agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4762 .



Palatul Chelfănelii
proză [ ]
fragment4

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pascal_Bruckner ]

2008-10-13  |     |  Înscris în bibliotecă de carmen nicoara



Republica în pragul anarhiei
Palatul chelfănelii era închis. Fuseseră sigilate ușile de la intrare, electricitatea fusese întreruptă, drapelul pus în berna. Se așternuse praful pe covoare și pe fotolii, plantele uscate se îngălbeneau. Roboții rugineau și serveau drept adăpost porumbeilor. Lifturile atârnau la capătul cablurilor și, din când în când, unul dintre ele scăpa și se zdrobea câteva zeci de metri mai jos. Buruienile începeau să crească între bucățile de mochetă, sfâșiată.
Poliția îi arestase pe liderii asociației „Trei peri în barbă", niște adolescenți minori care provocasem tulburările. Apoi, lipsind judecătorii care să fie de acord să-i condamne, le dăduse drumul, nu fără a-i priva de desert pe timp de doi ani. Cât despre valeții răzvrătiți, fură închiși într-un penitenciar și supuși unui regim excepțional.
Zăvorât în reședința lui, pe dealul care domina capitala, Președintele își rumega insuccesul. Un eșec cu urmări umilitoare. De când interzisese pedepsele corporale și deschisese Palatul, dăduse o oarecare dezvoltare nevoii de acțiuni punitive. Cea mai blândă dintre mame, cel mai drăguț dintre tați luaseră obiceiul să pocnească pe cineva în timpul fiecărui week-end. Și datorită obișnuinței, bătaia devenise un drog. Minunații îngerași se golăniră, zeițele cumințeniei se transformară în scorpii, nimfele nevinovate în vrăjitoare și se părea că în fiecare se deșteptaseră apucăturile cele mai rele.
De îndată ce Palatul fu închis, lumea înțelese ce invenție infernală era. Dacă ar fi încercat să-i vindece pe alcoolici de la o zi la alta, nu s-ar fi produs mai puține tulburări. Stăpâniți de dorința de a sminti în bătaie și neputând să și-o satisfacă, cetățenii își pierdură capul. Nu puteau să nu se ia la harță, așa că certurile deveniră din ce în ce mai numeroase, oamenii săreau unul la altul, fără motiv. Nu numai că nu aveau nevoie de nici o pricină ca să se ia de păr, dar orice înțelegere îi făcea mai curând să ocolească înfruntarea, să se ferească unii de alții, cam așa cum cei doi poli ai unui magnet se resping. II urau pe-aproa-pele lor din fanatism și nu din interes: adevărata ură era gratuită.
începură să se ia din nimic. Pe stradă, domnilor respectabili le sărea țandăra din cauza unei priviri piezișe și se înțepau cu umbrelele. în prăvălii și în marile magazine, soțiile lor se apucau de păr pentru aceleași fleacuri. Orice gâlceava degenera în încăierare și cea mai mică atingere echivala cu o declarație de război.
Chelnerii aruncau tăvile cu mâncare în capul clienților strigându-le: „Mi-e silă de mutra dumi-tale!" Drept răspuns aceștia îi împungeau cu furculițele. Automobiliștii urcau pe trotuar ca să-i calce pe pietoni, care spărgeau cu picioarele farurile și geamurile mașinilor care staționau. Șoferii de autobuz simțeau cea mai mare plăcere să intre în mulțime în uralele pasagerilor. Nenumărate erau accidentele de circulație, picioarele rupte, bicicletele sfărâmate. Nimeni nu visa altceva decât să-i învețe minte pe vecinii săi.
Oamenii plecau dimineața de acasă, cu o provizie serioasă de înjurături, gata să le scuipe asupra primului venit, împingeau doamnele în vârstă sub roțile metroului, le striveau în picioare pe fetele tinere, care în schimb, își vârau unghiile în ochii primului bărbat pe care-1 întâlneau. Era periculos să încerci să faci cuiva curte fără să porți ochelari. Cei răutăcioși, ursuzi, înăcriți, invidioși, se întreceau în meschinărie, în rea-voință, în a face rău semenilor lor.

Turiștii nu mai veneau să viziteze republica: numai ce întindeau vameșului pașaportul că acesta le și aplica ștampila direct pe frunte, în semn de bun venit. Cei ce veneau cu avionul primeau câte una cu tocul de la stewardese în tot timpul zborului. Cei care veneau cu trenul erau loviți peste degete de controlor, mai ales dacă erau în regulă. La recepțiile diplomatici, servitorii vărsau paharele de șampanie în capul ambasadorilor și femeile de la garderobă le răsuceau nasurile atunci când le înapoiau hainele.
Þara era într-un vârtej de nebunie. Și în curând fu războiul tuturor contra tuturor: generații, sexe, care trăiseră până atunci în bună înțelegere, se urau acum de parcă ar fi fost dintotdeauna dușmani: bărbații băteau femeile, care-și băteau mamele, care băteau câinii, care băteau pisicile, care băteau puricii, care băteau ploșnițele, care băteau microbji, care băteau bacilii, care băteau virușii, care băteau celulele, care duceau între ele o luptă înverșunată. Bineînțeles toți băteau fierul, fără să aștepte măcar să fie cald, așa după cum băteau și covoarele. Nu mai aveau pe buze decât o singură expresie: „a da merticul"; soțul i-o promitea soției, fratele surorii, vărul verișoarei, și chiar bebelușii când veneau pe lume le jurau părinților lor că o să le scarpine spinarea.
Animalele nu scăpau nici ele de acest val de agresivitate: mârâiau, lătrau, mugeau, behăiau, urlau toată ziua. Vacile făceau dinadins ca să amestece laptele cu urina, gâștele beau alcool în ascuns ca să le putrezească ficatul, găinile își spărgeau ouăle, albinele își sărau și piperau mierea, porcii mieunau ca să-i păcălească pe țărani. Cel mai mic caniș se purta furios ca un leu, pisicile scuipau ca niște pantere, zebrele își smulgeau dungile, cămilele își netezeau cocoașele, iar viermii, încordați și mâniați, credeau că sunt șerpi cu clopoței. Păsările părăseau în masă țara, păstrân-du-și trilurile pentru un văzduh mai blând. Până și în testiculele bărbaților, în picăturile de sămânță, se auzeau deja strigătele războinice ale milioanelor de ființe pe care le conțineau!
Noaptea, străzile erau nesigure: toți mardeiașii, îmbrăcați în piele din cap până în picioare, dădeau târcoale cu o biciușca în mână, în căutarea vreunui prâslea căruia să-i mânjească una. Mamele își ascundeau copiii o dată cu căderea nopții. Bande de tâlhari periculoși mergeau noaptea pe întuneric să distrugă rămășițele Palatului chelfănelii: la fiecare geam spart se dez-lănțuiau de fericire în strigăte și gesturi deșănțate; apoi aprindeau un foc mare și grinzile metalice, scheletul de sticlă se răsuceau în arșița flăcărilor. Ploaia și intemperiile dădeau în cele din urmă acestei construcții aspectul unei ruine înainte de vreme. Și mai grav încă, vagabonzi tineri se strecurau seara afară, pe la asfințit, și plini de teamă și de speranță, îi fluierau discret pe trecători ca să le cerșească niște palme în schimbul unor bomboane. Prinseseră gustul caznelor și nu mai puteau să se lipsească de ele. Fuseseră deschise palate clandestine în fundul unor curți întunecoase sau în pivnițele unor case retrase: erau sechestrați aici copii răpiți în drum spre școală sau când ieșeau de la brutărie, și erau oferiți unor clienți bogați care se înverșunau împotriva lor fără nici o măsură. Era recreat ceremonialul de la vechiul Palat, dar fără nici un fel de control, iar micuții kidnapați, legați cu sfoară sau în lanțuri, aveau puține șanse să scape vii. Listele de fete și băieți dispăruți erau din ce în ce mai lungi la comisariate, iar poliția, depășită, aresta pe orice suspect, fără să încerce să-i mai dovedească vinovăția. Nici o vârstă, nici o clasă socială nu era scutită de acest val de demență. Chiar și familiile lui Matthieu și Baptiste simțeau câteodată mâncărimi în vârful degetelor. Iar toți își mărturiseau seara la telefon: „Președintele a făcut din noi niște sălbăticiuni, nu ne mai recunoaștem".
Lumea nu vrea să se schimbe
Din ziua aceea mai nenorocită decât toate, când Sfinții Nevinovați îl liniștiseră în toată regula, Președintele rămăsese închis în camera lui, înghițea mecanic tablete de ciocolată și își țâra din încăpere în încăpere trupul enorm îmbuibat de mâncare și de amărăciune. Nu mai era un revoluționar aureolat de măreție, ci un învins cu pielea gălbejită, zăvorit în adâncurile castelului său, departe de tumult, departe de osanale.
Revedea mereu în fața ochilor scena aceea cumplită în care pușlamalele îl batjocoriseră. Se simțea scârbit de specia umană și cu deosebire de poporul sau. Ah, dacă l-ar fi putut da afară și dacă și-ar fi putut cumpăra unul mai ascultător! Dar vai! cum să scapi de milioane de indivizi? Să facă un schimb cu un alt rege? Cum poți fi sigur că nu pierzi la troc? Idealul ar fi să achiziționeze un trib din Amazonia sau din Oceania, un mic grup de oameni obedienți pe care să-i poată modela după plac. Dar se punea problema transportului și triburile nu numărau niciodată mai mult de câteva sute de membri. Ar trebui să-i învețe limba, și republica, împuținată ca o piele de șagri, devenea o pradă prea ușoară pentru statele din jur. Și apoi, ce era de făcut cu foștii cetățeni? Să-i îngrămădească în camioane și trenuri? S-ar răspândi ca furnicile în țările învecinate, ar urzi un complot ca să se întoarcă acasă; ar fi mai numeroși, l-ar putea chiar răsturna. Nu, nu exista nici o ieșire: trebuia să se obișnuiască așadar cu poporul acesta. Nu era cel mai bun, dar era poporul său.
La drept vorbind, Președintele era sfâșiat de contradicții. Auzea în sinea lui două voci distincte: una, acuzatoare, cerea răzbunare pentru ocara îndurată; cealaltă, împăciuitoare, reclama săvârșirea unei acțiuni de o mare strălucire. Nu era mai bine să rămână în amintirea oamenilor ca un filantrop, decât să-și potolească ura? Prin, intermediul Palatului, Președintele dorise să treacă pedeapsa distribuită la nivel familial la stadiu industrial; sperase să obțină încuviințarea lumii întregi și să-și vândă găselnița țărilor mai bogate, Statelor Unite, de exemplu. Ah! să inaugureze un Palat al chelfănelii pe Broadway,
să-i vadă pe Mickey, Donald, pe unchiul Sam și pe unchiul Ben cum le sunt biciuite poponețele pe muzica rock! Din păcate, aceste vise se sfărâmau astăzi!
Un singur lucru îl reținea pe Președinte de la a-și pedepsi compatrioții, de a-i îneca într-o baie de sânge: avea prea mulți concurenți în această privință. Alături de despoții cei mai sublimi ai secolului, n-ar mai fi fost decât un tiran mediocru. Singura carieră originală pentru un șef de stat consta în a apăra Frumosul și Binele. Dar cum să procedeze? Cum să fii bun și genial, cum să te arăți genial de bun? Incapabil să găsească răspunsul, Președintele scotea gemete care se stingeau în pernă.
într-o dimineață era întins în pat într-o stare de prostrație totală. Cineva bătu la ușă, și o femeie grăsană intră cu zgomot și izbucni în râs, încrețindu-și nasul cârn. Hohoti câteva minute, încovoindu-se de râs, apoi redeveni serioasă, se așeză pe un scăunel, cu un aer grav, aproape dându-și ifose.
53 Adelaide, tună Președintele, de câte ori nu ți-am spus să nu mai vii să râzi la mine în cameră când cuget. îmi pierd șirul ideilor.
54 Gondran, iartă-mă. Nu aveam unde să mă duc. Centralista a spus o glumă și nu mă mai puteam stăpâni.

Adelai'de era soția Președintelui. Suferea de o boală care-1 scotea din sărite pe soțul ei! Nu putea să râdă în public; trebuia să plece dintr-o încăpere de îndată ce un banc sau o exprimare hazlie o făceau să râdă. Educația severă pe care o primise îi interzicea să se exteriorizeze în lume. își înfrâna veselia, strângea două-trei glume, apoi, se retrăgea undeva să se descarce, fără martori. Nu se lăsa pradă voioșiei decât în fața soțului ei. Dacă el era spiritual cu ocazia unui dineu oficial, curtea, guvernul, ziariștii pufneau în râs, jubilau, nu îndrăzneau să se oprească înainte ca să le-o îngăduie Președintele însuși. Doar Adelai'de rămânea de lemn și se uita în farfurie cu o figură posomorâtă; mult mai târziu, în toiul nopții, se trezea și se prăpădea de râs până la lacrimi, exclamând: „Ce caraghios ești, iubitule!" Soțul ei nu se obișnuise cu aceste explozii întârziate de voioșie și încercase s-o convingă să se caute la un doctor. Un tratament intensiv, într-o clinică germană, dăduse rezultate neașteptate: Adelai'de se hlizea cu o oră sau două înainte ca Președintele să scoată vreo glumă. Și îi spunea înveselită: „Simt că o să spui una bună", și râdea, se strâmba de râs, încă dinainte. Tratamentul fusese întrerupt și Președintele își pierduse speranța că va putea sincroniza vreodată manifestările exterioare de bucurie ale neveste-sii cu motivele acestora.
în dimineața aceasta, enervat de venirea ei intempestivă, aștepta ca ea să plece, când ea exclamă:
— Dumnezeule, ce abur e aici, trebuie neapă
rat să aerisim.
într-adevăr camera plutea într-o ceață pe care Președintele nici măcar n-o observase. Așa i se întâmpla întotdeauna când gândea prea mult: aburii se condensau pe pereții cutiei sale craniene, se evaporau și începeau să fumege ca într-un cazan. în ziua aceea fusese muncit de gânduri negre și un mic nor cumulus, cu nuanțe verzi-vi-neții, plutea prin încăpere, amenințând să i se spargă și să inunde totul.
55 Lasă-mă în pace, Adelai'de. Am nevoie să, fiu singur. Norul se va risipi.
56 Nu te lăsa doborât, iubitule, o să deschidem din nou Palatul chelfănelii.
Cu o voce jalnică, ca și cum își redacta deja epitaful, Președintele răspunse:
57 E prea târziu, trebuie să-mi ispășesc greșelile.
58 Nu-i niciodată prea târziu, o să le arăți tu acestor mucoși de ce ești în stare.
59 Adelai'de, nu e cu putință, visezi.
60 Cheamă-1 măcar pe ministrul Condeiului și fă câteva sinonime.
61 Am uitat toate sinonimele.
62 Vrei să-1 chem pe cârtolog?
63 La ce bun? El sau altcineva...
în afară de miniștri, consilieri, secretari, ușieri, grămătici și paznici, Președintele era asistat de o echipă de astrologi și de ghicitoare, înainte de a deschide Palatul chelfănelii, îi consultase, îi pro-miseseră că o să fie fericit, că o să facă avere și îl felicitaseră pentru inițiativa sa minunată. Conjuncția lui Uranus cu Saturn în cel de-al șaptelea cer lăsa să se întrevadă evenimente fericite. Nouă luni mai târziu, revolta copiilor le dezmințea prezicerile, îndată după aceea, ei prezentară președintelui o nouă hartă a viitorului: era întunecată și fără ieșire. Nu numai că Palatul chelfănelii va rămâne închis, dar poporul se va răzvrăti, se vor infiltra puterile străine, armata va ieși din cazărmi și în curând Președintele va fi gonit de la putere, trădat de cei mai vechi prieteni ai săi. în cel mai bun caz își va sfârși viața în exil; în cel mai rău, va fi spânzurat sau decapitat.
Scârbit de incompetența lor,. Președintele îi dăduse afară și îi înscrisese din oficiu la biroul de șomaj. Nu păstrase pe lângă el decât pe unul singur, aproape un prieten, în care avea toată încrederea: cârtologul. Cârtologul era un fel de vrăjitor: degusta opinia publică, făcea măsurători ale stării de spirit, ca să simtă și să prevină cârtelile, de unde și numele său. Meteorolog al cețurilor sufletești, cercetător al mimicilor și strâmbăturilor prin care se exprimă în mod obișnuit nemulțumirea oamenilor, putea, grație flerului său, să descopere cea mai mică bănuială de împotrivire la indivizii cei mai diferiți. Statele de serviciu ale sale erau impresionante: lucrase la Marele Han, în centrul Chinei, iar la regele statului Qudu, din Africa Centrală, descoperise o nouă boală tropicală, „sindromul Babar", o boală specifică elefanților secătuiți de vlagă, ba chiar ajutase Consiliul federal de la Berna să pună capăt unei răzmerițe a urșilor. Pe scurt era un specialist.
La apelul Președintelui, cârtologul, care dormea în încăperea alăturată împreună cu ministrul Condeiului, sufleorul și purtătorii dicționarului analogic în 13 volume, veni în goană. Cei de la curte aveau consemnul să sară la cea mai mică invitație a șefului Statului: să se apropie cu încetul sau în pas firesc rămânea apanajul celor intimi.
De fapt cârtologul simțea de multă vreme unele frământări de rău augur în republică; în fiecare zi, când ieșea pe stradă, primea bobârna-ce și ghionturi în nas și asta nu prevestea nimic bun. Grăsuț și mic de stat, era poreclit „Burdu-hosu" și era tare necăjit. Dacă n-ar fi ținut atât de mult la Președinte — fuseseră colegi la școala primară, Președintele nu urmase mai departe —
ar fi plecat de mult timp în străinătate. La Paris, de exemplu, orașul care-i plăcea cel mai mult din Europa. Tot ce putea să-i spună Președintelui era: „Merge rău", Ia care Președintele răspundea: „N-am nevoie de tine ca să-mi dau seama, tâm-pitule!"
Dar, în ziua aceea, întristat de descurajarea șefului și prietenului său, i se adresă în alți termeni:
64 Domnule Președinte, am să fiu sincer: mi-e teamă că nici unul dintre noi nu poate să vă vină în ajutor.
65 Vrei să spui, domnule cârtolog, că am să rămân singur?
66 Nu, noi vă iubim cu toții, domnule Președinte, dar nu vă suntem de nici un folos!
67 Ce vorbești? Și ăsta-i momentul pe care l-ai găsit să-mi spui toate astea! Vrei să mă omori, mizerabile?
In ciuda tonului brutal, Președintele aprecia, sinceritatea cârtologului. Când el pretindea la amiază că e noapte neagră, toți miniștrii se repe-zeau la fereastră și exclamau: „Da, domnule Președinte, se văd stelele, ba chiar și luna". Cârtolo-gul rămânea rece: „Mint, domnule Președinte, e amiază, e plină zi". „Oh, pârâcios împuțit!", strigau ceilalți funcționari.
De data aceasta, totuși, cârtologul mersese prea departe cu destăinuirea adevărului:

68 Ce vrei să spui afirmând că nu-mi sunteți de nici un folos? Vorbește, și încă repede, căci sunt obosit și nu-s deloc în stare să mă gândesc la argumente.
69 Domnule Președinte, ați încercat să luați taților, mamelor și profesorilor puterea lor asupra copiilor, dar, făcând aceasta, n-ați reușit să întăriți autoritatea Statului. De ce?
70 Mă întreb și eu. înapoiații ăștia nu înțeleg binefacerile mele.
71 Motivul este simplu. Forța de inerție și tradiția continuă să acționeze: e greu să zgudui obiceiuri milenare, vechi de când lumea. De secole, concetățenii noștri au avut obișnuința să-și pedepsească singuri copiii, care, devenind mari, au făcut același lucru cu propriile lor odrasle; sigur că s-au petrecut excese, dar rar, iar martirii copii, sunt totuși o excepție. Astăzi, din vina dumneavoastră, excesul a devenit regulă.
72 Ești cam sever cu mine. Atunci ce-i de făcut?
73 Restabiliți dreptul de a pedepsi liber și individual sau inventați altceva.
74 Să restabilesc ordinea cea veche? Niciodată. Mai bine mor!
75 în acest caz, domnule Președinte, îngă-duiți-mi să vă spun că reforma dumneavoastră a fost prea timidă. Trebuia mers mai departe?
76 Cum așa?
77 Habar n-am. Dar ar trebui să ascultați sfatul unor specialiști străini.
78 Străini? Glumești!
79 Nu, domnule Președinte, sunt foarte serios.
80 Spune-mi, cârtologule, cine ar putea ști mai multe despre propriul popor decât mine, care sunt tatăl lui?
81 Un tată este deseori orb și un străin poate să-i dea sfaturi foarte folositoare.
Ideea că cineva ar putea să știe mai multe decât el îl înfurie cumplit pe Președinte. Cu răbdare, cârtologul își reluă însă rolul:
82 E vorba de oameni de știință care au făcut studii îndelungate.
83 Dar ei nu vorbesc limba noastră, nu sunt de aceeași rasă cu noi.
84 Au traducători și, deși străini, sunt oameni ca mine și ca dumneavoastră.
85 Un om care nu-i de la noi nu e cu totul om în ochii mei. Și peste toate astea, mi-e silă de accentele străine. Destul pentru astăzi.
Președintele îi ordona cârtologului să iasă.
— Cară-te, adăugă el.
O săptămână mai târziu alte neorânduieli însângerară capitala. Bande de huligani, înarmate cu lanțuri de bicicletă și cu briciuri, terorizară o noapte întreagă cartierele din partea de sud a
orașului. Cei care fură prinși spuseră că, din ziua în care fusese închis Palatul, erau munciți de dorința să distrugă totul. Două zile mai târziu, o manifestație din partea părinților, elevilor și a cadrelor didactice defila în fața reședinței șefului Statului strigând: „Din nou, din nou, bătaia la popou!"
în aceeași seară, miniștrii declarară în cor Președintelui:
— Verdictul poporului e limpede, trebuie să
redeschidem Palatul!
A doua zi, o altă coloană, la fel de impresionantă, defila în fața ruinelor Palatului, chelfănelii, strigând: „Destul, destul! Fără șuturi în tur!"
Seara, fără rușine, miniștrii în unanimitate fură de altă părere:
— Verdictul poporului este limpede: Palatul trebuie să rămână închis și să revenim la starea de dinainte.
Președintele îi goni imediat: avea nevoie de oameni care să-1 ajute, nu de sfârleze. încercat de atâtea greutăți, se prăbuși, deveni propria sa umbră, își pierdu somnul. Þara era în pragul unui război civil. Miniștrii dați afară complotau împotriva lui, cazarmele fremătau, spionii străini deveneau tot mai numeroși.
Sătul, obosit, Parlamentul vota în grabă o lege prin care interzicea ca printre produsele de larg consum să se afle obiecte contondente; fură puse în vânzare umbrele fără mâner, bastoane fără băț, compus numai din măciulie, genți fără curele, încălțări fără vârf și fără toc. Tot ceea ce putea răni, izbi, fu declarat în afara legii: cetățenii erau nevoiți să-și moaie vârful degetelor, să-și roadă unghiile, să-și pilească dinții. Indivizii cu capul ascuțit, cu oase proeminente, cu nasul acvilin, erau rugați să și le dea la rindea. Dar legea n-a fost niciodată pusă în aplicare. Dimpotrivă, femeile și bărbații aveau o plăcere răutăcioasă să-și ascu-tă vârful nasului ca să înțepe, să-și lase să crească unghiile ca să zgârie, părul ca să biciuiască, să-și lase oasele ascuțite ca să rănească. Autoritatea statului era nesocotită pe față.
Prudent, Președintele își găsi o sosie: un țăran sărman din locurile natale, care semăna cu el până în cel mai mic amănunt, îl înlocuia la ceremonii, asista la dezbaterile Adunării și se plimba câteodată prin mulțime, înconjurat de garda sa pretoriană. Această sosie venea în fiecare seară pe ascuns la reședință ca să ia indicații de la original și să urmeze cursuri de sinonime. Imitația era atât de reușită încât până și Adelai'de se înșelă în câteva împrejurări foarte speciale. Președintele fu pe cât de supărat pe atât de liniștit auzind complimentele soției sale despre cea de-a doua tinerețe: în caz de răscoală ar fi fost omo-
rât înlocuitorul, iar el, adevăratul Gondran, deghizat în simplu grădinar, ar avea timp să fugă, să ia primul tren spre Geneva, să pună mâna pe conturile secrete și să se exileze în Caraibe, într-o reședință aurită, dintre cele pentru autocrații răsturnați de la putere. Doar un miracol putea acum să-1 ferească să se piardă în noaptea cea neagră. Și într-un ultim elan de speranță, consimți să-1 asculte pe prietenul său cârtologul și invită câteva somități internaționale ale lumii științifice.
Acrobatul și paraziții
Puțin mai târziu, cinci personaje ciudate, provenind din toate continentele, veniră cu trenul și cu avionul în capitala micii republici, urmate fiecare de interpretul său personal. Spectacolul acestui oraș cuprins de furie îi șoca. într-adevăr, acest popor de fiare și de vipere avea nevoie de sfaturile lor. Se simțeau oleacă înfricoșați, dar, mai mult decât anarhia, tovărășia forțată în care se aflau unii cu ceilalți le ridica părul măciucă. „De ce nu au făcut apel doar la mine? La ce sunt buni nepoftiții ăștia patru?"
Președintele îi primi minunat; în câteva săptămâni îmbătrânise mult și chelise, în afara unui fir de păr, foarte lung, pe care și-1 înfășură în jurul capului și care semăna cu o coardă de ghitară, un singur fir de păr, alb la rădăcină și galben la cealaltă extremitate, pe care-1 stropea în fiecare dimineață și îl hrănea cu îngrășăminte, în ciu-
da nenorocirilor sale, sosirea acestor distinși oaspeți îl umplea de bucurie, îi găzdui în cele mai frumoase încăperi ale reședinței sale și dădu dispoziții să nu le lipsească nimic.
In câteva zile, savanții deveniră un punct de atracție. Când treceau pe stradă, mâniile și patimile se potoleau. Gesturile, îmbrăcămintea, limbajul lor îi minunau pe localnici. Regimul lor alimentar, reprodus în ziare, era o tortură pentru bucătarii de la reședință: unul nu mânca decât supă; altul doar grătar; primul trebuia să țină regim fără sare, al doilea mânca fără zahăr și mai ales fără piper, căci strănuta la orice condiment; cel de-al treilea voia plăcinte fără drojdie, al patrulea pâine foarte albă. Aceștia doi erau vegetarieni, dar de secte diferite: cea a legumei fierte și cea a legumei crude. Cea mai mică greșeală le producea lungi crize de nervi. Adeptul crudităților nu mânca decât cu mâna și se supăra de găsea o furculiță în farfurie. Fără să-1 mai socotim pe al cincilea, care-și vârâse în cap să postească pentru a se putea concentra mai bine și nu bea decât o jumătate de pahar de suc de portocale pe zi. Sunetele pe care le scoteau acești invitați aveau farmec pentru toți, chiar dacă se reduceau la câteva articulații răgușite, asemănătoare cu mormăitul unui urs.
în sfârșit, într-o dimineață, după ce oaspeții își reveniseră după emoțiile încercate și după decalajul orar, Președintele îi adună în sala de audiențe, le mulțumi pentru osteneala pe care și-o dăduseră și le expuse problemele. Era mulțumit încă dinainte că acești înțelepți îi vor oferi pe tavă răspunsul potrivit. Dar reuniunea avu altă desfășurare. Savanții începură prin a refuza să se așeze unul alături de celălalt și cuvinte ca „ne-priceputule", „incultule" zburară ca niște săgeți între ei. Apoi fiecare întinse în fața Președintelui diplomele, suluri de hârtie cu chenar, dintre care unele, de mărimea unei fețe de masă, permiteau deținătorului să-i ascundă pe vecinii săi ca să apară singur în prim-plan. Se iscă chiar o oarecare hărmălaie și Președintele presimți un moment în care acești erudiți erau pe cale să se ia de păr. Cârtologului nu-i plăcea întorsătura pe care o luaseră lucrurile și îi sugeră stăpânului său să-i despartă pe oaspeți și să-i cheme unul câte unul, căci nu sufereau să fie în același loc deodată.
— Sunt atât de dornici să vă ajute!
Președintele se miră că niște oameni despre care presupuneai că puteau readuce pacea în regatul său încep prin a se război între ei, dar urmă sfaturile prietenului său.
Primul expert care fu consultat în particular era un bărbat voinic și arătos, îmbrăcat într-o
robă mov, care se declara cunoscător în ale spiritului și respira o sănătate zdravănă. Președintele, convins că are în fața lui pe omul trimis de providență, îl ascultă cu atenție. Străinul vorbi mișcându-și mâinile îngrijite, cu unghii vopsite. Se exprima prin fraze lungi, care la interpretul lui se reduceau la o singură propoziție.
86 Ce limbă mai e și asta?, întrebă Președintele. Atâția termeni de-ai voștri se rezumă la noi într-un singur cuvânt?
87 Exact, de aceea vorbim foarte puțin; n-am mai avea timp să dormim sau să mâncăm.
Cel foarte Competent pleda o zi întreagă și tot ceea ce spuse putea fi concentrat în acest discurs.
— Mormolocii ăștia, o, mare Șef, nu au decât ceea ce merită. Copilăria nu este lipsită de păcate și orice nevinovat este un vinovat care n-a avut prilejul să greșească. Dacă dumneavoastră nu știți de ce-i bateți, ei o vor ști într-o bună zi.
Iar pedeapsa, o dată administrată, își va afla încurând greșeala.
Președintele îi mulțumi, perplex. A doua zi îl consultă pe cel de-al doilea savant, care își petrecu toată dimineața să-și înșire diplomele, titlurile, activitățile, facultățile unde predase, cele unde avea intenția să predea și cele unde, foarte probabil, n-o să predea niciodată. Spunând acestea, comandă un dejun copios, pe care-1 înghiți fă-când să-i răsune fălcile. La desert lăsă să-i scape de pe buzele strălucind de grăsime recomandarea următoare:
— Copiii au fost pălmuiți pe obrazul drept?
Ei bine, să-1 întindă acum pe cel stâng!
Apoi se retrase ca să-și facă siesta.
— într-adevăr, spuse Președintele, ce sfat ciudat!
Se duse la culcare cu o groaznică durere de cap și făcu atâția aburi încât toată lumea crezu că palatul luase foc.
Urmă cel de-al treilea savant, însoțit de fratele său geamăn, împreună, căci se dondăniseră în ajun și li se încurcaseră bărbile în așa hal încât nu se puteau deplasa unul fără celălalt. Peste toate, fiecare își vârâse capătul bărbii în gura celuilalt, astfel că sunetele pe care le scoteau erau nedeslușite, iar traducătorii nu înțelegeau mai nimic. Și, colac peste pupăză, nu încetau să-și tragă câte una, să-și dea câte un șut, așa că Președintele se lipsi de prezența lor.
Ziua următoare fu consacrată audierii ultimilor doi cercetători: cărțile lor de vizită, tipărite în șapte limbi, inclusiv în fino-ugrică și în amhari-că, spuneau despre unul dintre ei că este regele pedagogilor, Super-Expertul, iar despre celălalt că este specializat în domenii de cunoaștere aprofundată. Primul veni în cămașă cu mâneci scur-
te, șort colonial și cu picioarele goale, ținând în mână o hârâitoare. înainte ca Președintele să apuce să deschidă gura, îi făcu semn să tacă, închise ochii și, într-o liniște mormântală, începu să facă vid în el însuși, așa cum explica interpretului în șoaptă. Grămătici, secretari, ușieri și portari îl contemplau uimiți și toți își țineau respirația, nu îndrăzneau nici măcar să tușească sau să-și miște degetele în încălțări, în sfârșit, trupul Marelui învățat se înălță câțiva centimetri de la pământ, un metru și apoi din ce în ce mai sus: se ușurase atât de tare, ca o pană, încât urcă spre tavan unde se agăță de lampă.
88 Aveți grijă, stimabile, strigă Președintele, să nu-mi stricați mobilierul cu experiențele dumneavoastră.
89 Sst, domnule Președinte, șopti interpretul, nu putem să-i trezim. Mai bine căutați-mi o prăjină și deschideți larg ferestrele.
Obiectul cerut fu adus. Interpretul îl desprinse pe stăpânul lui de pe candelabru, îl împinse încetișor cu prăjina, spre fereastră, de unde acesta își luă zborul, purtat de o adiere, până se pierdu în nori. Președintele strângea din pumni.
— Mă întreb, tună el, dacă vom afla ceva de
pe urma acestor ectoplasme. Mă cam obosesc ex
centricitățile astea. Cârtologule, creditul tău este
în joc, păzea!
Dar Președintele nu era la capătul necazurilor. Ultimul învățat rămase mut ca un pește: purta o barbă încâlcită, părul împletit; era învelit cu o cârpă în jurul șoldurilor. Se așeză turcește, ridică un braț, făcu semn publicului să facă la fel. Toți se așezară. Ridică un picior; toți făcură la fel. îl ridică și pe celălalt: atunci consilierii și curtezanii își pierdură echilibrul și căzură unii peste alții.
— La naiba, strigă Președintele, ce măscărici!
Și scuipă scârbit. Cel Foarte Priceput se așezase din nou turcește și, prin intermediul interpretului său, ceru să se aducă un pom în sala de ședințe. Se aduse un fag mic înflorit. Omul se urcă plin de dibăcie în copac, se chirci pe o creangă sprijinindu-se pe un picior, cu celălalt îndoit sub el, și rămase în această poziție incomodă, fără să vorbească, fără să mănânce, fără să-și miște măcar o sprânceană.
90 Spuneți-mi, întrebă Președintele pe interpret, eu am cerut savanți, nu paiațe. Puteți să-mi spuneți ce face fanfaronul ăsta în copac?
91 Ssst! Stăpânul meu gândește, printr-o meditație intensă, se străduiește să vă descurce problemele.
Președintele se învârtea mormăind în jurul pomului, uitându-se urât la acrobatul în extaz. O familie de corbi își instalase deja cuibul în claia bogată a acestuia. Așteptarea dură o săptămână.
Cârtologul se temea că a greșit chemând toate aceste autorități în materie. Când iluminatul coborî din pom, își umezi buzele cu un pic de apă, își potrivi membrele comod într-un fotoliu confortabil. Deschise gura ca și cum ar fi vrut să emită un mesaj, dar, în loc de cuvinte, nu ieși decât un strănut. Cocoțat în copac, răcise. Totuși grămăticii, retoricii și semanticienii, dornici să-și ajute Președintele, fură convinși că au auzit o frază întreagă. Pe baza acestui strănut, construiră diferite exegeze. Unul dintre ei redacta chiar un memoriu de cincisprezece pagini. Bineînțeles nici unul dintre comentariile lor nu semăna cu altul. Excedat, Președintele se întoarse către interpret. Acesta îi confirmă că stăpânul și maestrul lui nu făcuse altceva decât să expectoreze, ca urmare a unui guturai, și nu spusese în realitate decât un singur lucru: „Hapciu", onomatopee comună oamenilor atât din est cât și din vest atunci când răcesc. Atunci, Președintele, a cărui răbdare fusese pusă la grea încercare, se dezlănțui cu furie:
— Chefuiesc pe socoteala mea și debitează tot felul de prostii, și asta din vina dumitale, cârtologule. Am pierdut timp și bani. Piei din fața mea, tâmpitule, secătură, idiot din vârf de munte.
„Idiot din vârf de munte" era cea mai rea insultă a Președintelui, căci ura munții și pe oame-nii, de la munte, între doi soldați, cârtologul fu aruncat afară, termometrul cu care măsura opinia publică și peria sa de dinții îi fură confiscate. Șarlatanii fură aruncați într-o celulă sub pământ și Președintele, sigur că de data aceasta furtuna avea sâ-1 măture, se închise din nou în camera lui, producând atâția nori stratus încât dormea în impermeabil cu o umbrelă deasupra capului.
Adio popor de oameni nebuni, de scorpii, de nerecunoscători
O perdea de plumb se abătuse deasupra republicii. Aeroporturile, gările erau închise. Nimeni, nu știa ce se petrece acolo sus, în reședința cu obloanele trase. Deputați și membri de partid, lăsați de izbeliște, se întrebau dacă șeful lor nu murise cumva. Sosia lui, nemaiîndrăznind să se arate, fugise înapoi în sat, lăsând în urmă onoruri și deghizări în oraș situația se înrăutățea. Pompierii incen-diau casele, poliția fura de la oamenii cinstiți, hoții dirijau circulația, arhitecții dărâmau construcțiile, medicii tăiau firul vieții pacienților, pedagogii făceau elogiul ignoranței și alfabetul, zdruncinat din temelii, își pierdea bunele caractere. Apăru o nouă boală, cea a extremităților umflate: mâini și picioare se umflau clocotind de palme sau lovituri virtuale. Dacă o persoană
atinsă de această boală nu dădea în cineva în următoarele patruzeci și opt de ore, pielea i se crăpa, i se usca și cădea în acest haos, Președintele se pregătea să o șteargă pe furiș, să-și lase țara pradă scorpiilor, nebunilor, spărgătorilor, istericilor, epilepticilor, deliranților. Se hotărâse pentru plecare în ziua în care ultimul lui fir de păr căzuse cu un zgomot cristalin și se sfărâmase în bucățele în toiul acestui talmeș-balmeș, cartologul, buimăcit, rătăcea din cârciumă în cârciumă, batjocorit, înghiontit de toți, fiind mereu strigat „Burduhosu". Se apucase de băut, își cheltuia ultimii bănuți ca să cumpere o secărică înfiorătoare și dormea sub cerul liber, fără să se spele și fără să mănânce. într-o zi, Matthieu și Baptiste, întorcându-se de la școală — erau ultimii din clasa lor care mai făceau școală, învățând pe furiș cu un bătrân învățător —, îl găsiră rostogolit într-o rigolă, cu nasul în gunoaie, îl recunoscură imediat — îl văzuseră de multe ori la televizor — și, cuprinși de milă, îl aduseră acasă la ei, rugându-i pe părinții lor să-1 îngrijească și să-1 adăpostească. Fu instalat în casa familiei lui Matthieu, mai spațioasă decât cea a lui Baptiste. Pentru că mirosea urât, îl puseră să facă un duș, hainele sale fură arse și cenușa risipită. După câteva zile de odihnă și de hra-nă bună, cartologul își recăpătase forțele și demnitatea. Le povesti celor doi prieteni necazurile sale.
Dar, spuse Baptiste, trebuie să fie un mijloc să vă ajutăm și, prin dumneavoastră, să ajutăm toată țara. în ceea ce mă privește, eu sunt pentru închiderea Palatului și apoi să ne întoarcem la vechile obiceiuri. Dar mi-e teamă că Președintele nostru, namilă cu minte de găină, nu vrea să renunțe la toana lui. Decât să se dezică o să prefere să treacă națiunea prin foc și sabie.
E adevărat, confirmă Matthieu, cred că e gata de orice. Trebuie neapărat să găsim ceva.
Cei doi prieteni, care se gândeau la asta de mai multe săptămâni, se închiseră în camera lor și pălăvrăgiră până-n zori. Uneori îl sculau pe cârtolog, îi cereau câte o precizare și reîncepeau discuțiile lor înfierbântate.
Dimineața devreme, cu ochii strălucitori, trași de nesomn, se repeziră la căpătâiul lui și-i ceru-ră să obțină imediat o întrevedere cu Președintele. Cartologul se îndoia că acest lucru este posibil, dar, tot perseverând, obținu totuși o legătura cu reședința. Trecu cele cinci bariere, vorbi la telefon cu portarul de zi, cu portarul de noapte, cu șambelanul cel nătâng și plângăcios, cu secretarul particular, cu secretarul șef, care se învoi să se ducă să-1 scoale pe Președinte. După multe minute, timp în care telefonul fu de mai multe ori cât pe ce să fie întrerupt, secretarul șef reveni și anunță cu o voce obosită că Președintele dispăruse, că încăperea era goală, dulapurile golite, că nevasta lui se evaporase și ea.
— Regele cel chel a făcut pe el. Regele nebun a-ntins-o la drum, încheie el laconic înainte de a pune telefonul în furcă.
Secretarul șef avea obiceiul să vorbească în versuri, mai ales în timpul programului.
Cârtologul era năucit. Făcu din nou numărul de telefon al reședinței, vorbi cu portarul de noapte, care îi spuse în cel mai mare secret că îl văzuse în zori pe Președinte împreună cu suita sa cum se înghesuiseră într-o mașină închiriată și plecaseră spre Elveția.
O jumătate de oră mai târziu, Matthieu și Baptiste, tații lor și cârtologul porneau în mare goană într-un decapotabil de teren către frontieră. Vameșii îi reținură pe cei doi tați ca să fie siguri că restul echipei n-avea de gând să fugă în străinătate; îi țineau deja ostateci pe cei doi servitori ai Președintelui. Era semn bun. Cârtologul se sui la volan. După vreo 10 kilometri de drum prin Elveția, după ce culeseră felurite informații de la băștinași, apucară pe un drumeag de munte. Zăriră în curând mașina închiriată parcată pe marginea drumului. Pe un câmp de
un verde intens și strălucitor, Președintele, îmbrăcat într-o haină de catifea brodată, cu o șapcă roșu cu negru, cu pantaloni de lână cu bretele, lua o gustare frugală compusă dintr-o felie de cașcaval, o bucată de ciocolată stropite cu vi-nișorul locului; alături de el, ministrul Condeiului îi nota plescăiturile, grămăticul-sufleur învăța rudimente de grai valasian, iar Adelaide mulgea o vacă. Toți brazii din jur stăteau. în poziție de drepți, ferindu-se să-și miște crengile când sufla o boare de vânt.
92 Domnule Președinte, domnule Președinte, strigară prietenii noștri coborând din mașină.
93 Sst, nu sunt aici, nu sunt eu. Cu ce drept îndrăzniți să mă strigați pe numele meu? Cine v-a dat voie să veniți după mine? Cum de mi-ați dat de urmă?
Președintele se arăta nemulțumit.
94 Dați-mi voie să vă explic, se bâlbâi cârtologul.
95 Nici un cuvânt. Ștergeți-o.
96 Domnule Președinte, vă rog...
97 Mai scutiți-mă de Președinte; doar vedeți bine că m-am îmbrăcat cu costumul acestei țări.
98 Doar o vorbă, una singură...
99 Plecați!
100 Vă rugăm...
101 Gura!
102 110
Pascal Bruckner
Palatul chelfănelii
111

— Vă implorăm...
Cârtologul îngenunche și începu să sărute genunchii și picioarele conducătorului. Președintele se îmblânzi: dovezile de adorație îl mișcau întotdeauna. Când, între două invective, află că veniseră de atât de departe ca să-1 invite să urce din nou pe tron, se înduioșa, îi fură prezentați Mat-thieu și Baptiste.
— Cine mai sunt și căcăcioșii ăștia?
Bineînțeles îi detesta pe copii, considerându-i
răspunzători de toate ghinioanele sale.
103 Au ceva să vă spună, îi șopti la ureche cârtologul. Ei cred că au găsit soluția.
104 Vrei să spui să ipochimenii ăștia, stârpitu-rile astea ar fi descoperit ceva ce eu n-am putut găsi timp de un an?
105 Ascultați-i cel puțin...
Șeful Statului nu-și putu ascunde iritarea în fața nerușinării acestor copii. Nările lui, din care ieșeau smocuri de păr negru, sforăiau ca niște țevi de orgă de câte ori respira. Baptiste luă primul cuvântul.
— Domnule Președinte, vă mulțumim că binevoiți să ne ascultați. Știm care sunt necazurile dumneavoastră și singura noastră grijă este să îndreptăm situația. Am suferit mult din cauza reformei dumneavoastră, ba chiar am și câteva
amintiri.
Baptiste îi arătă sub ochi o pată vânătă care nu se mai resorbise.
106 Ia te uită, tăie scurt Președintele, doar n-oi fi venit de atât de departe ca să mi te plângi?
107 Nici vorbă, Excelență, nici vorbă.
108 Ia te uită, Excelență! Nimeni nu mi-a spus niciodată așa. Ce bine vorbește spurcăciunea asta!
Baptiste continuă:
— Să analizăm faptele: cum a început răzvrătirea noastră? Dintr-un sentiment de nedreptate: să fim bătuți fără motiv, la rece, ne îngrozește. Iar părinților noștri a început să le placă mar-deala: nu mai pot dacă nu ne cară la pumni în fiecare zi.
Președintele își pocni degetele în semn de nervozitate. Nu știa dacă trebuie să râdă sau să se simtă jignit de îndrăzneala acestui puști cu cașul la gură. Când Baptiste dădu să vorbească din nou, îl întrerupse zicând:
— Concret, concret unde vrei s-ajungi?
Matthieu vedea că prietenul lui pierdea teren
și îi sări în ajutor.
— Imediat, Excelență: ne-am tot gândit și am
avut următoarea idee.
Matthieu își trase sufletul și se întoarse spre cârtolog și spre Baptiste ca să caute în ochii lor puțină încurajare.
109 Ei bine aștept, tună Președintele umflân-du-și obrajii.
110 Excelență, am să fiu puțin cam brutal și îmi cer dinainte iertare. Nu uitați că și părinții au fost la rândul lor copii; nu e nici un motiv ca numai unii să fie bătuți în timp ce ceilalți să rămână nepedepsiți; toți trebuie să sufere același tratament, indiferent câți ani au.
111 Mă tem că nu înțeleg, mormăi Președintele.
112 E foarte simplu: ați deschis Palatul chelfă-nelii pentru a-i muștrului pe cei mici deschideți-l și pentru cei mari.
113 Vrei să spui..., bâigui potentatul.
114 Cu toată stima pe care v-o port, Excelență, ne-ar plăcea s-o ia și babacii după ceafă.
115 Să-i tragem profului un pumn în falcă.
116 O scărmăneală bună directorului, miniștrilor, deputaților.
117 Dar ar fi împotriva tuturor obiceiurilor.
118 Tocmai de aceea o s-o și adoptați, Excelență.
119 Căci sunteți un inovator, un om al progresului.
120 Fără îndoială, fără, îndoială, dar ideea mi se pare cam severă.
121 Oh, Gondran, te conjur, insistă Adelaîde, care, se întorcea de la muls, fii de acord, e ultima
noastră șansă, copilașii aceștia au dreptate. Nu vreau să fac pe fermiera toată viața; vreau înapoi la garderoba mea, la cameriste, la dineurile oficiale, la baluri, la castel.
122 Am luat în discuție toate posibilitățile și nu vedem soluție mai bună, reluă Baptiste.
123 Ah, totuși, lăsați-mă să mă gândesc!
Președintele se sculă și se duse să facă o plimbare pe câmp. Ușurați, brazii, care aveau simțul protocolului, își lăsară în voie crengile și se des-tinseră. Cârtologul se simțea tare încurcat, Mat-thieu și Baptiste își frângeau mâinile neliniștiți.
Peste o oră, Președintele se întoarse, impenetrabil și misterios. își scoase șapca de lână și se adresă sufleurului și ministrului Condeiului.
124 Domnilor, sunteți de acord să fiți biciuiți, cârpiți, la oră fixă, ca niște ștrengari?
125 Da, răspunseră într-un glas cei doi slujbași ai Statului.
126 Vreți să fiți bușiți, șfichiuiți, tăvăliți?
127 Vrem.
128 în acest caz vă declar solemn, vă încunoș-tiințez cu toată seriozitatea că apreciez această propunere OK, că sugestia acestor zglambeni, a acestor flușturateci este bună și că, la dorința prietenească a poporului meu, la insistențele tovărășești ale supușilor mei, reiau puterea, iau totul de la capăt.
— Oh, Gondran, bine că ți-ai venit în fire, stri
gă Adelai'de cu lacrimi în ochi.
Pentru prima dată de câteva luni încoace soțul ei reîncepuse să folosească sinonimele.
— Hai, la drum, repede!
împachetară, făcură cale întoarsă, îi recuperară la graniță pe cei dotați și pe cei doi servitori și micuța caravană porni spre capitală cu toată viteza. Era momentul. Ministrul Timpului Liber și al Timpilor Morți convinsese sosia Președintelui să preia conducerea supremă. Când adevăratul Președinte intră, deghizat tot în om de munte, credincioșii săi fură pe punctul de a-1 arunca în închisoare. Ca să hotărască între cei doi pretendenți, se organiză un concurs de sinonime, la care impostorul a fost demascat și trimis înapoi la plug. Cât despre ministrul trădător, muri de ciudă puțin după aceea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!