Se ridică din pat și se opri, o clipă, pe marginea lui. În ultima vreme această „clipă de pe marginea patului” devenise tot mai lungă și îi era tot mai greu să-și îndrepte spatele. Oricum îi scăzuse și vederea... cel puțin așa, aplecat, mai micșora distanța de la ochi la pământ și nu se mai împiedica de te miri ce i se ivea în cale. Cum făcuse aseară când se întorsese de la magazinul din centru: se împiedicase de un lemn căzut din vreun car în mijlocul drumului, alunecase pe pământul ud și puțin lipsise să nu cadă. Niște tineri care fumau sprijiniți de gardul căminului cultural izbucniseră în râs. Se vedea că nu dădeau doi bani pe el imaginându-și că, cine știe, poate băuse ceva la nea Grigore și îi era greu să-și țină echilibrul. „Ei, tinerii... nu cred niciodată că vor ajunge și ei bătrâni.” Așa își spusese în gând și își văzuse mai departe de ale lui. În tinerețe avusese și el sângele năvalnic. Trecuse ceva vreme de atunci... Acum mai era și operația de la genunchi. Toamnă fiind, ploua mai mereu iar durerile i se ascuțeau când vremea era închisă.
Încălță bocancii spălați de cu seară și se îndreptă spre fereastra mică, acoperită cu o perdea îngălbenită și atât de rară încât nu trebuia să o dea la o parte pentru a vedea afară. Luna pălise binișor și se cocoțase în mărul din spatele casei unde își făcuse cuibar din puținele frunze rămase pe ramurile din vârf. Se vedeau și cocenii înșirați pe coama dealului, triști ca niște soldați care pierduseră bătălia. Bătălia cu toamna... „Cam așa cum pierd eu bătălia cu viața” gândi bătrânul și scoase un „eheei!” lung care răsună în liniștea odăii în timp ce își îmbrăca pantalonii. Apoi se aplecă peste ligheanul așezat pe scaun în colțul de lângă sobă. Își udă fața a cărei piele ridată era străpunsă de firișoare albe și aspre și se șterse cu prosopul ce atârna în cuiul de pe ușă. Își puse flanela de lână peste bluza de corp, luă haina de pe spătarul scaunului și ieși în curte.
Afară lumina câștigase tot mai mult teren. În cer mai întâi, apoi și pe pământ.
Bătrânul se așeză pe prag și își aprinse o țigară. Trase un fum și tuși scurt, ca și cum ar fi vrut să-și dreagă glasul. Privi curtea. Vița-de-vie pornea de lângă masa pe care o umbrea atât de plăcut vara și făcea o boltă deasupra curții înainte de a se termina agățată în crengile corcodușului. Acum îi cădeau frunzele ca niște aripi fără viață și fără folos.
Se ridică, azvârli chiștocul care începuse să-i ardă degetele și rupse un trandafir din tufa de lângă ghizdul fântânii. Deschise portița și ieși în drum.
„Iar au trecut cu tractorul ai lui Mitică” își spuse bătrânul în timp ce păși pe podul tot mai șubred de peste matca sufocată de sălcii și de frunze uscate. Apa nu era prea mare. În perioadele mai puțin ploioase ale anului se putea trece pășind voinicește peste firicelul subțire și leneș din care sorbeau, cu nesaț, gâștele. În ultimul timp pentru el ploua mereu...
Aproape de capătul din partea de răsărit a satului făcu la dreapta pe ulița ce lua dealul pieptiș. De acum se oprea mai des să-și tragă sufletul în timp ce privea crengile nucilor care lăsau cerul să treacă printre frunzele tot mai rare.
În culme se opri iar și aruncă o privire spre satul lăsat în urmă din care mai zărea doar acoperișurile caselor și turla bisericii... și pomii, de la cei arși de focul toamnei până la cei care nu s-au lăsat, parcă, atinși de anotimp. „Ca și oamenii... unii puternici, alții mai firavi... fiecare cu sămânța lui...” gândi bătrânul. Apoi se întoarse spre gardul de lemn, își făcu o cruce adâncă în fața troiței, împinse poarta grea și intră.
Când păși pe alee simți junghiul în piept, mai ascuțit parcă, și se sprijini de cireșul care străjuia intrarea. Respiră adânc și își continuă drumul.
Coti la stânga, trecu de măceșul încărcat de fructe roșietice și se opri lângă crucea mare de piatră. Îi zâmbi femeii din fotografia veche, așeză trandafirul pe mormânt și își lipi obrazul de piatra albă a crucii.
-Am venit, Maria.
Nu mai făcea demult risipă de cuvinte dar de data aceasta trebuia să-i spună. Că n-a venit ieri, de ziua morților, că a întârziat cu lemnele în pădure... că Bălțata n-a vrut să mai tragă la jug și o înțelege, că e bătrână și tot mai neputincioasă... că va face o prelată pentru lemne să nu le mai ude ploile ca astă-iarnă, că tare greu se mai aprind apoi și nici căldură nu mai dau... și că junghiul acela din piept nu-l prea lasă în ultimul timp... dar mai vede el... săptămâna viitoare, după ce termină cu lemnele, poate ajunge și la doctor...
După ce își descărcă sufletul o lăsă pe Maria să-i vorbească despre îngeri iar el scoase din buzunar candela cumpărată cu o seară înainte de la magazinul din centrul satului. O aprinse și se așeză în genunchi, cu palmele împreunate a rugăciune...
Un spasm scurt îi scutură trupul apoi capul îi căzu în piept...
Din apropiere se înălță o pasăre... sau un înger...