Chelfăneala bine temperată
Când în dimineața zilei de 20 martie, după ce și-au luat un rămas-bun sfâșietor de la părinți, cei doi prieteni se înfățișară la poarta Palatului, fură uluiți. Se așteptau să vadă o clădire întunecată, în stil medieval, cu carcere subterane și cu turnuri; aveau însă în față o construcție zveltă din oțel și sticlă; cu patrusprezece etaje țâșnind înspre văzduh, cu lifturi diferit colorate. Un steag pe care era brodată o mână pregătită să se îndrepte spre un funduleț gol și rotunjor flutura pe acoperiș și pe o pancartă de un roșu aprins stătea scris: „Trăiască dreapta bătaie democratică! Trăiască chelfăneala bine temperată!"
Efectul era nemaipomenit. La intrare se afla deja o grămadă de curioși, dintre care unii veniseră de cu noapte. Reclame mari luminoase explicau publicului regulile de funcționare ale stabilimentului.
Atracțiile erau repartizate pe etaje după cum urmează:
3 La etajul întâi, se trage de urechi.
4 La etajul al doilea, se dau perechi de palme.
5 La al treilea, copiii sunt puși la colț.
6 La al patrulea, drăcușorii întind unor adulți nostalgici degetul cel mare pentru a fi supt și unghiile pentru a fi roase cu nervozitate.
7 La al cincilea, se administrează câte o bătaie la fund cu palma și se distribuie șuturi.
8 La al șaselea, se ciupește pielea și se trage de păr.
9 La al șaptelea, se distribuie jordii.
10 La al optulea, li se aplică îngerașilor câte o sărutare sonoră și udă. N-au dreptul să se șteargă.
11 La al nouălea, sunt lovite degetele și extremitățile cu o riglă de lemn sau de fier.
12 La al zecelea, se aplică cravașa pe părțile cărnoase.
13 La al unsprezecelea, se biciuește cu urzici proaspete dispuse în mănunchiuri.
14 La al doisprezecelea, se aruncă ciulini pe pielea goală și se freacă derbedeii cu ierburi tăioase.
15 La al treisprezecelea, intră în funcțiune mașina de bătut, un robot automatizat cu patrusprezece brațe care furnizează toate pedepsele descrise mai sus.
— La al patrusprezecelea, se poate astâmpăra setea la o cofetărie și se poate admira panorama capitalei.
în decursul unui an fiecare copilaș are datoria să treacă de cel puțin două ori pe la fiecare dintre cele treisprezece etaje. Ordinea se stabilea prin tragere la sorți. Toți așa-zișii „voluntari" erau înregistrați pe ordinator.
în dimineața aceea Matthieu și Baptiste fură conduși de o îngrijitoare într-un vestiar cu pardoseala de culoare albă, unde, în tovărășia altor băieți de vârsta lor — zece ani — fură nevoiți să tragă pe ei un fel de veșmânt de bumbac, de culoare cenușie, asemănător unui kimono de judo-can. îmbrăcămintea, croită dintr-un material solid lăsa descoperite brațele, gâtul și gleznele și putea fi ridicată cu ușurință. Numele și prenumele erau înscrise pe un badge roșu și negru prins cu ace de gămălie pe partea de dedesubt a gulerului. Programul începea la ora 9 și se termina cu o gustare oferită tuturor participanților. La prânz toți mâncau acolo unde se aflau. Părinții aveau dreptul să vină să-și smotocească vlăstarele, cu condiția să plătească, precum orice muritor.
Etajul al doilea era alcătuit dintr-un spațiu vast căruia îi puteai măsura dintr-o privire lărgimea și adâncimea. Mai multe rânduri de fotolii de piele, pe care se așezau stagiarii, îl împărțeau în părți egale, între două fotolii era plasat un scaun de paie fixat de podea și prevăzut cu curelușe. Acolo putea fi legat un câine sau o pisică. Se hotărâse ca, spre deosebire de puii de om, care erau lăsați liberi, cățelandrii și motăneii, lipsiți de judecată, să fie legați, ca să nu poată s-o ia la sănătoasa.
în jurul fiecărui scaun și fotoliu erau puse la dispoziția spectatorilor balansoare și șezlonguri: muștruluielile erau publice. Un cadran de cristal lichid, încrustat în brațul fotoliului, indica prețurile, descrescătoare în raport cu numărul prestațiilor. Un valet era însărcinat să aibă grijă de câte un copil și de câte un animal. Vindea biletele, supraveghea operațiile și trebuia să-i ademenească pe clienți, la nevoie lăudând pielea moale, a protejaților săi, carnația catifelată. Puterea de convingere, darul de a da din gură făceau parte din însărcinările sale, cu atât mai mult cu cât era retribuit în funcție de numărul de bilete vândute.
Servitorul lui Matthieu era o matahală arțăgoasă, îmbrăcată cu un combinezon fluorescent roz pe care era imprimată mâna pregătită să cârpească, îi explică în câteva cuvinte ce trebuia să facă: nu avea voie nici să se miște, nici să încerce să scape de târnoseală; nu trebuia să se teamă de nimic, căci urma să fie pălmuit, s-ar putea
spune obiectiv, fără ca cineva să aibă pică pe el. Matthieu spuse că la el acasă nu-1 atingea nimeni, doar poate de drag. „Ai noroc, îi răspunse servitorul, dar într-o societate solidară, cei favorizați trebuie să plătească pentru ceilalți." îl rugă să se așeze, să stea drept, să nu se foiască și să încerce să aibă un zâmbet atrăgător. Câțiva metri mai încolo alt servitor îi spunea aceleași lucruri lui Baptiste, care îi răspundea cu aceleași argumente. Palatul urma să se deschidă peste câteva minute.
Tot orașul tropăia de nerăbdare în fața intrării, ca să admire minunea. Pe coridoarele de acces la diversele etaje mișuna o mulțime zgomotoasă și nedisciplinată, ținută în frâu de oameni de ordine. La un semn, în mare zgomot de fanfară și trompete, ușile fură deschise. Președintele însuși, instalat la Postul de Comandă al Palatului, asista la ceremonie în fața unui sistem video și bea șampanie cu membrii guvernului și ambasadorii străini.
Fiecare etaj era asaltat de câte un val de oameni cumsecade. Toți scoaseră strigăte de uimire văzând băieții și animalele așezați cuminte fiecare pe câte un scaun. Câte unul îl recunoștea pe fiul sau pe buldogul vecinului său. Unii părinți veniseră să-și încurajeze copiii. Se uitau atent și pe rând la toți candidații, le comentau ținuta și nu se hotărau să înceapă, în ciuda invitațiilor stăruitoare ale paznicilor.
Timp de o oră nimeni nu îndrăzni să înceapă ostilitățile. Era greu să dai într-un necunoscut, dar era și mai greu s-o faci de față cu martori. Prezența celorlalți îi apăsa ca un bolovan. Oamenii își vorbeau din ce în ce mai puțin unii altora, iar câțiva se retrăseseră în vârful picioarelor. Președintele, cu ochii ațintiți asupra ecranului, se temea deja de un insucces.
înțelese, prea târziu, că scatoalcele ar fi trebuit să fie gratuite în prima zi, se înfurie pe miniștri că nu-i sugeraseră această idee și îi amenință cu ocna și cu biciul dacă reforma dădea greș. Dacă ar fi anunțat acum gratuitatea, ar fi însemnat să dea înapoi în ultimul minut.
Și totuși paznicii invitau, implorau aproape pe vizitatori să treacă la acțiune și nu știau ce să mai spună și cum să mai lingușească pentru a-i scoate din starea de indiferență. Cine va avea privilegiul să fie bătut primul?
în sfârșit, la etajul al doilea, o doamnă durdulie, cu obrajii rumeni, se apropie de Matthieu, îl examina cu de-amănuntul, îi atinse pielea, îi pipăi mușchii, se uită la dinți, și, cu o voce tremurătoare de emoție, întrebă pe valet care sunt tarifele. Se uită iar la băiețel, șovăi din nou, scoase din portofel două hârtii foșnitoare — casa nu accepta creditul —, își scoase haina încredințând-o împreună cu geanta valetului și își suflecă mânecile.
16 Așadar, Matthieu (îi citise numele pe partea de dedesubt a gulerului), ce prostie ai făcut de te afli aici?
17 Știți bine, doamnă, că n-am făcut nimic, am fost numit de guvern.
18 Nu-i frumos să minți, Matthieu, spune-mi tot adevărul.
19 Dar vă jur, n-am făcut nimic.
20 Chiar nici o poznă? N-ai șterpelit nimic?
21 Nu, chiar nimic.
Pleosc: îl pocni serios sub ureche, gata gata să-i scoată capul din țâțâni.
Matthieu lăsă capul în jos și-și frecă obrazul.
— Aha, acum nu mai zici nimic? Obraznicule!
Doamna inspiră aer pe nări și, pleosc, îi mai cârpi una pe celălalt obraz, năucindu-1. Apoi își masă încheieturile și luă mulțimea drept martor:
— Cel puțin acum știe de ce e aici, golanul ăsta.
Spectatorii aplaudară și Matthieu, cu nasul în pământ, nu putu să-și stăpânească două-trei lacrimi. Prigonitoarea lui se împăuna auzind strigăte de bravo și îi invită pe ceilalți să o imite: în câteva minute copiii fură asaltați, începutul era
făcut și se transmise la toate etajele; de la parter până la ultimul nivel, lumea se puse care mai de care pe snopeală și burdușeală. Unii zgâmboi plângeau înainte chiar de a fi atinși, urlau când vedeau că cineva ridica mâna împotriva lor. Clienții erau tot mai înverșunați cu fiecare plânsei, uitând de sângele rece pe care li—1 recomandase Președintele. Þipetele, în loc să-i potolească, îi stimulau, făceau să le crească pofta de scăr-măneală. Vacarmul culmina cu scheunatul câinilor, cu miorlăiala pisicilor prinși cu toții în chingi, care ajungeau să producă în jurul Palatului o văicăreală să-ți frângă inima. Supraveghetorii de abia reușeau să stăvilească nerăbdarea vizitatorilor și nu-i puteau împiedica pe unii chilipirgii să ardă una fără să plătească; în cartierul său general, Președintele sălta în sus de bucurie, îi săruta pe miniștri și pe diplomați pe gură și vedea deja cum vistieria i se umple cu grămezi mari de aur și de argint.
Ispășirea prin cazne
Pentru toți voluntarii, dintre care făceau parte și Matthieu și Baptiste, ziua a fost plină de încercări: de sute de ori îmbrânciți, ciomăgiți, bruf-tuluiți de burghezi, de muncitori, de pramatii, de sindicaliști, de imigranți, bătuți de femei din lumea bună care cotcodăceau și se sclifoseau, s-au umplut de vânătăi, de echimoze, de zgârieturi, aveau degetul mare zdrelit sau le curgea sânge din nas, iar obrajii lor înroșiți purtau urmele a zeci de degete care se întipăriseră unele peste altele.
Cu o oră înainte de gustarea de adio, Președintele, suita sa și demnitarii străini veniră să inaugureze la rândul lor Palatul, în generozitatea sa, șeful statului își lăsase poporul să facă saf-teaua clădirii. O echipă a televiziunii îl urmărea pretutindeni, iar ministrul Condeiului îi nota până și răsuflările într-un caiet mare cu margini aurite, înaintând cu pași mari, Președintele pălmuia ușor, în trecere, pe fiecare ștrengar și strângea mâna valetului acestuia. Deși nu lăsa să se vadă, starea de plâns a cobailor îl neliniști în cele din urmă. Când sosi în fața lui Baptiste, care avea ochii umflați și umezi, îl întrebă cu asprime:
22 De ce plângi, Baptiste?
23 Plâng de rușine, îhîhîî, domnule Președinte. Am primit într-o singură zi, îhîhîî, mai multe lovituri decât în toată viața mea.
24 Și te plângi? (Să notăm că Președintele nu se repeta: într-adevăr, privilegiul sinonimelor era păstrat pentru ocaziile deosebite și nu era folosit într-o întrevedere cu un minor.) Până acum părinții tăi nu te băteau, în timp ce în alte părți alți copii primeau câte o porție dublă sau triplă: ia-tă-vă de acum supuși cu toții aceluiași regim. Echilibrul a fost restabilit. Nu-ți dai seama cât e de ingenios? Nu asistăm oare la un progres nemaipomenit, la o deschidere istorică înspre ceva nemaivăzut, nemaiauzit?
Președintele nu putea totuși să se abțină să nu se repete. Era ceva mai puternic decât el: sinonimele îi plăceau la nebunie!
25 Nu știu, domnule Președinte, mă doare, as-ta-i tot.
26 Oh, smiorcăitule, tare nu-mi place cum te porți, îmi dați voie?
Președintele se întoarse către valet ca să-i ceară încuviințarea și trosc! cu un du-te-vino îi arse două lui Baptiste, care aproape căzu de pe scaun, ceea ce aduse un țțț reprobator din partea suitei prezidențiale.
27 Ce ziceți, domnilor, mi-a reușit?
28 Grozav, extraordinar, strigară în cor miniștrii și consilierii, iar Președintele își expuse palma grăsuță în fața camerei de luat vederi.
29 lată, domnilor, o adevărată scatoalcă, eficace și sonoră, cum mi-ar place să văd că dă toată lumea.
— Bravo! Ura pentru Președinte!
Președintele nu deschidea niciodată gura fără
să fie imediat aplaudat de suita sa. Lăsa ropotul să dureze până ce se sătura și îl întrerupea prin-tr-o mișcare a bărbiei.
Mai încolo dădu peste o javră îngrozitoare care lătra fără încetare ca o sirenă apucată, o javră cu urechile lăsate, cu un păr scurt pe cap ca o perie și căreia o avalanșă de lovituri îi dăduse darul vorbirii. Bineînțeles urla înjurături obscene la adresa vizitatorilor. Președintele se opri în față-i și, foarte întărâtat la auzul acestor grosolănii, îi ținu următorul discurs:
— Cu ce drept îndrăznești să vorbești? Rolul
tău e să latri și să fii ascultător, îți ordon nu nu
mai să taci, ci și să fii fericit!
— Tacă-ți fleanca, împuțitule, șterge-o!
Indignat, zăpăcit, șeful Statului încercă să-i
croiască una corciturii. Dar și-o făcu cu mâna lui. Mai iute decât el, javra îi apucă palma între fălci și își înfipse caninii. S-a auzit un muget și toți se năpustiră în ajutorul celui mușcat. Din fericire rana era superficială și onorabilul vătămat putu să ia loc la masă puțin după aceea.
Dar, în locul unei adunări de tineri zburdalnici, avea în fața lui doar o adunătură de prăpădiți posaci, acoperiți de vânătăi, pe care aroma eclerurilor cu ciocolată, priveliștea prăjiturilor cu frișca, rotunjimea bezelelor nu reușeau să-i înveselească. Președintele mancă din toate cu mare poftă — la drept vorbind a mâncat toate prăjiturile, avea nevoie să se refacă după cele suferite — dar proasta dispoziție din jur îi strica plăcerea.
— Ce! eu mă plâng?
Și își tot arăta mâna înfășurată într-un pansament enorm.
Deja presa și televiziunea nu vorbeau decât despre suferința pricinuită președintelui, iar miniștrii, curtenii, ambasadorii se înghesuiau spre reședința lui pentru a-i prezenta regretele și urările lor de grabnică însănătoșire.
Acest incident puse cu totul în umbră starea proastă a pușlamalelor. Pretutindeni sosirea lor acasă provocă groază și revoltă, iar părinții pe-
trecură ore întregi, duminică seara, să răcorească epidermele zgâriate în ligheanele cu apă, să ungă obrajii îndurerați cu cremă. Cât despre câinele vinovat de crima de lezmaiestate, fu arestat în aceeași seară, judecat cu ușile închise și condamnat să stea opt ani în fortăreață. Din moment ce n-a mai fost lovit, el pierdu darul vorbirii îndată după aceea și se mulțumi să schelălăie, tâm-pește, ca toți semenii săi.
Palatul chelfănelii deveni unica obsesie a republicii. Băiețași și fetițe așteptau cu groază apropierea sfârșitului săptămânii. Dimpotrivă, vizitatorii se îngrămădeau încă de vinerea după-a-miază în fața intrării. Hotelurile din jur erau ocupate dinainte pentru următoarele șase luni. Bișnițarii închiriau la prețuri de speculă, pentru o noapte, saltele întinse pe trotuar. Oamenii foloseau cele mai nebănuite vicleșuguri pentru a se vârî la coadă cât mai în fața. Unii dădeau bani unor bătrâni sărmani, unor cerșetori, sau își trimiteau bona sau omul de serviciu să stea la coadă în locul lor. în ciuda acestor șiretlicuri, mii de cetățeni rămâneau mofluji, în drum, pe ploaie sau pe soare, fără să mai poată ajunge în Sfântul Lăcaș. Erau nevoiți să se mulțumească, prin urmare, cu poveștile de la ieșire ale celorlalți, iar seara cerșeau anecdote și amănunte celor care avuseseră norocul să intre.
Totuși unii luară mai departe legea prea ușor și nu încetară să ridice mâna asupra puradeilor, sfidându-i să li se împotrivească, împuterniciți cu noi drepturi, puștii dădură de îndată de știre autorităților, iar părinții recalcitranți, profesorii vinovați fură aruncați în închisoare. Ca să se întărească supravegherea, statul instala în colțul străzilor cutii pentru denunțuri. Crescu numărul scrisorilor anonime: fratele își denunța sora geamănă, vecinul vecina, profesorul pe colegul său, iar arestările de nevinovați se înmulțiră?
Câțiva ștrengari, supărați pe mama și pe tata, se pălmuiau ei înșiși, apoi, cu urmele propriilor lor degete pe față, alergau să-1 avertizeze pe primul jandarm. Alții, și mai șmecheri, și acționând în înțelegere cu agenții forței publice, se ascundeau prin colțuri, chemau câte un gură-cască și întindeau obrazul: vai de cel care nu putea rezista ispitei! Abia dacă apuca să ridice mâna că se și trezea cu un proces-verbal și o amendă pe care complicii și-o împărțeau între ei. închisorile se umplură de mame vitrege, de brute, de inamici ai progresului, iar judecătorii, supraîncărcați, se plângeau că nu mai fac față.
Dar Palatul prospera, aducea beneficii, iar Președintele era în culmea fericirii. Mări salariile procurorilor și construi închisori noi. Ca să stăvilească criticile, publică în presă comunicatul ur-
mător: „Guvernul, augusta mea persoană, nu va da îndărăt niciodată, nu va face nici un pas înapoi. Părinții neîndurători, tații și mamele fără milă, vor fi pedepsiți cu asprime, reprimați fără cruțare, dacă încearcă sau se străduiesc să zăgăzuiască, să împiedice reforma mea măreață, mersul neabătut înainte al Istoriei".
Omul cu mănuși albe
Cincisprezece zile mai târziu, Matthieu și Baptiste fură convocați la etajul al șaselea ca să fie ciupiți și trași de păr. S-au întors la Palat cu moartea în suflet, istoviți dinainte de chinul ca-re-i aștepta. Până către ora 11 dimineața li se sucise, li se strivise de mai multe ori și în mai multe feluri pielea obrajilor, brațelor, burții și bărbiei, li se smulseseră smocuri de păr, când un om îmbrăcat elegant, cu profilul fin, se opri în fața lui Matthieu, se uită la el cu atenție, îl cântări cu privirea înainte de a cumpăra de la valetul lui o serie de zece ciupituri și trageri de păr succesive. Era un adevărat supliciu.
Omul, îmbrăcat cu o haină frumoasă de alpaca, scoase o pereche de mănuși albe de căprioară, și le puse fără grabă și, cu un gest delicat, atinse obrajii lui Matthieu. Mănușile sale imaculate abia se distingeau pe pielea albă. Þinuta lui
îngrijită, politețea sa îl liniștiră pe copil. Nu prea înțelegea cum un gentleman de un asemenea rang putea să se înjosească participând la astfel de jocuri, dar se lăsă încrezător în mâinile sale, care miroseau atât de frumos.
Mângâierile nu ținură mult și se transformară deodată în pișcături groaznice. Cinci degete mititele și rele apucară partea groasă a obrazului și i-o suciră în toate direcțiile ca pe-o bucată de hârtie. Pierzându-și răsuflarea, Matthieu era gata-gata să cadă de pe scaun. Omul îl privi surâzător și îi oferi propriul său braț ca să-1 ajute să se ridice. După ce băiatul a luat din nou loc, începu să-și plimbe iar mâna înmănușată pe obrazul stâng. Mirosul pielii de căprioară, ce fusese înainte sinonim cu îndurarea, prevestea acum nenorocirea, într-adevăr, după dezmierdare veni o înțepătură și Matthieu se prăbuși din nou de pe scaun.
30 Domnule paznic, mă chinuie, nu e drept.
31 Nu mai crâcni. A plătit ca să ciupească și ăsta-i dreptul lui.
32 Dar fiecare pișcătură este cumplită și fioroasă cât zece.
33 Þine-ți gura; te afli aici ca s-o încasezi, nu ca să te vaiți.
Omul surâse paznicului, îi strecură o monedă și își privi victima câteva minute, cu pupilele ne-mișcate. Această contemplare avu darul să-1 în-spăimînte pe Matthieu, care crezu că-și pierde cunoștința simțind ultimele ciupituri, mai dureroase decât celelalte. Călăul său nu se grăbea și nimic nu era mai înfricoșător decât această așteptare. După ce termină cu el, se îndrepta fără să clipească spre Baptiste, care se afla destul de aproape. Și cu aceeași încetineală, cu aceeași sălbăticie, îl făcu să trăiască clipe îngrozitoare.
Opt zile mai târziu, Alice și Angele, surorile lui Matthieu și a lui Baptiste, avură partea lor din hatârurile călăului înmănușat și plânseră câteva nopți nenorocul de a fi trecut prin mâinile acestuia. Săptămâna următoare, cei doi băieți ale căror răni încă nu se cicatrizaseră, erau chemați la etajul al cincilea al Palatului ca să primească bătaia pe fundul gol.
Unul dintre principiile stabilimentului stipula ca micuții să nu fie niciodată loviți de două ori la rând, chiar și la interval de cinsprezece zile, pe aceeași parte a corpului. Aceasta pentru a evita comoțiile prea puternice sau, din contra, o insensibilitate precoce.
Pradă din nou unei teribile neliniști, Matthieu și Baptiste se prezentară în sâmbăta aceea la posturile lor. De câteva nopți aveau același coșmar: erau supuși celor mai groaznice chinuri, o mulțime plină de ură îi înconjura rânjind, iar râsete-
le ieșeau din gurile oamenilor ca un puroi. Habar n-avea că toți stagiarii erau bântuiți de aceleași vise și se trezeau în toiul nopții urlând. Printre tineri se răspândea o psihoză.
Dimineața se desfășură ca de obicei, cu seria cunoscută a domnișoarelor bătrâne, a burlacilor neglijați, a idealiștilor incorigibili, a utopiștilor, a exaltaților care își luxau de multe ori încheietura, dând prea tare. Cei doi prieteni începuseră să se obișnuiască, pielea le era aproape bătătorită, încetau să respire atunci când se declanșa lovitura; când, către ora 4 după-amiază, apăru îngrijit ca întotdeauna omul cu mănuși albe. Se sprijinea de data aceasta într-un baston cu mâner de fildeș. Condus parcă de un radar, fără nici o șovăială, se îndreptă spre Matthieu, îl salută înclinân-du-și ușor capul, cumpără cinci chelfăneli de la valetul lui și păstră alte cinci pentru valetul lui Baptiste.
Regulamentul prevedea ca băiatul să sufere această pedeapsă în picioare, sprijinit de scaun, cu pantalonii pe vine și cu șezutul îndreptat spre mâna răzbunătoare. Matthieu își dădu pantalonii jos cu părere de rău și începu să tremure fără motiv. Aștepta, cu gura uscată, cu capul vârât între umeri. Primul atac, de o violență nemaiauzită, îl făcu să se prăbușească aproape sub scaun. Pe ochi i se puse un văl negru. Doar durerea îl făcu să nu leșine: fesele îi ardeau de parcă cineva le-ar fi atins cu o bară de fier incandescentă și imploră să fie stropit, să-i fie stinsă durerea cu un ulcior de apă proaspătă. Dintr-o singură mișcare, omul cu mănuși albe făcuse mai mult rău decât cele zece sau douăzeci de persoane de dinainte. Izbitura sa pleca cu viteza fulgerului, cu o forță care-ți tăia răsuflarea. De fiecare dată, corpul i se zguduia până la creier. Matthieu ar fi jurat că omul își punea în mănuși pietre sau obiecte metalice. Nu părea să fie deosebit de viguros, așa că puterea loviturilor nu se explica altfel.
Cu o voce sfârșită îl rugă pe paznic să verifice. După ce făcu un control rapid, acesta îl liniști: în mănuși nu se afla nimic. Matthieu refuză să-i dea crezare: fiecare pălitură era un chin și pielea sa sângera. Către sfârșit, valetul trebui să-1 sprijine ca să poată rezista atacurilor care urmau unul altuia într-un ritm îndrăcit. Baptiste se uita cu spaimă, știind că urma să-i vină și lui rândul.
Și într-adevăr, când omul termină cu prietenul lui, lăsându-1 pe jumătate mort, se șterse cu o batistă de dantelă, ceru un pahar de apă minerală și se duse și la el să-și exercite trista funcțiune. Și de data aceasta se dovedi de o sălbăticie fără seamăn. Þintea fundul băiețelului cu o privire inexpresivă, aproape cu indiferență. Ridica mâna: în momentul acela un fel de lumină îi strălucea pe
față și, cu buzele umede, cu trăsăturile încordate, se deda beției de a lovi. Spasmul culmina în momentul loviturii, iar el își revenea respirând zgomotos, de parcă ar fi fugit.
Matthieu și Baptiste fură nevoiți să se întoarcă acasă cu ambulanța și fură scutiți de chelfă-neală, după un examen medical, până la sfârșitul week-end-ului. Valeții își exprimară nemulțumirea: mucoșii aceștia care dădeau bir cu fugiții după trei contuzii nu erau buni de nimic la Palat. Redactară o petiție către Președinte ca să obțină flăcăi mai viguroși, la nevoie importați din străinătate.