TRECI UȘOR, ZÂMBIND, PESTE CEA NEGATIVÃ !»
Azi, « curțile domnești » de odinioară, devenite între timp simboluri, se regăsesc peste tot, în toate mediile sociale, fabricanții de zâmbete fiind un fel de catalizatori nelipsiți din retortele vieții, unde se zămislesc relațiile zilnice interumane. Îi găsim alături tot timpul, fără a știi câtă nevoie avem de ei, împrăștiind căldura zâmbetului și aducând culoare timpului trăit. Îi alungăm, îi rechemăm , nu se supără, revin, și o iau de la capăt. Deliberat sau nu, le urmărim evoluțiile fără să ne dăm seama că ceea ce fac ei reprezintă de fapt o reîncărcare cu energie a acumulatorilor noștri, ai tuturor. Ei sunt greierii ce fac să vibreze sufletele și sunt mulți , prea mulți dintre ei cei pe care-i observăm doar atunci când nu mai sunt, lăsând cenușiul rutinei să ne invadeze zilele. Azi, noi suntem acei « domnitori », iar ei, « confidenții si prietenii noștri de nadejde » !...
Așadar, să-i prețuim pe cei care sunt și să-i cinstim prin neuitare pe cei pe care-i știm și pleacă fără să-și ia rămas bun, poate pentru că li se sfârșește brusc misiunea încredințată, poate pentru că nu vor să schimbe zâmbetul de pe fețele noastre cu grimasele tristeții!...

Timișoara 05.10.2008