PREFAÞÃ

Este important să spunem cîteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficțiune.
Unsprezece ani de viață am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereții fără bătrînețe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tine¬reții fără bătrînețe mă seducea cel mai tare: înainte de a înțelege și simți prezența lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfîrși într-o bună zi mă aducea la dispe¬rare. Astfel, aflînd despre posibilitatea de a obține un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulți ani existența, am hotărît să mă dedic trup și su¬flet fabricării lui.
Era o perioadă de mari transformări sociale ― începutul anilor '70 ― și încă nu existau publicații serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărții, să cheltui puținii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărți din străinătate, și-mi dedicam multe ore din zi studiu¬lui simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedi¬caseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut și pe alții care își spuneau alchimiști, își aveau laboratorul propriu și promiteau să mă învețe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înțeleg că aceș¬tia nu știau nimic din ceea ce pretindeau să mă învețe.
Dar cu toată stăruința mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întîmpla nimic din ceea ce ma¬nualele de Alchimie afirmau în limbajul lor com¬plicat. Era un șir nesfîrșit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni și argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greșit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriașă de erori. În 1973, disperat de absența oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educație din Mato Grosso, pentru a ține cursuri de teatru în acel stat, așa că am hotărît să-mi folo¬sesc studenții la niște ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simți pe propria piele adevărul proverbului: "După faptă, și răsplată". Totul în jurul meu s-a prăbușit complet.
Mi-am petrecut următorii șase ani din viață în¬tr-o atitudine destul de sceptică în ceea ce privește tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învățat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin și că mîna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severității ei.
În 1981, am făcut cunoștință cu RAM, organi¬zația ocultă unde mi-am găsit și un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Și în timp ce el mă pregătea în învățătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont pro¬priu, într-o noapte, cînd stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiștilor era atît de vag și de complicat.
― Sînt trei tipuri de alchimiști, spuse Maestrul meu. Aceia care sînt impreciși pentru că nu știu ce vorbesc; aceia care sînt impreciși pentru că știu ce vorbesc, dar știu și că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii și nu rațiunii.
― Și al treilea tip? am întrebat.
― Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reușit, prin experiența lor, să descopere Piatra Filosofală.
Așa s-a hotărît Maestrul meu ― care aparținea celui de-al doilea tip ― să-mi predea lecții de Al¬chimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita și mă descumpănea atît, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denu¬mit "inconștientul colectiv". Am descoperit Legen¬da personală și Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raționamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplității. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleși, ci a tuturor ființelor omenești de pe fața Pămîntu¬lui. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toți putem ― fără umbră de îndoială ― să ne cufun¬dăm în Sufletul Lumii.
De aceea Alchimistul este și un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am transmis tot ce am învățat despre aceasta, am în¬cercat să aduc un omagiu marilor scriitori care au reușit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit și el istoria persană în¬tr-una din povestirile lui), Malba Tahan și alții.
Pentru a completa această lungă prefață și a ilus¬tra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al trei¬lea tip de alchimiști, merită să amintim o întîmplare pe care el însuși mi-a povestit-o în laboratorul lui.
Sfînta Maria, cu pruncul Isus în brațe, s-a ho¬tărît să vină pe Pămînt ca să viziteze o mînăstire. Mîndri foarte, călugării au făcut un șir lung și fie¬care s-a înfățișat în fața Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, al¬tul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al trei¬lea I-a recitat numele tuturor sfinților. Și așa unul după altul, fiecare călugăr și-a adus omagiul Maicii Domnului și Pruncului Isus.
Dar ultimul din șir era cel mai umil călugăr din mînăstire, care niciodată nu învățase înțeleptele scrieri ale epocii. Părinții lui fuseseră oameni sim¬pli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi și tot ce-l putuseră învăța era să arunce mingi în sus și să facă cîteva jonglerii.
Cînd a venit rîndul acestuia, ceilalți călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus și pu¬tea strica imaginea mînăstirii. Dar călugărul simțea, în adîncul sufletului, o dorință arzătoare să dă¬ruiască ceva lui Isus și Sfintei Fecioare.
Rușinat, simțind privirea mustrătoare a fraților lui, a scos cîteva portocale din sutană și a început să le arunce în sus și să jongleze cu ele, așa cum știa el.
Și doar în acel moment Pruncul Isus a zîmbit și a început a bate din palme în brațele Sfintei Marii. Și Maica Domnului numai lui i-a întins brațele, lă¬sîndu-l să-l atingă pe Prunc.
AUTORUL


Și pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.
Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezîn¬du-se la picioarele Domnului, asculta cuvîntul Lui.
Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-se, a zis:
Doamne! au nu socotești că sora mea m-a lăsat sin¬gură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.
Și răspunzînd, Domnul i-a zis:
Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești.
Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca.
LUCA, 10: 38-42



PROLOG

Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuși să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.
Alchimistul cunoștea legenda lui Narcis, frumo¬sul băiat care-și contempla zilnic propria frumu¬sețe într-un lac. Era atît de fascinat de el însuși că într-o bună zi a căzut în lac și a murit înecat. În lo¬cul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.
Dar nu așa își încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci cînd a murit Narcis, au venit naiadele ― zeițele izvoarelor și ale pădurii ― și au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.
― De ce plîngi? au întrebat naiadele.
― Plîng pentru Narcis, răspunse lacul.
― Ah, nu-i de mirare că plîngi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deși noi am aler¬gat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumusețea.
― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.
― Cine altul poate ști mai bine decît tine? răs¬punseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un tîrziu, zise:
― Îl plîng pe Narcis, dar niciodată n-am știut că el era frumos. Îl plîng pe Narcis pentru că de fiecare dată cînd se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumusețe.
"Ce povestire frumoasă", spuse Alchimistul.



Partea întîi


Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai cînd ajunse cu turma lui în fața unei vechi biserici părăsite. Acoperișul se prăbușise de mult, și in lo¬cul unde pe vremuri se afla sacristia creștea acum un sicomor uriaș.
Hotărî să petreacă noaptea aici. Își mînă toate oi¬le prin ruinele porții și apoi puse niște scînduri pen¬tru ca acestea să nu fugă în timpul nopții. Nu erau lupi pe acolo, dar odată îi scăpase una în timpul nopții și a trebuit să-și piardă toată ziua următoare pentru a găsi oaia rătăcită.
Își întinse haina pe jos și se așeză, folosind car¬tea pe care o terminase de citit drept pernă. Își spu¬se, înainte de a adormi, că ar trebui să înceapă să citească niște cărți mai groase ― durau mai mult pînă se sfîrșeau și erau perne mai confortabile în timpul nopții.
Era încă întuneric cînd se trezi. Privi în sus și văzu stelele care străluceau prin acoperișul aproa¬pe năruit.
"Voiam să mai dorm puțin", se gîndi el. Avu¬sese același vis ca și săptămîna trecută, și iarăși se trezise înainte de sfîrșit.
Se ridică și luă o înghițitură de vin. Apoi își luă toiagul și începu să-și trezească oile care încă mai dormeau. Observase că imediat ce se trezea el, cea mai mare parte a animalelor se deșteptau și ele. Ca și cum ar fi existat o energie misterioasă care îi unea viața de aceea a oilor cu care străbătuse pămîntul de doi ani încoace în căutare de hrană și apă.
― S-au obișnuit atîta cu mine că-mi cunosc obi¬ceiurile, își spuse în șoaptă. Dar stătu o clipă și se gîndi că ar fi putut să fie și invers: s-o fi obișnuit el cu orarul oilor.
Dar erau și unele oi care întîrziau să se scoale. Băiatul le trezi pe rînd cu toiagul, strigînd-o pe fie¬care pe nume. Totdeauna crezuse că oile sînt în sta¬re să înțeleagă ce vorbește el. De aceea obișnuia uneori să le citească părți din cărțile care îl impre¬sionaseră, sau să vorbească despre singurătatea și bucuria unui cioban pe cîmp, ori să comenteze ulti¬mele noutăți pe care le vedea prin orașele pe unde se întîmpla să treacă.
Însă în ultimele două zile avusese o singură grijă: fata negustorului care locuia în orașul unde avea să ajungă peste patru zile. Nu fusese decît o singură dată acolo, anul trecut. Negustorul avea o prăvălie de stofe și țesături și îi plăcea totdeauna să vadă cu ochii lui cum sînt oile tunse, ca să se ferească de hoții. Îi spusese un prieten despre pră¬vălie, așa că ciobanul își dusese oile acolo.



― Vreau să vînd ceva lînă, îi spuse negusto¬rului.
Prăvălia era plină de clienți și negustorul îl ru¬gă să aștepte pînă seara. El se așeză pe caldarîmul din fața magazinului și scoase o carte din desagi.
― Nu știam că ciobanii citesc cărți, se auzi un glas feminin lîngă el.
Era o fată ce arăta leit ca acelea din Andaluzia, cu părul negru și neted și ochi ce aminteau vag de vechii cuceritori mauri.
― Asta pentru că oile te învață mai multe decît cărțile, răspunse băiatul.
Au stat de vorbă mai bine de două ore. Ea îi spuse că era fata negustorului, și-i vorbi despre viața din acea așezare unde fiecare zi era la fel cu cealaltă. Ciobănașul îi povesti despre cîmpiile An¬daluziei, despre ultimele noutăți pe care le văzuse în orașele pe unde trecuse. Era mulțumit că vor¬bea și cu altcineva, nu numai cu oile.
― Cum ai învățat să citești? întrebă fata la un moment dat.
― Ca toată lumea, răspunse băiatul. La școală.
― Dar dacă știi să citești, cum de ești doar un simplu cioban?
Băiatul bălmăji ceva ca să ocolească răspunsul. Era încredințat că fata nu va înțelege niciodată. Își continuă poveștile de călătorie și ochișorii cei ma¬uri clipeau de frică și mirare. Pe măsură ce trecea timpul, băiatul își dorea să nu se mai sfîrșească ziua, să-l vadă tot ocupat pe tatăl fetei care să-i ceară să aștepte trei zile. A înțeles că simțea un lucru pe care nu-l mai simțise: dorința de a rămîne într-un sin¬gur loc pentru totdeauna. Lîngă fata cea oacheșă zilele n-ar fi fost niciodată la fel una cu cealaltă.
Dar negustorul veni și îi ceru să tundă patru oi. Apoi îi plăti cît îi datora și-i ceru să revină anul următor.




Peste doar patru zile ajungea din nou în orășe¬lul acela. Era agitat și nesigur pe el: poate că fata îl și uitase. Pe acolo treceau mulți ciobani care vin¬deau lînă.
― Nu-i nimic, le spuse flăcăul oilor lui. Și eu cunosc alte fete în alte orașe.
Dar în străfundul inimii știa că are importanță. Și că păstorii, ca și marinarii sau comis-voiajorii, cunoșteau cîte un oraș unde se afla cineva în stare să-i facă să uite de bucuria de a călători liberi prin lume.
Se iveau zorile și ciobanul își mînă oile în așa fel încît să meargă după soare. "Astea niciodată nu trebuie să ia o hotărîre", gîndi el. "Poate de asta stau mereu lîngă mine."
Aveau nevoie doar de apă și hrană. Cîtă vreme băiatul știa cele mai verzi pășuni din Andaluzia, ele îi vor fi credincioase. Chiar dacă zilele erau toate la fel, cu ore nesfîrșite care se tîrau între răsăritul și apusul soarelui, chiar dacă ele nu citiseră nici¬odată o carte în scurta lor viață și nu cunoșteau lim¬ba oamenilor care povesteau noutățile de prin sate. Erau mulțumite să găsească apă și hrană, atîta le era de ajuns. În schimb, își ofereau cu mărinimie lîna, compania și ― din cînd în cînd ― carnea.
"Dacă eu acum aș deveni un monstru și m-aș hotărî să le omor una cîte una, ele ar vedea abia la urmă că turma a fost exterminată", gîndi băiatul. "Pentru că au încredere în mine și au uitat să se bizuie pe propriile lor instincte. Și asta numai pen¬tru că eu le mîn la mîncare și la adăpătoare."
Băiatul începu să se minuneze de propriile lui gînduri. Poate biserica aceea, cu sicomorul crescut într-însa, să fi fost cu ghinion. Îi inspirase același vis pentru a doua oară, și asta îi dădea o senzație de furie împotriva tovarășelor lui, mereu așa de credincioase. Bău puținul vin care rămăsese de la cina de cu seară și-și strînse haina la mijloc. Știa că peste cîteva ore, cu soarele în vîrful suliței căl¬dura va fi așa de mare că nu-și va mai putea duce oile pe cîmp. Era ora cînd toată Spania dormea în timpul verii. Căldura ținea pînă seara și în toată această vreme el trebuia să-și care după el haina. Dar cînd se gîndea la greutate, imediat îi venea în minte că nu simțise frigul dimineții numai pentru că o avea. "Trebuie să fim mereu pregătiți pentru surprizele vremii", se gîndea el atunci, și se simțea mulțumit cu greutatea hainei.
Haina își avea rostul ei, și băiatul de asemenea. De doi ani pe cîmpiile Andaluziei, știa pe dinafară toate așezările din regiune, pentru că aceasta era marea pasiune a vieții lui ― să călătorească. Se gîn¬dise că de data asta o să-i explice fetei cum de un simplu cioban știa să citească: fusese chiar la semi¬nar, pînă la șaisprezece ani. Părinții lui voiau ca el să devină preot, și să fie motiv de mîndrie pentru o familie de simpli țărani care muncea din greu doar pentru mîncare și apă, ca și oile lui. Învățase lati¬nă, spaniolă și teologie. Dar încă de mic visa să cu¬noască lumea, iar asta era mult mai important decît să-l cunoști pe Dumnezeu sau păcatele oamenilor, într-o seară, cînd se afla în vizită la ai săi, își luă inima-n dinți și-i spuse tatălui său că nu voia să fie preot. Voia să călătorească.




― Oameni din toată lumea au trecut prin sa¬tul ăsta, fiule, răspunse tatăl. Au venit în căutare de lucruri noi, dar au rămas aceiași. Se duc pînă pe deal ca să vadă cetatea și sînt de părere că tre¬cutul era mai bun decît prezentul. Sînt bălai sau tuciurii, dar nu-s deosebiți de oamenii din satul nostru.
― Dar eu nu cunosc cetățile din ținuturile de unde vin ei, zise băiatul.
― Oamenii aceștia, după ce ne văd pămîntu¬rile și femeile, spun că le-ar plăcea să trăiască pen¬tru totdeauna aici, continuă tatăl.
― Vreau să cunosc femeile și ținuturile de unde vin ei, spuse băiatul. Pentru că aceștia nu se așa-ză niciodată pe aici.
― Oamenii aceștia au tot timpul punga plină cu bani, mai spuse tatăl. Dintre ai noștri, numai cio¬banii umblă de colo-colo.
― Atunci mă fac cioban.
Tatăl nu mai spuse nimic. A doua zi îi dădu o pungă cu trei monede spaniole vechi de aur.
― Le-am găsit într-o zi pe cîmp. Urmau să fie ale bisericii, ca zestre a ta. Cumpără-ți o turmă și bate lumea în lung și-n lat, pînă ai să înțelegi că ce¬tatea noastră e cea mai însemnată, iar femeile noas¬tre, cele mai frumoase.
Apoi îl binecuvîntă. În ochii tatălui, băiatul citi aceeași dorință de a cutreiera lumea. O dorință încă vie, în ciuda zecilor de ani cît încercase să o înă¬bușe cu apă, mîncare și același culcuș pentru toate nopțile.



Orizontul se coloră în roșu, apoi apăru soarele. Băiatul își aminti de discuția cu taică-său și se sim¬ți ușurat; cunoscuse deja multe cetăți și multe fe¬mei (dar nici una ca aceea care îl aștepta peste două zile). Avea o haină, o carte pe care o putea schimba pentru alta și o turmă de oi. Totuși, cel mai impor¬tant era că în fiecare zi își împlinea marele vis al vieții lui ― să călătorească. Cînd va obosi de cîm¬piile andaluze va putea să-și vîndă oile și să se facă marinar. Cînd se va sătura de mare va fi cunoscut deja multe orașe, multe femei, multe ocazii de a fi fericit.
"Nu știu cum îl caută pe Dumnezeu la semi¬nar", se gîndi el în timp ce privea răsăritul soarelui.
De cîte ori putea o lua pe alt drum. Nu mai fu¬sese niciodată pe la acele ruine ale bisericii, deși tre¬cuse de atîtea ori prin apropiere. Lumea era mare și nesfîrșită, și dacă s-ar fi lăsat numai un pic con¬dus de oi, ar fi descoperit și mai multe lucruri inte¬resante. "Problema este că ele nu știu că fac drumuri noi în fiecare zi. Nu-și dau seama că pășunile se schimbă, că anotimpurile trec, pentru că sînt ocu¬pate numai cu adăpatul și cu mîncarea."
"Poate că așa este cu noi toți", își zise ciobănașul. "Chiar și cu mine, care nu mă mai gîndesc la altă femeie de cînd am văzut-o pe fata negustorului."
Privi cerul și socoti că pe la prînz ar ajunge la Tarifa. Acolo putea să schimbe cartea pentru una mai groasă, să-și umple carafa cu vin, să se radă și să se tundă; trebuia să se pregătească pentru ca s-o întîlnească pe fată, și nici nu voia să se gîndeas¬că la posibilitatea ca alt cioban să fi ajuns înaintea lui cu mai multe oi, și să-i ceară mîna.
"Tocmai posibilitatea să-ți împlinești un vis face viața interesantă", reflectă el în timp ce iarăși privea cerul și grăbea pasul. Tocmai își adusese aminte că la Tarifa stătea o bătrînă care știa să interpreteze visele. Iar el avusese de două ori același vis în acea noapte.



Bătrîna îl conduse pe flăcău într-o încăpere din fundul casei, separată de sufragerie printr-o perdea făcută din fîșii de plastic colorate. Înăuntru avea o masă, o icoană cu Sfînta Inimă a lui Isus și două scaune.
Bătrîna se așeză și-i ceru și lui să facă la fel. Apoi îi luă mîinile și se rugă în șoaptă.
Părea o rugăciune țigănească. Flăcăul mai întîl¬nise mulți țigani în drumurile lui; aceștia umblau din loc în loc, dar nu aveau grija oilor. Oamenii spu¬neau că viața unui țigan era făcută numai ca să-i înșele pe ceilalți. Și mai spuneau că făcuseră înțele¬gere cu diavolul, și că furau copii ca să-i facă sclavi în misterioasele lor tabere. Cînd fusese mic, mereu i-a fost groază să nu-l fure țiganii, și aceeași frică veche o simți cînd țiganca îi luă mîinile.
"Dar are icoana cu Sfînta Inimă a lui Isus", gîn¬di el, încercînd să se liniștească. Nu voia ca mîna să înceapă a-i tremura, iar bătrîna să-și dea seama că-i e frică. Spuse Tatăl nostru în gînd.
― Ce interesant, zise bătrîna fără a-și lua ochii de la mîna băiatului. Apoi tăcu din nou.
Flăcăul deveni nervos. Mîinile începură să-i tre¬mure fără voie, iar bătrîna văzu. Și le trase repede.
― N-am venit ca să-mi ghicești în palmă, spu¬se, căindu-se că intrase în casa aceea. Chiar se gîn¬di că mai bine-i plătea acum și pleca fără să fi aflat nimic. Dăduse prea multă importanță unui vis care se repetase.
― Ai venit pentru vise, răspunse bătrîna. Visele sînt limbajul Domnului. Și cînd el vorbește pe Lim¬bajul Lumii, pot să-l interpretez și eu. Dar dacă El vorbește limba sufletului matale, numai tălică poți s-o înțelegi. Da' io îți iau oricum banii.
Încă o hoție, se gîndi flăcăul. Dar se hotărî să riște. Un cioban riscă mereu să se-ntîlnească cu lupii sau cu seceta, dar asta face ocupația de păstor mai atractivă.
― Am avut de două ori la rînd același vis, în¬cepu el. Se făcea că eram pe o pășune cu oile, cînd a apărut un copil care a început să se joace cu ani¬malele. Mie nu-mi place să se bage cineva pe oile mele, se sperie de străini. Dar copiii totdeauna reu¬șesc să se apropie de animale fără să le sperie. Nu știu de ce. Nu știu cum de cunosc animalele vîrsta oamenilor.
― Întoarce-te la vis, îi ceru bătrîna. Am o oală pe foc. Și pe urmă, ai bani puțini, nu-mi pot pier¬de tot timpul cu tine.
― Copilul s-a mai jucat cu oile încă o vreme, continuă băiatul, ușor intimidat. Și deodată, m-a luat de mînă și m-a dus la Piramidele din Egipt.
Se opri puțin pentru ca să vadă dacă bătrîna știa ce sînt acelea piramidele din Egipt. Dar bătrîna ră¬mase liniștită.
― Atunci, la Piramidele din Egipt ― și pro¬nunță ultimele trei cuvinte rar, pentru ca bătrîna să le înțeleagă bine ― copilul mi-a spus: "Dacă ai să vii pînă aici, ai să găsești o comoară ascunsă." Dar cînd să-mi arate locul exact, m-am trezit. La amîndouă visele.
Bătrîna rămase tăcută. Într-un tîrziu, luă iarăși mîinile flăcăului și le cercetă atent.
― Nu-ți iau nici un ban acuma, zise ea. Da' vreau a zecea parte din comoară dacă o găsești.
Flăcăul rîse. De fericire. Vasăzică baba strîngea ban pe ban din puținul care-i pica, și asta datorită unui vis care vorbea de comori ascunse! Bătrîna tre¬buie că era țigancă get-beget, că țiganii sînt proști.
― Atunci spune ce înseamnă visul, îi ceru bă¬iatul.
― Jură mai întîi. Jură că o să-mi dai o zecime din comoara ta în schimbul vorbelor mele.
Băiatul jură. Baba îi ceru să repete jurămîntul cu ochii la icoana Sfintei Inimi a lui Isus Cristos.
― E un vis în Limbajul Lumii, spuse ea. Știu să-l interpretez, dar e o tălmăcire foarte grea. De asta cred că merit o parte din ce găsești.
Iar înțelesul e ăsta: trebuie să mergi pînă la Pi¬ramidele din Egipt. N-am auzit niciodată de ele, dar dacă ți le-a arătat un copil, înseamnă că există. Acolo matale ai să găsești o comoară care te va face bogat.
Flăcăul rămase descumpănit, dar pe urmă se supără. Nu trebuia să o caute pe bătrînă pentru atîta lucru. Dar apoi își aminti că nu trebuia să plă¬tească nimic.
― Pentru atîta lucru nu trebuia să-mi pierd timpul, zise.
― De-asta ți-am zis că visul e foarte greu de in¬terpretat. Lucrurile simple sînt cele mai grele, și nu¬mai înțelepții reușesc să le vază. Și cum eu nu mi-s o înțeleaptă, trebuie să cunosc alte arte, cum ar fi cititul în palmă.
― Și cum o să ajung eu pînă-n Egipt?
― Eu doar interpretez vise. Nu știu să le trans¬form în realitate. De-asta trebuie să trăiesc din ce-mi dau fetele mele.
― Și dacă nu ajung în Egipt?
― Rămîn fără plată. N-o să fie prima oară.
Și bătrîna nu mai spuse nimic. Îi ceru băiatului să plece, că pierduse prea mult timp cu el.



Flăcăul plecă dezamăgit și hotărît să nu mai creadă niciodată în vise. Își aminti că avea mai mul¬te de rezolvat. Merse la magazin să cumpere de mîncare, schimbă cartea pe una mai groasă și se așeză pe o bancă în piața principală pentru ca să guste vinul pe care tocmai îl cumpărase. Era o zi fierbinte de vară și vinul, printr-una din acele tai¬ne de nepătruns, reușea să-l răcorească puțin. Oile le lăsase la intrarea în oraș, la stînă unui prieten. Cunoștea multă lume din părțile acelea, doar de asta îi plăcea să călătorească. Cu prietenii pe care și-i face omul nu trebuie să stea zi de zi. Cînd vezi aceleași fețe mereu, cum i se întîmpla lui la Se¬minar, ajungi să-i consideri ca făcînd parte din via¬ța ta. Și dacă fac parte din viața noastră, încep să vrea să ne-o și schimbe. Dacă nu ești așa cum vor ei, se supără. Pentru că toți știu exact cum trebuie să trăim noi. Și niciodată n-au habar de cum tre¬buie să-și trăiască propriile lor vieți. Ca femeia cu visele, care nu știa să le transforme în realitate.
Se hotărî să aștepte să mai coboare soarele spre asfințit înainte de a pleca cu oile spre cîmp. Peste trei zile avea să fie alături de fata negustorului.
Începu să citească din cartea pe care i-o dăduse un preot din Tarifa. Era o carte groasă, care vorbea despre o îngropăciune chiar din prima pagină. Pe lîngă aceasta, numele personajelor erau îngrozitor de complicate. Dacă într-o bună zi o să scrie o carte, se gîndi el, avea să pună un singur personaj, pen¬tru ca cititorii să nu trebuiască să rețină tot felul de nume.
Cînd reuși să se concentreze puțin asupra lec¬turii ― și era bună, pentru că vorbea despre o în¬mormîntare pe zăpadă, ceea ce îi dădea o senzație de frig sub soarele acela teribil ― un bătrîn se așe¬ză lîngă el și începu să-i vorbească.
― Ce fac ăia acolo? întrebă el, arătînd spre oa¬menii din piață.
― Muncesc, răspunse sec flăcăul și se prefăcu prins din nou de lectură. În realitate, se gîndea să tundă oile în fața fetei negustorului, ca să vadă și ea că era în stare să facă lucruri interesante. Își în¬chipuise această scenă de mii de ori; de fiecare dată, fata se minuna cînd el îi explica că oile trebuie tun¬se de la coadă spre cap. Și încerca să-și amintească și cîteva povestiri frumoase pe care să i le istori¬sească în timp ce el ar fi tuns oile. Pe cele mai mul¬te le citise în cărți, dar avea să le spună ca și cum le-ar fi trăit cu adevărat. Ea n-o să știe niciodată adevărul fiindcă nu știa să citească.
Dar bătrînul insistă. Îi spuse că era obosit, că-i era sete, și-i ceru o gură de vin băiatului. Acesta îi întinse carafa, doar-doar o tăcea bătrînul.
Dar moșul voia să stea la taclale cu tot dinadin¬sul. Îl întrebă ce carte citește. Băiatul se gîndi să fie aspru și să se mute pe altă bancă, dar taică-său îl ]nvățase să fie respectuos cu bătrînii. Așa că îi în¬tinse bătrînului cartea, din două motive: primul, pentru că nu știa să citească titlul. Iar al doilea, pen¬tru că dacă nici bătrînul nu știa, s-ar fi mutat sin¬gur pe altă bancă pentru ca să nu se simtă umilit.
― Hmmm, zise bătrînul, sucind cartea pe toa¬te părțile, ca și cum ar fi fost cine știe ce ciudățenie. E o carte importantă, dar e foarte plicticoasă.
Flăcăul rămase surprins. Și moșul citea, ba chiar citise acea carte. Iar dacă acea carte era plicticoasă, cum spunea el, mai avea timp să o schimbe pe alta.
― E o carte care vorbește despre ce vorbesc cam toate cărțile, continuă bătrînul. Despre neputința oamenilor de a-și alege propriul destin. Și se ter¬mină făcînd în așa fel încît toată lumea să creadă cea mai gogonată minciună din lume.



― Și care e cea mai mare minciună din lume? întrebă mirat băiatul.
― Păi, asta: într-o anume clipă din existență, pierdem controlul asupra vieții noastre care înce¬pe să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai go¬gonată minciună din lume.
― Cu mine nu s-a întîmplat așa, spuse flăcăul. Au vrut ca eu să fiu preot, dar eu m-am hotărît să mă fac cioban.
― E mai bine așa, zise bătrînul, pentru că-ți place să călătorești.
"Mi-a ghicit gîndurile", își spuse băiatul.
În acest timp, bătrînul răsfoia cartea groasă, fără cea mai mică intenție de a o înapoia. Flăcăul a obser¬vat că purta niște haine ciudate: părea arab, ceea ce nu era o raritate prin părțile acelea. Africa se afla la numai cîteva ore de Tarifa; și n-aveai decît să stră¬bați Strîmtoarea cea mică cu vaporul. Deseori apă¬reau arabi în oraș, după cumpărături și spuneau rugăciuni bizare de mai multe ori pe zi.
― De unde sînteți? întrebă.
― Din mai multe locuri.
― Nimeni nu poate fi din mai multe locuri, ri¬postă flăcăul. Eu sînt păstor și umblu prin multe părți, dar sînt dintr-un singur loc, dintr-un oraș aproape de o cetate veche. Acolo m-am născut.
― Atunci să spunem că m-am născut la Salem.
Băiatul nu știa unde se află Salemul, dar nu vru să întrebe, ca să nu se simtă umilit de propria-i ne¬știință. A mai rămas o vreme privind piața. Oame¬nii treceau de colo colo și păreau foarte ocupați.
― Și cum mai e la Salem? întrebă flăcăul, cău¬tînd un punct de orientare.
― Cum a fost întotdeauna.
Nu nimerise. Dar știa că Salemul nu se află în Andaluzia, fiindcă dacă ar fi fost l-ar fi cunoscut.
― Și ce faceți la Salem? insistă el.
― Ce fac eu la Salem? pentru prima oară bă¬trînul rîse cu poftă. Păi, eu sînt Regele Salemului!
"Oamenii spun lucruri foarte ciudate", gîndi băiatul. "Uneori e mai bine să stai cu oile, care tac și-și caută doar hrană și apă. Sau să stai cu cărțile, care povestesc istorii de necrezut numai atunci cînd omul vrea să le asculte. Dar cînd vorbești cu oame¬nii, spun niște lucruri de nu știi ce să le răspunzi."
― Numele meu este Melchisedec, spuse bătrî¬nul. Cîte oi ai?
― Destule, răspunse flăcăul. Prea voia să afle multe despre viața lui, omul acesta.
― Atunci avem în față o dilemă: nu te pot ajuta dacă chiar crezi că ai oi destule.
Flăcăul se enervă. Doar nu cerea ajutor. Bătrî¬nul îi ceruse și vin, și conversație, și cartea.
― Dă-mi cartea înapoi, zise. Trebuie să-mi caut oile și să plec.
― Dă-mi o zecime din oile tale, spuse bătrînul. Iar eu te învăț cum să ajungi la comoara ascunsă.
Abia atunci își aminti băiatul de vis și dintr-o dată totul se limpezi. Baba nu-i luase nimic, dar bă¬trînul, care poate era bărbatu-său, urma să stoarcă mult mai mulți bani pentru un pont care nu exista. Pesemne că și moșul era țigan.
Dar înainte ca băiatul să spună vreo vorbă, bă¬trînul se aplecă, luă un băț și începu să scrie pe ni¬sipul pieței. Cînd s-a aplecat, a strălucit ceva la gîtul lui, dar așa de tare, că aproape l-a orbit. Dar cu o mișcare neobișnuit de iute pentru vîrsta lui, bătrî¬nul își acoperi pieptul cu haina. Vederea băiatului reveni la normal și putu să deslușească ce scria bă¬trînul pe jos.
În praful pieței centrale din micul oraș, flăcăul citi numele tatălui și al mamei sale. Apoi citi po¬vestea vieții lui pînă în acel moment, jocurile copi¬lăriei și nopțile reci de la seminar. Citi numele fetei negustorului, pe care el nu-l cunoscuse. Citi lucruri pe care niciodată nu le spusese cuiva, cum ar fi ziua în care a furat pușca tatălui său ca să vîneze cerbi, sau prima și singura lui experiență sexuală.



"Eu sînt Regele Salemului", spusese bătrînul.
― Dar cum se face că un rege stă de vorbă cu un păstor? întrebă flăcăul, rușinat și peste măsură de uimit.
― Sînt mai multe motive. Dar hai să zicem că cel mai important e că tu ești în stare să-ți împli¬nești Legenda Personală.
Băiatul nu știa ce este aceea Legendă Personală.
― Este ceea ce tu ai vrut dintotdeauna. Toți oa¬menii, la adolescență, știu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieții totul este lim¬pede, totul este posibil și oamenii nu se tem să vi¬seze și să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viață. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forță misterioasă încearcă, încet, încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de rea¬lizat.
Ce spunea bătrînul nu prea avea înțeles pentru băiat. Voia să afle ce erau acele "forțe misterioase"; fata negustorului avea să rămînă cu gura căscată auzind toate acestea.
― Sînt forțe care par mîrșave, dar care în rea¬litate te învață cum să-ți realizezi Legenda Personală. Îți pregătesc spiritul și voința, pentru că pe lumea asta există un mare adevăr: oricine ai fi și orice ai face, cînd dorești ceva cu adevărat, vrei pen¬tru că această dorință s-a născut în sufletul Univer¬sului. Este misiunea ta pe Pămînt.
― Chiar dacă e numai dorința de a călători? Sau de a te căsători cu fata unui negustor de țesături?
― Sau să-ți cauți o comoară. Sufletul Lumii se hrănește cu fericirea oamenilor. Sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia lor. Împlinirea Legendei Per¬sonale este singura îndatorire a oamenilor. Totul este un singur lucru. Și cînd tu vrei ceva cu ade¬vărat, tot Universul conspiră la realizarea dorinței tale.
Au rămas o vreme în tăcere, privind piața și oa¬menii. Bătrînul vorbi primul:
― De ce paști oile?
― Pentru că îmi place să călătoresc.
Dar bătrînul îi arătă un vînzător de floricele, cu căruciorul lui roșu, care se afla într-un colț al pieței.
― Și acelui vînzător de floricele i-a plăcut să călătorească cînd era mic. Dar a preferat să-și cum¬pere un cărucior de floricele și să strîngă bani buni, ani de zile. Cînd o să fie bătrîn, o să petreacă o lună în Africa. N-a înțeles niciodată că omul poate tot¬deauna să-și împlinească visele.
― Trebuia să fi ales să se facă cioban, gîndi bă¬iatul cu voce tare.
― S-a gîndit la asta, răspunse bătrînul, dar vîn¬zătorii de floricele sînt mai importanți decît cio¬banii. Au o casă, pe cîtă vreme păstorii dorm sub cerul liber. Oamenii preferă să-și dea fetele după vînzători de floricele decît după ciobani.
Băiatul simți o împunsătură în inimă, gîndin¬du-se la fata negustorului. În orașul ei trebuie să fi existat vreun vînzător de floricele.
― În sfîrșit, părerea oamenilor despre vînză¬tori de floricele și despre ciobani ajunge mai im¬portantă pentru ei decît Legenda Personală.
Bătrînul răsfoi cartea și rămase citind o pagină. Flăcăul așteptă un timp, apoi îl întrerupse în ace¬lași fel în care o făcuse și el.
― De ce vorbiți despre toate lucrurile astea cu mine?
― Pentru că tu încerci să-ți trăiești Legenda Per¬sonală. Dar ești pe punctul de a te lăsa păgubaș.
― Întotdeauna apăreți în asemenea momente?
― Nu totdeauna sub forma asta, dar e drept că niciodată nu am lipsit. Uneori apar sub forma unei ieșiri din impas, a unei idei bune. Alteori, într-un moment de răscruce, fac în așa fel încît lucrurile să fie mai simple, și așa mai departe. Dar majoritatea oamenilor nu bagă de seamă.
Bătrînul povesti cum săptămîna trecută fusese obligat să apară unui căutător de pietre scumpe sub forma unei pietre. Omul acela lăsase totul baltă ca să caute smaralde. Cinci ani trudise pe un rîu, și spărsese 999 999 de bolovani în căutarea unui sma¬rald. Și acum voia să renunțe, și nu lipsea decît o piatră, doar O PIATRÃ, pentru a-și descoperi sma¬raldul. Cum omul își pusese în joc Legenda Perso¬nală, bătrînul se hotărî să intervină. S-a transformat într-o piatră care s-a rostogolit la picioarele căută¬torului. Acesta însă, copleșit de mînie și de neîmplinirea celor cinci ani de muncă zadarnică, a arun¬cat piatra cît colo. Dar a azvîrlit-o cu atîta putere, că aceasta s-a lovit de altă piatră care s-a spart, dînd la iveală cel mai frumos smarald din lume.
― Oamenii află foarte devreme care e rațiunea lor de a trăi, spuse bătrînul, cu o undă de tristețe în priviri. Poate că din cauza asta renunță la tot atît de curînd. Dar așa e lumea.
Abia atunci și-a amintit băiatul că discuția în¬cepuse cu comoara ascunsă.
― Comorile sînt scoase de sub pămînt de șu¬voaiele de apă și sînt îngropate tot de șuvoaie, spu¬se bătrînul. Dacă vrei să afli ceva despre comoara ta, trebuie să-mi dai a zecea parte din oile tale.
― Dar nu se poate să-ți dau o zecime din co¬moară?
Bătrînul îl privi dezamăgit.
― Dacă-mi făgăduiești ce nu ai încă, o să-ți pierzi dorința de a obține acel lucru.
Atunci băiatul îi spuse că făgăduise o zecime țigăncii.
― Þiganii sînt deștepți, oftă bătrînul. Oricum, e bine să înveți că totul în viață are un preț. Asta este ceea ce încearcă să ne învețe Războinicii Lu¬minii.
Bătrînul înapoie cartea băiatului.
― Mîine, tot la ora asta, îmi aduci o zecime din oi. Iar eu te voi învăța cum să capeți comoara as¬cunsă. Bună seara.
Și dispăru după un colț al pieței.



Băiatul încercă să mai citească din carte, dar nu reuși să se concentreze. Era agitat și încordat, pen¬tru că știa că bătrînul spusese adevărul. Se duse pînă la vînzătorul de floricele, cumpără un cornet de floricele, gîndindu-se dacă trebuia să-i poves¬tească ce zisese bătrînul.
"Uneori e bine să lași lucrurile cum sînt", se gîn¬di flăcăul și rămase tăcut. Dacă i-ar fi spus ceva, vînzătorul avea să se frămînte trei zile cu gîndul de a lăsa totul baltă, dar era atît de obișnuit cu că¬ruciorul lui...
Putea să-l cruțe de această suferință. Porni aga¬le fără țintă prin oraș și ajunse în port. Acolo era o clădire mică, și aceasta avea o ferestruică de unde oamenii cumpărau bilete. Egiptul era în Africa.
― Doriți ceva? întrebă tipul de la ghișeu.
― Poate mîine, murmură băiatul depărtîndu-se. Dacă vindea numai o oaie, putea ajunge de partea cealaltă a strîmtorii. Era o idee care-l înspăimînta.
― Încă un visător, zise funcționarul de la ghi¬șeu ajutorului lui, în timp ce băiatul se îndepărta. N-are bani de călătorie.
La ghișeu, băiatul își aminti de oile lui, și-i fu teamă să se întoarcă la ele. Doi ani petrecuse învă¬țînd totul despre arta păstoritului; știa să tundă, să îngrijească de oile gestante, să-și apere anima¬lele de lupi. Cunoștea toate cîmpurile și pășunile Andaluziei. Cunoștea prețul exact de vînzare și cumpărare al fiecărui animal pe care-l avea.
Se hotărî să se întoarcă la stînă prietenului lui pe drumul cel mai lung. Și orașul acesta avea o cetate, iar el se hotărî să suie panta pietruită și să se așeze pe unul din zidurile sale. De acolo de sus putea să vadă Africa. Odată cineva îi explicase că pe acolo veniseră maurii, care ocupaseră atîția ani aproape toată Spania. Flăcăul îi disprețuia pe ma¬uri. Ei îi aduseseră pe țigani.
Tot de acolo se putea vedea orașul în întregime, inclusiv piața unde stătuse de vorbă cu bătrînul. "Blestemat ceasul cînd l-am întîlnit pe moșul ăsta", gîndi el. Se dusese doar să găsească o femeie pri¬cepută la interpretarea viselor. Nici femeia, nici bă¬trînul nu dăduseră vreo importanță faptului că el era păstor. Erau oameni singuratici care nu mai cre¬deau în viață și nu înțelegeau că păstorii ajung să fie legați de oile lor. El își știa îndeaproape fiecare animal: știa care Șchioapătă, care avea să fete pes¬te două luni, și care erau cele mai leneșe. Mai știa și cum să le tundă și cum să le taie. Dacă se hotăra să plece, ele vor suferi...
Începu să bată vîntul. Îl cunoștea, oamenii îi spuneau Levantul, pentru că o dată cu el sosiseră și hoardele de păgîni. Niciodată nu se gîndise, pînă nu cunoscuse Tarifa, că Africa era așa de aproape.
Acesta era un mare pericol: maurii puteau năvăli din nou.
Levantul începu să sufle mai tare. "Sînt între oi și comoară", își spunea băiatul. Trebuia să aleagă între un lucru cu care se obișnuise și ceva ce i-ar fi plăcut să aibă. Mai era și fata negustorului, dar ea nu avea aceeași importanță ca oile, pentru că nu depindea de el. Poate nici nu-și mai amintea de el. Era sigur că dacă n-ar fi apărut în următoarele două zile, fata nici n-ar fi băgat de seamă: pentru ea, toa¬te zilele erau la fel, și cînd toate zilele sînt egale în¬seamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care apar în viața lor de cîte ori soarele traversează bolta.
"Mi-am părăsit tatăl, mama, și cetatea, și ora¬șul. S-au obișnuit și ei, și eu. Oile se vor obișnui și ele cu lipsa mea", se gîndi flăcăul.
De sus, din înălțime, privi piața. Vînzătorul de floricele continua să-și vîndă marfa... O pereche tînără se așeză pe banca unde stătuse el de vorbă cu bătrînul și se sărutau.
"Vînzătorul de floricele...", își spuse în sinea lui, și nu mai continuă fraza. Pentru că Levantul se întețise iar, iar el simți vîntul biciuindu-i fața. Vîntul îi aducea pe mauri, e adevărat, dar aducea și izul deșertului și parfumul femeilor acoperite cu văluri. Aducea sudoarea și visurile bărbaților care într-o bună zi plecaseră în căutarea necunos¬cutului, a aurului, a aventurilor ― și a piramidelor. Flăcăul începu să invidieze libertatea vîntului și in¬tui că putea fi ca el. Nimic nu-l împiedica, în afară de el însuși. Oile, fata negustorului, cîmpiile Anda¬luziei erau doar etape ale Legendei sale Personale.



A doua zi băiatul se întîlni cu bătrînul la amia¬ză. Adusese cu el șase oi.
― Sînt uimit, spuse el. Prietenul meu mi-a cum¬părat imediat oile. Zicea că toată viața a visat să se facă păstor și că acela era un semn bun.
― Totdeauna e așa, răspunse bătrînul. Numim asta începutul de bun augur. Dacă te-ai duce să joci pentru prima oară cărți, aproape sigur ai cîștiga. Norocul începătorului.
― Și de ce?
― Pentru că viața vrea să-ți trăiești Legenda Personală.
Apoi începu să cerceteze cele șase oi și desco¬peri că una șchiopăta. Băiatul îi spuse că asta nu are nici o importanță, pentru că era cea mai inteli¬gentă și dădea lînă destulă.
― Unde e comoara? întrebă.
― Comoara se află în Egipt, aproape de Pira¬mide.
Flăcăul se sperie. Și bătrîna îi spusese același lu¬cru, dar nu-i luase nimic.
― Ca să ajungi la ea, va trebui să urmezi sem¬nele. Dumnezeu a scris în lume drumul pe care fiecare om trebuie să meargă. Trebuie numai să ci¬tești ce a scris El pentru tine.
Înainte ca băiatul să apuce să spună ceva, un fluture apăru zburînd între el și bătrîn. Își aminti de bunicu-său; cînd era mic, acesta îi spunea că flu¬turii sînt semn de noroc. Ca și greierii, coșarii, șo¬pîrlele și trifoiul cu patru foi.
― Așa este, zise bătrînul, care îi putea citi gîn¬durile. Exact cum te-a învățat bunicul. Astea sînt semne.
Pe urmă, omul își desfăcu haina care îi acope¬rea pieptul. Băiatul rămase impresionat de ce văzu și-și aminti de strălucirea zărită cu o zi înainte. Bă¬trînul avea un colan de aur masiv, bătut cu pietre scumpe.
Era într-adevăr un rege. Pesemne că trebuia să umble deghizat, ca să se ferească de hoți.
― la astea, zise bătrînul, scoțînd o piatră albă și una neagră ce se aflau prinse în mijlocul colanu¬lui de aur. Se numesc Urim și Tumim. Cea neagră înseamnă "da", iar cea albă înseamnă "nu". Cînd nu reușești să deslușești semnele, te ajută ele. Pu¬ne-le totdeauna o întrebare la obiect. Dar, în gene¬ral, încearcă să iei singur hotărîrile. Comoara se află la Piramide și asta o știai deja; dar trebuie să plătești cu șase oi pentru că eu te-am ajutat să iei o hotărîre.
Flăcăul a pus pietrele în desagă. De acum în¬colo doar el avea să hotărască.
― Nu uita că totul este unul și același lucru. Nu uita de limbajul semnelor. Și mai cu seamă, nu uita să mergi pînă la capătul Legendei tale Personale. Dar mai întîi, mi-ar plăcea să-ți spun o poveste.
"Un negustor oarecare și-a trimis fiul să învețe Taina Fericirii de la cel mai înțelept dintre toți oa¬menii. Băiatul a umblat patruzeci de zile prin de¬șert pînă a ajuns la un frumos castel, în vîrful unui munte. Acolo trăia înțeleptul pe care îl căuta.
Însă în loc să întîlnească un sfînt, eroul nostru s-a trezit într-o încăpere unde a văzut o vînzoleala extraordinară: era un du-te vino de negustori, oa¬meni care stăteau de vorbă prin colțuri, o mică or¬chestră cînta melodii suave, și mai era și o masă plină cu cele mai alese bucate din acea parte a lu¬mii, înțeleptul vorbea cu toata lumea, iar băiatul a trebuit să aștepte două ore pînă să-i vină și lui rîndul.
Înțeleptul ascultă cu atenție motivul vizitei, dar îi spuse că în acel moment nu avea timp să-i expli¬ce Taina Fericirii. Îi sugeră băiatului să dea o raită prin palat și să se întoarcă peste vreo două ore.
― Dar pînă atunci, vreau să te rog ceva, a com¬pletat înțeleptul, dînd băiatului o linguriță în care picură doi stropi de untdelemn. Cît mergi, poartă această linguriță fără să verși untdelemnul din ea.
Băiatul a început să suie și să coboare scările palatului, cu ochii ațintiți la linguriță. După două ore, s-a prezentat iar în fața înțeleptului.
― Vasăzică, începu înțeleptul, ai văzut tapise¬riile persane din sufragerie? Ai văzut grădina care i-a luat Maestrului grădinar zece ani ca s-o creeze? Ai observat frumoasele pergamente din biblioteca mea?
Rușinat, băiatul mărturisi că nu văzuse nimic. Singura lui preocupare fusese să nu verse picătu¬rile de untdelemn pe care i le încredințase înțeleptul.
― Atunci întoarce-te și cunoaște minunile lu¬mii mele, îi spuse înțeleptul. Nu poți avea încre¬dere într-un om dacă nu-i cunoști casa.
Mai liniștit de această dată, băiatul luă lingu¬rița și reîncepu să se plimbe prin palat, de data aceasta observînd toate operele de artă care atîr¬nau de tavane și pe pereți. A văzut grădinile, mun¬ții din jur, gingășia florilor, rafinamentul cu care fiecare operă de artă fusese așezată la locul ei. În¬tors la înțelept, îi relată amănunțit tot ce văzuse.
― Dar unde sînt cele două picături de untde¬lemn pe care ți le-am încredințat? a întrebat înțe¬leptul.
Privind lingurița, băiatul văzu că o vărsase.
― Acesta este singurul sfat pe care ți-l pot da, spuse înțeleptul înțelepților. Taina Fericirii stă în a privi toate minunile lumii și a nu uita niciodată de cele două picături de untdelemn din linguriță."
Flăcăul rămase tăcut. Înțelesese istorioara bă¬trînului rege. Unui păstor îi place să călătorească, dar nu uită niciodată de oile lui.
Bătrînul îl privi, și cu amîndouă mîinile făcu niște gesturi ciudate deasupra capului flăcăului. Apoi luă animalele și-și văzu de drum.



Pe dealul micului oraș Tarifa se ridica un vechi fort construit de mauri, și cine se așeza pe zidurile lui putea zări o piață și o bucată din Africa. Melchisedec, Regele Salemului, s-a așezat pe zidul for¬tului în seara aceea și a simțit Levantul în obraji. Oile se foiau pe lîngă el, cu frică de noul stăpîn, și neliniștite de atîtea schimbări. Tot ce voiau ele nu era decît hrană și apă.
Melchisedec privi la vaporașul care ridica an¬cora din port. Nu avea să-l mai vadă niciodată pe băiat, la fel cum niciodată nu l-a mai văzut pe Avraam, după ce a încasat tributul. Dar își înde¬plinise misiunea.
Zeii nu trebuie să aibă dorințe, pentru că zeii nu au Legendă Personală. Dar Regele Salemului dorea în sinea lui ca flăcăul să izbutească. "Păcat că o să-mi uite repede numele", se gîndi el. "Tre¬buia să i-l fi repetat de mai multe ori. Cînd ar fi vorbit despre mine ar fi spus că sînt Melchisedec, Regele Salemului."
Apoi privi spre cer cu o umbră de căință: "Știu că este deșertăciunea deșertăciunilor, așa cum ai spus Tu, Doamne. Dar și un rege bătrîn trebuie cîteodată să se simtă mîndru de sine."
"Ce ciudată e Africa", și-a spus flăcăul.
Ședea într-un soi de bar asemănător altora pe care le întîlnise pe străduțele înguste ale orașului. Niște bărbați fumau o pipă uriașă, care trecea din gură în gură. În puține ore văzuse bărbați care se țineau de mînă, femei cu chipul acoperit, preoți care urcau în niște turnuri înalte și cîntau, în timp ce toți, în jurul său, îngenuncheau și se loveau cu frun¬tea de pămînt.
"Treabă de păgîni", își spuse în sinea lui. Cînd era copil văzuse mereu în biserica din satul lui o icoană cu Santiago Matamouros, Ucigătorul de ma¬uri, pe cal alb, cu sabia scoasă, și figuri ca ale celor de acum, trîntite la picioarele lui. Flăcăul se simțea rău și îngrozitor de singur. Necredincioșii aveau o privire sinistră.
În plus, în graba plecării, uitase un amănunt, unul singur, dar care putea să-l țină departe de co¬moară pentru mult timp: în acea țară toți vorbeau arăbește.
Stăpînul barului se apropie și flăcăul îi arătă o băutură care fusese servită la altă masă. Era un ceai amar. El ar fi preferat să bea vin. Dar nu trebuia să-l preocupe asta acum. Trebuia să se gîndească la co¬moara lui și la modul de a o căpăta. Vînzarea oilor îi adusese destui bani în buzunar, iar băiatul știa că banul e fermecat ― cu el nimeni nu mai este sin¬gur, în scurt timp, poate chiar în cîteva zile, o să fie lîngă Piramide. Un bătrîn, cu tot aurul acela pe piept, n-avea de ce să mintă ca să cîștige șase oi.
Bătrînul îi pomenise de semne. Cît traversase marea, se gîndise la ele. Da, știa despre ce e vor¬ba: cît timp stătuse pe cîmpiile Andaluziei, se de¬prinsese să deslușească pe pămînt și pe cer cum era drumul pe care avea să-l urmeze. Învățase că o anume pasăre trăda apropierea unei cobre, și că un anume arbust era semn de apă peste cîțiva kilo¬metri. Oile îl învățaseră toate acestea.
"Dacă Dumnezeu conduce așa de bine oile, o să-l conducă și pe om", reflectă el și se mai liniști. Ceaiul părea mai puțin amar.
― Cine ești dumneata? auzi o voce în spaniolă.
Băiatul simți o mare ușurare. Tocmai se gîndea la semne și iată că cineva a și apărut.
― Cum de vorbești spaniola? întrebă.
Noul venit era un tînăr îmbrăcat după moda occidentală, dar culoarea pielii arăta că era proba¬bil de prin partea locului. Era cam de vîrsta și înăl¬țimea lui.
― Toată lumea vorbește spaniola aici. Sîntem la două ore de Spania.
― Ia loc și comandă ceva, plătesc eu ― spuse flăcăul. Și cere niște vin pentru mine. Urăsc ceaiul ăsta.
― Nu există vin pe aici, zise noul venit. Religia nu îngăduie.
Atunci flăcăul îi spuse că trebuie să ajungă la Piramide. Cît p-aci să-i pomenească de comoară, dar se stăpîni și tăcu. Poate îi cerea și arabul o par¬te ca să-l ducă pînă acolo. Își aminti ce-i spusese bătrînul despre oferte.
― Aș vrea să mă duci pînă acolo, dacă poți. Am să te plătesc.
― Păi, ai idee cum se ajunge acolo?
Flăcăul văzu că stăpînul barului sta pe aproape și trăgea cu urechea la discuție. Nu se simțea la lar¬gul lui cu prezența aceluia. Dar găsise o călăuză și nu voia să piardă ocazia.
― Trebuie străbătut tot deșertul Saharei, zise noul venit. Și pentru asta e nevoie de bani. Vreau să știu dacă ai destui bani.
Băiatului i se păru ciudată întrebarea. Dar avea încredere în vorbele bătrînului, iar acesta îi spu¬sese că atunci cînd vrei un lucru, universul lucrea¬ză în favoarea ta.
Scoase toți banii din buzunar și-i arătă nou-venitului. Patronul barului se apropie și el să pri¬vească. Cei doi schimbară cîteva cuvinte în arabă. Stăpînul barului părea iritat.
― Hai să mergem, zise nou-venitul. Ãsta nu vrea să continuăm discuția aici.
Băiatul răsuflă ușurat. Se ridică să plătească, dar stăpînul îl prinse de braț și începu să vorbească fără pauză. Flăcăul era voinic, dar era în țară stră¬ină. Noul său prieten îl îmbrînci pe patron și-l îm¬pinse afară pe băiat.
― Voia să-ți ia banii, zise. Tangerul nu este la fel ca restul Africii. Sîntem într-un port și în por¬turi mișună totdeauna hoții.
Putea să aibă încredere în noul lui prieten. Îl ajutase într-o situație critică. Scoase banii din bu¬zunar și-i numără.
― Mîine putem ajunge la Piramide, spuse ce¬lălalt, luînd banii. Dar trebuie să cumpăr două că¬mile.
O apucară pe străduțele înguste ale Tangeru-lui. La fiecare colț erau barăci cu lucruri de vîn¬zare. Ajunseră în sfîrșit în mijlocul unei piețe mari. Mii de oameni discutau, vindeau, cumpărau, le¬gume amestecate cu pumnale, covoare lîngă fel și fel de pipe.
Dar băiatul nu-l slăbea din ochi pe noul lui prie¬ten. La urma urmelor, acesta avea toți banii lui în mînă. Se gîndi să-i ceară înapoi, dar își zise că ar fi fost nepoliticos. El nu cunoștea obiceiurile aces¬tor pămînturi străine pe unde călca. "E de ajuns să stau cu ochii pe el", își spuse. Oricum, era mai puternic decît celălalt.
Dintr-o dată, în mijlocul învălmășelii, apăru cea mai frumoasă spadă pe care o văzuse în viața lui. Teaca era argintată, iar garda neagră, bătută cu pie¬tre scumpe. Flăcăul își făgădui că, la întoarcerea din Egipt, o să cumpere spada.
― Întreabă-l pe stăpînul tarabei cît costă, îi spu¬se prietenului său.
Dar înțelese pe dată că-l pier¬duse din priviri, cu ochii la spadă. I se făcu inima cît un purice, ca și cum pieptul s-ar fi strîns deasupra. Îi fu frică să privească lîngă el, fiindcă știa ce avea să vadă. Ochii au mai rămas cîteva momente ficși să privească spada, pînă ce băiatul își luă inima-n dinți și se întoarse.
Împrejurul lui ― piața, oamenii într-un du-te vino strigau și cumpărau covoare amestecate cu alune, salate alături de tăvi de aramă, bărbați ținîn¬du-se de mînă pe stradă, femei cu văluri, miros de mîncare străină, dar nicăieri, absolut nicăieri chipul însoțitorului său.
Băiatul încercă să se mintă spunîndu-și că se pierduseră în învălmășeală. Se hotărî să rămînă pe loc, așteptînd ca celălalt să se întoarcă. Apoi, la scur¬tă vreme, un tip se sui într-unul din turnurile ace¬lea și începu să cînte; toți oamenii au îngenuncheat, au bătut pămîntul cu frunțile și au cîntat. După aceea, ca niște furnici harnice, și-au desfăcut tara¬bele și au plecat.
Și soarele se pregăti de plecare. Băiatul privi soarele îndelung, pînă ce dispăru după casele albe care dădeau ocol pieței. Își aminti că dimineață, cînd acel soare răsărise, el se afla pe alt continent, era păstor, avea șaizeci de oi și o întîlnire cu o fată. Dimineața el știa tot ce avea să se întîmple cît timp umbla pe cîmp.
Dar acum, cînd soarele se ascundea, el era în altă țară, străin în țară străină unde nu putea nici măcar să înțeleagă limba ce se vorbea. Acum nu mai era păstor, și nu mai avea de nici unele, nici măcar bani pentru a se întoarce și a o lua de la capăt.
"Și toate astea între un răsărit și un apus de soa¬re", gîndi băiatul. Și-i fu milă de sine însuși, pen¬tru că uneori lucrurile se schimbă în viață cît ai clipi, înainte ca omul să se poată obișnui cu ideea.
Îi era rușine să plîngă. Niciodată nu plînsese în fața oilor lui. Dar acum, piața era pustie iar el era departe de țara lui.
Băiatul începu să plîngă. Plîngea pentru că Dum¬nezeu era nedrept și-i răsplătea astfel pe oamenii care credeau în propriile vise.
"Cînd eram cu oile eram fericit și răspîndeam în juru-mi numai fericire. Oamenii mă vedeau că vin și mă primeau bine. Dar acum sînt trist și ne¬fericit. O să mă amărăsc și n-o să mai am încredere în oameni, pentru că un om m-a trădat. O să-i urăsc pe aceia care găsesc comori ascunse, fiindcă eu n-am găsit-o pe a mea. Și totdeauna o să caut să păstrez puținul pe care-l am, pentru că sînt prea mic ca să îmbrățișez lumea."
Își deschise desaga ca să vadă ce mai avea în ea; poate mai rămăsese vreo bucățică din sandviciul mîncat pe vapor. Dar nu găsi decît cartea cea groa¬să, haina și cele două pietre pe care i le dăduse bă¬trînul.
Privind pietrele, simți o imensă ușurare. Dăduse șase oi pentru două pietre prețioase, desprinse din¬tr-un colan de aur. Putea vinde pietrele și cumpăra biletul de întoarcere.
"Acum am să fiu mai deștept", gîndi băiatul scoțînd pietrele din desagă pentru a le ascunde în buzunar. Se afla într-un port și ăsta era singurul adevăr rostit de omul acela: un port e tot timpul plin de hoți.
Acum înțelegea și disperarea stăpînului baru¬lui: încerca să-i spună să nu se încreadă în acel om.
"Sînt și eu ca toți ceilalți oameni: văd lumea așa cum vreau eu să fie, nu așa cum este."
Privi pietrele îndelung. Le atinse cu grijă pe fie¬care, simțindu-le temperatura și suprafața netedă. Ele erau comoara lui. Simpla atingere a pietrelor îl liniști. Îi aminteau de bătrîn.
"Cînd vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obții ceea ce dorești", îi spusese bătrînul.
Voia să înțeleagă cum se putea adeveri asta. Se afla într-o piață pustie, fără un sfanț în buzunar și fără oi de păzit în acea noapte. Dar pietrele erau do¬vada că întîlnise un rege, un rege care-i cunoștea povestea, știa tot despre pușca tatălui lui și despre prima lui experiență sexuală.
"Pietrele servesc la ghicit. Se numesc Urim și Tumim."
Băiatul așeză din nou pietrele în desagă și se hotărî să facă o încercare. Bătrînul îi spusese să pu¬nă întrebări clare, pentru că pietrele foloseau nu¬mai celui care știe ce vrea.
Atunci băiatul întrebă dacă binecuvîntarea bă¬trînului încă mai stăruia asupra lui.
Scoase o piatră. Era "da".
"O să găsesc comoara?", a mai întrebat băiatul.
A băgat mîna în desagă și cînd să ia o piatră, au alunecat amîndouă printr-o gaură a sacului. Bă¬iatul nu observase pînă atunci că ar fi avut desaga ruptă. S-a aplecat să le ia pe Urim și Turim de jos și să le pună la loc. Cînd le văzu pe jos însă, altă frază îi răsună în urechi.
"Învață să respecți și să urmezi semnele", îi spu¬sese bătrînul rege.
Un semn. Băiatul rîse în sinea lui. Apoi culese cele două pietre și le puse la loc în desagă. Nici nu se gîndea să coasă gaura ― pietrele puteau ieși pe acolo cînd ar fi vrut. El înțelesese că sînt unele lucruri despre care omul n-ar trebui să întrebe ― pentru a nu fugi de soartă. "Am făgăduit să iau singur hotărîrile", își spuse.
Pietrele îi spuseseră deja că bătrînul se mai afla în preajma lui, și asta îi dădu mai multă încredere. Privi din nou piața pustie și nu mai simți dispe¬rarea dinainte. Nu era o lume străină; era o lume nouă.
La urma urmelor, tocmai asta voia și el: să cu¬noască lumi noi. Chiar dacă n-ar fi ajuns niciodată la Piramide, el a ajuns mult mai departe decît ori¬care din păstorii pe care-i cunoștea. "Ei, dac-ar ști ei că la numai două ore de călătorie pe mare există lucruri atît de diferite!"
Lumea nouă îi apărea în fața ochilor sub forma unei piețe pustii, dar el văzuse și piața plină de viață, și nu avea s-o mai uite niciodată. Își aminti de spadă ― l-a costat foarte scump s-o privească un pic, dar nici nu mai văzuse așa ceva vreodată. Deodată simți că putea privi lumea, fie ca o biată victimă a unui hoț, fie ca un aventurier în căutarea unei comori.
"Sînt un aventurier în căutarea unei comori", gîndi, înainte de a cădea frînt de somn.



Se trezi că-l îmboldește cineva. Adormise în mij¬locul pieței, și viața ei era pe punctul de a reîncepe.
Privi în jur, căutîndu-și oile, dar văzu că se afla într-o altă lume. În loc să se simtă trist, se simți fe¬ricit. Nu mai trebuia să caute apă și hrană; putea să caute o comoară. Nu avea un sfanț în buzunar, dar avea încredere în viață. Alesese, în ajun, să fie un aventurier la fel cu personajele cărților pe care îi plăcea să le citească.
Porni prin piață fără grabă. Negustorii își pu¬neau iar tarabele pe picioare; îl ajută pe un cofetar să-și monteze baraca. Avea un zîmbet diferit acel cofetar: era vesel, interesat de viață, gata să încea¬pă o zi bună de lucru. Era un zîmbet care îi amintea de bătrîn, acel rege bătrîn și misterios pe care-l cu¬noscuse.
"Cofetarul ăsta nu face prăjituri pentru că vrea să călătorească sau să se însoare cu fata unui ne¬gustor. Cofetarul ăsta face prăjituri fiindcă îi place să le facă", se gîndi băiatul, și observă că avea ace¬leași puteri ca și bătrînul ― știa dacă un om este aproape sau departe de Legenda sa Personală. Doar privindu-l. "E ușor, dar eu niciodată nu mi-am dat seama de asta."
Cînd au sfîrșit de montat baraca, cofetarul i-a întins prima prăjitură pe care o făcuse. Băiatul a mîncat-o satisfăcut, a mulțumit și și-a văzut de drum. Abia după ce s-a depărtat puțin și-a dat sea¬ma că baraca fusese ridicată de un om care vorbea araba și altul, spaniola. Și se înțeleseseră perfect.
"Există un limbaj care se află dincolo de cuvin¬te", reflectă băiatul. "Mi s-a întîmplat deja asta cu oile, iar acum mi se întîmplă și cu oamenii."
Învăța tot felul de lucruri noi. Lucruri pe care el le trăise deja, și care totuși erau noi, pentru că trecuseră pe lîngă el fără să-și fi dat seama. Nu le observase, pentru că se deprinsese cu ele. "Dacă învăț să deslușesc acest limbaj fără cuvinte, o să descifrez lumea."
"Totul e un singur lucru", îi spusese bătrînul.
Se hotărî să umble fără grabă sau teamă pe stră¬zile înguste ale Tangerului: numai așa avea să reu¬șească să vadă semnele. Asta cerea multă răbdare, dar răbdarea era prima virtute pe care o învăța un păstor. Încă o dată înțelese că aplica acelei lumi stră¬ine aceleași lecții pe care le învățase de la oile lui.
"Totul e un singur lucru", îi spusese bătrînul.
Negustorul de Cristaluri văzu zorile și fu cu¬prins de aceeași teamă care-l încerca în fiecare zi. Era de aproape treizeci de ani în același loc, o pră¬vălie pe o culme abruptă de deal unde rareori ve¬nea cîte un cumpărător. Acum era prea tîrziu să mai schimbe ceva: tot ce învățase în viață era să vîndă și să cumpere cristaluri. Au fost vremuri în care multă lume cunoștea prăvălia: negustori arabi, geologi francezi și englezi, soldați germani cu bu¬zunarul mereu doldora. Pe vremea aceea era o ade¬vărată aventură să vinzi cristaluri, iar el se gîndea cum avea să se îmbogățească și cum avea să aibă multe femei frumoase la bătrînețe.
Apoi timpul a trecut și, cu el, gloria orașului. Ceuta s-a dezvoltat mai mult decît Tangerul, iar co¬merțul a luat-o pe alte căi. Vecinii s-au mutat de pe povîrniș și n-au rămas decît cîteva prăvălii. Ni¬meni nu mai suia dealul pentru cîteva prăvălii.
Negustorul de cristaluri nu avea de ales. Își tră¬ise treizeci de ani din viață cumpărînd și vînzînd cristaluri, iar acum era prea tîrziu ca să mai schim¬be ceva.
Toată dimineața a stat să privească puținii tre¬cători de pe stradă. Făcea asta de ani de zile, și știa programul fiecărei persoane. Mai lipseau doar cî¬teva minute pînă la prînz, cînd un flăcău străin s-a oprit în fața vitrinei lui. Era îmbrăcat ca toți oa¬menii, dar ochiul experimentat al Negustorului de Cristaluri trase concluzia că nu avea bani. Dar și așa, se hotărî să se întoarcă în prăvălie și să aștepte puțin, pînă ce băiatul avea să plece.



Pe ușă era un anunț care spunea că acolo se vor¬besc mai multe limbi. Flăcăul văzu un bărbat apă¬rînd de după tejghea.
― Pot să vă șterg vasele astea dacă doriți, spuse băiatul. Așa cum sînt acuma, n-o să le cumpere ni¬meni.
Bărbatul îl privi și nu spuse nimic.
― În schimb, dumneavoastră îmi cumpărați o farfurie cu mîncare.
Omul continuă să tacă, și băiatul simți că trebuie să ia o hotărîre. În desagă se afla haina ― nu-i mai trebuia în deșert. Scoase haina și începu să ștear¬gă vasele de praf. Într-o jumătate de oră ștersese toate vasele din vitrină; în acest timp au și intrat doi clienți și i-au cumpărat omului niște cristaluri.
Cînd a isprăvit de curățat totul, i-a cerut negus¬torului o farfurie de mîncare.
― Să mergem să mîncăm, a spus Negustorul de Cristaluri.
A atîrnat o tăbliță pe ușă și s-au dus într-un bar minuscul în susul străzii. Cum s-au așezat la unica masă existentă, Negustorul a zîmbit:
― Nu trebuia să cureți nimic, spuse. Legea Co¬ranului te obligă să dai de mîncare cui îi este foame.
― Atunci de ce m-ați lăsat să fac asta? a între¬bat flăcăul.
― Pentru că erau murdare cristalurile. Și amîn¬doi simțeam nevoia să ne limpezim mintea de gîn¬durile rele.
Cînd au isprăvit de mîncat, Negustorul se în¬toarse spre flăcău:
― Aș vrea să lucrezi în prăvălia mea. Azi au in¬trat doi clienți cît ai șters vasele, și ăsta-i semn bun.
"Oamenii vorbesc mult despre semne", se gîn¬di păstorul. "Dar nu pricep ce spun. La fel cum ani de zile eu n-am priceput că vorbeam cu oile un lim¬baj fără cuvinte."
― Vrei să lucrezi la mine? insistă Negustorul.
― Pot să lucrez pînă diseară, răspunse băiatul. O să spăl pînă-n zori chiar toate cristalurile din pră¬vălie. În schimb, am nevoie de bani ca să ajung mîi¬ne în Egipt.
Bătrînul rîse din nou.
― Chiar dacă-mi speli cristalurile un an întreg, chiar dacă primești un comision bun pentru fiecare cristal vîndut, și tot trebuie să mai iei cu împrumut ca să mergi în Egipt. Sînt mii de kilometri de de¬șert între Tanger și Piramide.
S-a lăsat o tăcere așa de adîncă, de părea că tot orașul a adormit. Nu mai erau bazaruri, discuțiile negustorilor, oamenii care urcau în minarete și cîn¬tau, spadele frumoase cu mîner încrustat. Nu mai exista speranța și aventura, regii bătrîni și Legen¬dele Personale, comoara și Piramidele. Era ca și cum lumea toată a rămas stană de piatră pentru că sufletul băiatului amuțise. Nu mai exista durere, nici suferință, nici decepție: doar o privire goală prin mica ușă a cîrciumii, și o dorință imensă de moarte, de a se termina cu toate, pentru totdeauna, în chiar clipa aceea.
Negustorul privi mirat la băiat. Părea că toată bucuria pe care o privise în dimineața aceea s-a ri¬sipit.
― Îți pot da bani ca să te întorci acasă, fiule, spu¬se Negustorul de Cristaluri.
Băiatul nu scotea o vorbă. Apoi s-a ridicat, și-a netezit hainele și și-a luat desaga.
― O să muncesc la dumneavoastră, spuse. Și după altă tăcere nesfîrșită, adăugă:
― Am nevoie de bani ca să-mi cumpăr cîteva oi.