agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-02 | | Mă simt abandonat în scorbura lumii. Un sentiment echivoc, tocmai bun să îndemne la reflecție, propice oricăror salturi în imaginar. Dar și saltul ăsta e obstrucționat de obsesia că nimeni nu are nevoie de mine. Nimeni nu crede în mine. Marginea țintește spre centru. Camelia e o frunză pe care vântul o răsucește în toate direcțiile. Un început de vârtej erotic îi incită simțurile, curiozitate. De aceea roiește în jurul meu din când în când. Îmi place să cred că scorbura a fost o primă etapă înainte ca omul să se instaleze, suveran, în miezul lucrurilor. S-a așezat cu adevărat ? Câtă emfază, atâta amăgire! îmi șoptește perfid Suspiciunea. În această fază intermediară mă aflu și eu. Mi-am așezat intențiile pe marginea trambulinei gândului și acum aștept saltul în necunoscut. Pot să stau așa ore întregi. Uneori fără niciun folos. Pândesc o idee și când apare, haț pe ea! Apoi, mult mai târziu, o verific să văd cât e de solidă. Aștept să prindă aripi, mă înalț cu ea până unde mă duce. Dacă nu e destul de consistentă, descalec și o iau de la capăt. Travaliu de autor neinspirat. Cei inspirați o țin așa până ajung în Calea Lactee. Eu încerc din nou. Mă înalț cu altele, la fel de solide la început, strălucesc cu ele ca într-un joc de artificii proiectat în bezna nopții, după care ideile transformate în adevărate torțe vitale se sting treptat ca trasoarele incapabile să pună stăpânire pe bolta întunecată mai mult de câteva secunde. Vreau să spun că au aceeași soartă și cele care ajung să se structureze într-un text cât de cât coerent. Ce să fac ? Sunt un sceptic. Nu cred în veșnicia cuvântului scris și de aceea îmi place să călătoresc în jurul ideilor care ar fi putut deveni literatură decât să produc efectiv texte destinate nimănui. În această zonă au loc scânteile, entuziasmările. Un text finit e un cadavru. Un uomo finito. După un timp se instalează din nou liniștea. O liniște tensionată, suspectă, urmată de o nouă deflagrație. Mă torturează de la o vreme halucinanta sarabandă a unor imagini volatile. Nu cred că-și vor găsi cheagul firesc decât așezate în structura mai puțin rigidă a unui curajos scenariu de film. Scenariul miroase mai puțin a hoit. Iluzia perindării imaginilor e mai apropiată, mai vie. Mă pregătesc să-l scriu de câteva săptămâni, dar nu prea merge. De fapt asta voiam să spun cu trasoarele și călărirea ideilor ca baronul Münchausen ghiulelele de tun, ce mai tura-vura. Mă poticnesc la tot pasul, caut, ezit, încerc formulări ce în clipa imediat următoare mi se par hazardate. Renunț la ele și altele nu vin degrabă. Poate că toate astea se datorează în bună parte și Cameliei, mai exact e ceva în legătură cu nesiguranța pe care mi-o induce. Să văd cât de adevărat este acest lucru acum. Să încerc să-mi duc mai departe imaginea începută cu scorbura. Să reluăm așadar: Mă simt abandonat în scorbura lumii... Se și aude un vuiet prelung străbătând peste pustiuri. Pământuri aride, fără urmă de viață. Altădată, cu crengile fremătând falnic deasupra capului, ca firești prelungiri ale șuvițelor sălbatice de păr, aveai toate șansele să simți sevele vieții urcând prin tine din rădăcini. Aveai toate șansele să te simți parte din natura suverană. Altădată… Dar scorbura în care viețuiesc, mai exact mă veștejesc precum o plantă fragilă și-a modificat alcătuirea, și-a mărit dimensiunile. Pereții de lemn viu s-au transformat în betoane, au devenit reci și deasupra mea natura nu-și mai cântă eternitatea, nu-și mai leagănă ademenitor crengile. Acestea s-au uscat de mult timp, au dispărut pur și simplu. Din rădăcini nu mai urcă seve, doar niște țevi ruginite și cabluri portante de sunete și imagini drăcești, produse electronic. Eu sunt purtătorul unui strop de rouă, dar nimeni nu mă bagă în seamă. De aceea mă simt tot mai mult un intrus în spațiul acesta uscat, steril, proprietar al unui teren sterp, lipsit de umiditatea necesară vieții. Deasupra mea și sub mine îți duc existența alți proprietari de spații artificiale. Agonizăm împreună amăgindu-ne cu binefacerile civilizației. Consumăm electricitate, carburanți, inhalăm cu aviditate crescândă pagini electronice de publicitate nătângă. Asfaltul a acoperit iarba, vegetația împuținată e în suferință, copacii de pe marginea trotuarelor mor în picioare. În locul lor apar palmieri de plastic, flori de plastic, irabă de plastic. Și ca și cum extinderea asta a confortului de plastic nu ar fi de ajuns, lumi contrafăcute, inventate pentru a înlocui natura și naturalul, numite "virtuale", amenință spațiul moștenit, brutalizat fără scrupule, considerat insuficient pentru mașina infernală de consum a lumii. Natura blajină e marginalizată, sfârtecată, tranșată ca la măcelărie în hălci electronice îndesate pe ecranele monitoarelor din întreaga lume. Seducătoare fâșii translucide, fluorescente. Ochiul magic al televizorului e zeul suprem. Chiar și eu, cândva supremul, suveranul, independentul, încercând să scriu un scenariu de film, s-ar zice că-l slujesc cu devoțiune. Nu, nu-l slujesc cu devoțiune. Sunt pur și simplu o victimă. O victimă din rețea. Agonizez într-un confort mediu. În clipa asta pe stradă se aud mașini claxonând strident, îndelung. Bănuiesc că sunt multe, o coloană întreagă. Sunete artificiale cheamă la viață reală. Automobilele înaintează încet, fac zgomot să atragă atenția. Îmi amintesc că e sâmbătă și sâmbăta se fac nunți. Multe nunți. Trase pe bandă rulantă. Expansiunea speciei continuă în veselie deșănțată. Mașinile sunt împodobite cu flori pe parbrize și capote, de mânerele portierelor sunt prinse panglici colorate și baloane care flutură dezinvolt în aerul de septembrie. Culori de bâlci. Nu văd coloana, dar mi-e ușor să mi-o imaginez. Nu sar la geam ca ceilalți curioși din bloc să admir alaiul. Azi sunt prea reflexiv și mizantrop ca să manifest un cât de vag interes pentru spectacolul carnavalesc al lumii. Poate că starea asta, inițial confuză, ușor melancolică s-a agravat după trecerea Cameliei. Prea des dau vina pe Camelia. E o formă nedreaptă și lașă de justificare. Viziunea asta sumbră cu scorbura o port de multă vreme în mine, dar acum am scos-o la iveală. De ce s-o pun pe seama Cameliei ? Biata fată n-are nicio vină. La urma urmei nici nu e sumbră sau mizantropică. E o constatare căt se poate de obiectivă. E adevărat, poate puțin cam tristă. Jaluzelele trase mă pun la adăpost de lumina incendiară de afară. O lumină blândă totuși, de septembrie. Camelia și-a fluturat prezența prin fața mea preț de o oră. Poate o oră și jumătate. Încearcă să se obișnuiască cu mine, cu tăcerile și ciudățeniile mele, pare a se acomoda cu apartamentul meu. Face pași precauți spre intimitatea mea, de parcă aceasta ar fi un câmp minat. Deocamdată îi place să se oglindească în ochii mei transformați în fani înfocați ai formelor trupului ei. Mi-a admirat într-o doară cărtile din bibliotecă, eu sânii ei semeți, leagăn de plăceri trecute și mai ales viitoare, a citit câteva titluri de pe casete, n-a avut chef de niciuna. Am înțeles că nu acceptă să concureze cu imaginile de pe ecran. Vrea să am ochi numai pentru ea. În clar-obscurul camerei, era vedeta incontestabilă a ultimului superfilm lansat simultan în 50 de țări. Asta i-au spus ochii mei lipiți cu adeziv de pieptul acoperit în mătasa vișinie a bluzei. Degeaba. Expusă, atrăgătoare, disponibilă chiar, dar când s-o ating, a opus o ușoară rezistență. Asta n-a împiedicat-o să mă încurajeze discret. Adică s-a frecat de mine un timp, dar cu decență, cu reținere studiată. Atât cât să-mi ațâțe simțurile. Atât cât să-i simt mireasma trupului și căldura. Încă nu e decisă să-mi cedeze, dar știe crea stări de intimitate care promit desfătări magice. Am adoptat și eu adjectivul magic din scenariile comerciale sau reclame, deși nu prea e pe gustul meu. Pe acolo, prin pasta aia colorată violent numită mass-media totul e magic. Chiar și reclama pentru o ciorbă leșinată, luată într-un local sordid, pardon! am vrut să spun romantic. Camelia a făcut o cafea, am băut-o stând la taclale, m-a întrebat cum merge scenariul, a fost curioasă să afle dacă este în el. I-am spus că nici eu nu știu. Nu mințeam. Nebulozitatea lui epică e copleșitoare la nivelul personajelor. Total dezamăgită de răspuns sau numai mi s-a părut, nu știu, mi-a surâs concesiv, din vârful buzelor, după care s-a ridicat și a plecat. Poate cochetează în gând cu ideea că ar fi cazul, de vreme ce tot mă ocup cu prostii, să-I găsesc și ei un rol acolo. Eventual chiar unul principal. Așa mă poate verifica dacă a pâtruns și în gândurile mele. Bănuiește că poate juca și ea un rol în imaginația mea. Vrea mai mult decât îi pot oferi în viața reală. Toate culorile curcubeului plus încă ceva pe deasupra. Dar ce nu se precizează în scenariu. Încerc să aflu de ce a trecut pe la mine. Dacă ochii m-au trădat în asemenea hal, s-a convins cât de mult o doresc și obiectivul venirii ei a fost atins. Știe să te pună pe jar și să se retragă în momentul în care dorințele încep să fumege. Dar simțurile mele nu se aprind chiar așa de repede. O las să evolueze, să-și arate talentele și interesele. N-am de gând s-o opresc. Sunt atent doar să nu stric cu ceva începutul acestei relații care are sorti reali de izbândă. Aș fi putut s-o răstorn numaidecât în pat, dar se vede că, deocamdată, nu e pregătită să ajungă la pat. Așa ca ne-am giugiulit pe fotoliu ca doi elevi nătângi. Îi place să mă țină pe banca rezervelor. Până când ? Singurătatea este un monstru aseptic plin de candoare. Se furișează deseori între pereții apartamentului meu încercând să mă înhațe. Nu-i cedez. Mă joc cu viclenia acestui monstru așa cum procedez cu nehotărârea nu mai puțin vicleană a Cameliei. Când vede că nu are cu cine, mârâie scurt, încurcat și se retrage cu coada între picioare. E un monstru domestic, rafinat ca un câine de apartament, dar dacă apucă să te înhațe nu mai ramâne din tine decât numele de pe ușa de la intrare. Acum, după plecarea Cameliei, simte că e rost de ceva și-l aud din antreu cum înaintează tiptil-tiptil spre cameră. Pândește momentul să atace. Știe cât sunt de vulnerabil. Văgăuna mea, scorbura mea, gaura mea în betoane, e un spațiu insuficient nu ca metri pătrati, ci ca ofertă. Văd numai platitudini în jur, plictiseală cu ghiotura. Caut motive compensative pentru a-mi proteja independența, integritatea. N-am chef să fiu victima unui monstru lălâu. E suficient să întind mâna spre raftul bibliotecii să aleg o carte sau o casetă, un CD. E suficient să-mi derulez în minte scenariul sau chiar să mă apuc să-l scriu. Câtă naivitate mai poate să încapă în capul celor ce mâzgălind hârtia cred că umplu un gol existențial! Nimic mai mult decât ce spunea foarte concis Bacovia: "Dacă nu-i / Cu cine vorbi/ Se scrie." Atât. Și eu sunt tăiat de la dialog azi. Acest reflexiv impersonal bacovian fixează în hilar toată platitudinea scrisului. Azi n-am forța necesară să-mi ordonez ideile. E mai comod să mă întind în pat și să apăs pe telecomandă. E un fel de pat al psihologului și terapia vine din cutiuța cu ecran. Masa telespectatorilor e o colonie de rătăciți mintal? Așa de repede s-a ajuns de la o cucerire a tehnicii la boală? Cine are curajul s-o recunoască? Mai termină cu mizantropiile! Azi ești groaznic! Cârâie iritat Șifonierul. Acomodarea cu ecranul pâlpâitor se face instantaneu ca și cum ai intra toamna într-o grădină cu meri. Azuriul cerului e invadat treptat de crengi pline de mere. Sfericitatea merelor de un roșu lucitor, răsucirea crengilor filmate de la semidistanță transmit o armonie deosebită, cu impact imediat asupra indeciziilor mele de moment. Ele par să nu ezite. Sunt viguroase și amețitoare. E un documentar despre mere, mă lămuresc în scurt timp și nici eu nu știu de ce, poate din obișnuința de a zappa aiurea, vreau să schimb canalul. Dar soarele de septembrie revarsă asupra fructelor un ultim balsam dogoritor așa că zăbovesc asupra merelor. Amintiri dintr-un trecut nu prea îndepărtat al planetei. Mere fluorescente umplu ecranul: lăzi, grămezi, depozite întregi. Când nu mai încap pe ecran, cad pe măsuța televizorului și apoi se rostogolesc pe mocheta de pâslă. Adevărată revărsare de belșug fructifer. Sunt aurii, roșii, fragede și neastâmpărate. Saltă nelinștite pentru a ocupa un loc bun, cât mai comod, pe mochetă. Par a se apropia de mine cu un fel de senzualitate vicleană, strict feminină. Îmi dibuiesc vulnerabilitatea? Or fi trimise de monstrulmeu din antreu care a ajuns să se cuibărească în televizor? Nu știu ce să cred, dar prezența lor devine în scurt timp covârșitoare. Cedez ca în fața unui peisaj încântător. Doamne, ce au de gând? Urcă peste mine în pat, mă acoperă cu coaja, cu miezul lor străluminat pe care-l simt răcoros și dulce. Contaminarea e rapidă și univocă. Mă copleșesc cu aroma lor. Eu nu le pot da nimic. În schimb ele se topesc în mine treptat. Picioarele îmi devin fluorescente, corpul mi se umple de radiații electromagnetice, creierul meu iluminat artificial emite idei fluorescente. Scorbura mea străbună exultă de bucurie și bunăstare, ambele electromagnetice. Abundență electromagnetică într-o sărbătoare a recunoștinței. Tresar buimăcit. Pe Arte sunt programe tematice. Într-o zi dau numai filme cu dinozauri, în altă zi cu divorțul, cu caii, cu parapanta sau războiul al doilea. Azi toate filmele sunt despre mere. Beție cu mere! De la pomicultură la simbol. De la cultivatori la imprimeuri textile. O aglomerare meriformă de date. Nebunie meriformă. Revin în fluxul electromagnetic. Sunt sincer încântat că micile ghemotoace de aur viu m-au asaltat cu atâta afecțiune, dându-mi senzația că m-au acoperit cu o plapumă transparentă de conotații și reverii ascunse, latente, nebănuite. Le surâd recunoscător. Așa e mai bine. Au umplut golul dintre mine și pereți. Musafirii mei fluorescenți se gudură în învelișul unor gânduri protectoare sau consimt bucuroase - ceea ce e de neînțeles - să devină ținta unor săgeți dușmane, victimizare pornite din instinctul de conservare al eului meu, altfel reflexiv și pașnic. Musafirii mei țin piept oricărei situații. După câteva ore de aspirat astfel de imagini, stoluri de mere halucinogene invadează cerul meu interior. Simt cum mi se învârt în cap cu o repeziciune fantastică. Cele de pe mochetă au prins consistență reală. Le mângâi, le șterg de praf, apoi le bag într-un sac din debara, repejor, să nu dispară. Leg sacul la gură cu o sfoară și privesc spre el cu satisfacție cum stă rezemat de ușă. E o realizare importantă a zilei. Mă admir în oglindă. Iată-mă baricadat cu mere în lumea virtuală a scenariului ! Un eseu despre mere până la urmă. Asta am clocit. Sacul plin cu mere e numai bun pentru a ține ușa ca dihania din antreu să nu dea peste mine în cameră. M-am baricadat cu mere în lumea virtuală a scenariului. E timpul să-i dau drumul. Ce mai aștept ? Reținerea mă împinge spre o expectativă ambiguă, leșioasă. Aș putea, de pildă, să dezleg sacul proptit în ușă, să-mi înfig dinții într-un măr și apoi să aștept ca miezul acela dulce să-mi aromatizeze creierul. De ce n-o fac ? Am stins televizorul să pot chibzui în liniște. Trebuie să ajung la simplitatea din O femeie mănâncă un măr, să simt frăgezimea fructului și să ating naturalețea sau chiar noblețea gestului. Caut pe raft Þara de piatră a lui Bogza. Nu-mi dau seama unde o fi că nu mai e la locul ei. O suspectez din nou pe femeia care-mi face curat că-mi șutește din cărți. Are un nepot la școală și cărțile sunt scumpe azi. N-am s-o mai chem la curățenie. Îi voi spune că mă descurc singur ca să nu mai am un atât de acut sentiment de disconfort în fața bibliotecii. Extreg din raft un dicționar enciclopedic și-l deschid la o planșă cu Malus domestica. Sunt reprezentate soiurile cele mai cunoscute în culturile de la noi: domnesc, crețesc, ionatan, pătul, parmen auriu, renet (bine că nu-i Renel, regia care ne fură banii) și ananas (ăsta probabil că are un strămoș în Africa). Merele din imagini îmi zâmbesc seducător. Răsfoiesc dicționarul plin de ilustrații. Totdeauna m-au fascinat dicționarele, adevărate minuni. Mă încearcă regretul că n-am parcurs, articol de articol, cele patru dicționare enciclopedice, că n-am avut curiozitatea și răbdarea să citesc dicționare, precum Huxley, care a citit din doască în doască Marea Enciclopedie Britanică. Minunea se produce! Din filele dicționarului sar o mulțime de mere fantomatice sclipind galeș, înșelător în lumina difuză, incertă. Îmi umplu brațele, curg literalmente împrejurul meu, mă copleșesc cu prezența lor neașteptată. Alunecă, îmi scapă din brațe, cad cu zgomot înfundat, prăvălindu-se în voie pe mocheta maronie de pâslă. Fluxul lor intempestiv nu are de gând să contenească. Sunt arămii sau roșii ca purpura, vii, expresive, expansive, explozive. Nu cunosc astâmpăr nici după ce au ajuns jos. Saltă necontenit, bezmetic, rotindu-se cu voluptate în fata privirii mele uimite, fixate pe tasta unei încântări necontrolate. Un adevărat extaz! Materia primă e la picioarele mele. Pot să mă apuc de lucru. Dar revelația asta nu e destul de solidă ca să mă țin de ea. Mi-e frică să nu alunec împreună cu ea în gol. Închid numaidecât dictionarul așteptând să dispară halucinația asta. E liniște. Agitația propriu-zisă încetează, dar spectrul înșelător al merelor întinse pe mochetă persistă. O să-mi țină de urât o vreme. Singurătatea e acum o scamă insignifiantă de pe mocheta acoperită de vraja miraculoaselor sfere. Pun cartea la loc, în raft, cu satisfacția că am obținut un armistițiu. Atâta armonie s-a instalat între pereți încât melodia surdinizată care urmează poate fi percepută numai de cei care au văzut paradisul într-o bibliotecă. Aș putea să mă mulțumesc cu atât, dar sclipirea încă plină de vrajă a merelor de pe mochetă îmi ascute curiozitatea. Mă îndeamnă să deschid altă carte. Iau un volum de versuri. Ion Antoniu Chiron sau răni permanente. Merele sunt peste tot, până și în poezia acestui boem incurabil. Dau peste poemul lui Eu și mărul fluorescent ca de un posibil impuls neconștientizat al acestui delir. "Trăiască noua șăgălnicie!" clamează el. A, deci și el a pățit-o. Citesc rar și cuvintele pornesc un alt filon melodic ce se suprapune peste melodia surdinizată, devenită de fond. În salt lent, cu încetinitorul, din filele plachetei lui Ion Antoniu se desprind alte mere pudrate cu argint străveziu. Delicate mere lirice. Se rotesc în jurul meu, mă împresoară. Companionii mei mai vechi de pe mochetă surâd îngăduitor, ies în întâmpinarea noilor oaspeți astfel deșertati, asigurându-mă că orice e posibil de acum înainte. Scap cartea din mână, iau alta din raft, un roman oarecare, o deschid. Din ea țâșnesc, nerăbdătoare să-și anunțe prezența, alte mere. Le repartizez după conținutul lor declarat. Mere epice, științifice, poetice, eseistice, ușoare ca globurile din pomul de Crăciun sau grele ca piatra filosofală. Mere gureșe care încep numaidecât gâlceava sau șueta garnisită cu prețiozități elitiste, mere taciturne care problematizează necontenit, mere-săgeți sau țintă, mere orgolioase și pline de venin sau viermi, mere umilite, dezamăgite, marginalizate, desconsiderate de diverse regimuri politice care au neglijat horticultura, care încep revoluția împotriva unui Wilhelm Tell multiplicat, supradimensionat, transformat în călău. Călăul merelor. Biblioteca pare zgâlțâită zdravăn de un seism și din cărțile mișcate cad, se rostogolesc, ca-ntr-o descătușată forță a apelor zăgăzuite, alte mere, mereu alte mere, zeci, sute, extaz al penetrării în real. Par a se revărsa peste mine dintr-o remorcă sau din bena unui camion, dintr-un hambar, depozit. Te poți împotrivi unei asemenea forțe? Zgomotul se intensifică, imaginea ia amploare. Revărsarea pare a se face dintr-o rachetă, în spatiu. E un fel de corn al abundenței rătăcit într-o peliculă științifico-fantastică. În contact cu atmosfera, micile sfere se aprind. Sunt în mijlocul unui incendiu devastator, delirant. Lungit comod în patul indiferenței față de prezentul de afară, același, tern, apuc telecomanda și fac slalom pe canale. Ajung din nou pe Arte. Tresar surprins. Iată-mă într-un depozit imens al firmei Merimpex import – export. Supraveghez sortarea automată a merelor. Sunt așezate pe compartimente riguros delimitate. Camioanele descarcă întruna truda culegătorilor manuali, nevăzuți. E o după-amiază oarecare, senină, de toamnă târzie. Reflexe aurii se ridică pe pereții depozitului. Mă simt bine în aerul călduț, mai puțin în halatul kaki al acestui angajat al firmei Merimpex import – export. Nu suport un regim de muncă atât de rigid ca cel de la firmă. E plăcut să participi la simfonia merelor, dar nu în postură de angajat. Mă simt mult mai bine în postura unui colecționar de imagini. Asta presupune mai multă libertate. Adun imgini, sugestii pentru scenariul meu. Un naturalist care prinde fluturi în Africa pentru colecția sa. Alerg prin iarba înaltă, ca un zănatic, cu plasa în mână. Negrii adulți din sat și copiii lor mă privesc ca pe un fenomen ieșit din comun. Imaginile au traiectoria lor în zig-zag pentru a nu se lăsa prinse, au autonomia lor, viața lor. Se zbat, dau din aripi, nu se lasă prinse atât de ușor. Îmi scapă. Totul îmi scapă azi. Nimic nu-mi reușește. Imaginile alunecă pe lângă mine. Intreu pe alt canal. Reclame la șampon de păr, detergent, ultimele tipuri de capculatoare. Cadru promoțional : un tânăr student cu capul oval de pepene alungit (filmat din față). Șaten, cu părul moale în bucle abia conturate, cumințel după toate aparențele, tipul serios și studios, sfios, cu bun simț, fragil și miop (poartă ochelari), stă în fața calculatorului și își plimbă cu dezinvoltură degetele lungi și fine peste tastele gri. Pe ecranul monitorului apar trei mere verzi. Prezentatoarea din spatele lui, în picioare, o femeie distinsă de vreo 40 de ani, îmbrăcată în taior, îl numește Nathaniel, îi surâde profesional și se laudă cu ce calculator i-a cumpărat fiului ei. Spotul e bine făcut. Numele lui melodios, conjugat cu merele de pe ecran trezește imediat candori și elanuri adolescentine trecute prin marca Gide. « Mama lui Nathaniel » îi pune mâna pe umărul drept și prezintă performanțele ultimei generații de calculatoare. Vorbește clar și răspicat, trage un alt zâmbet profesional în final. Mașinăria de tocat subiecte pare pe punctul de a porni. Nathaniel poate fi personajul pe care-l aștept, pe care-l caut, pe care-l invoc de mult timp, fără să-mi dau seama că am trecut pe lângă el de atâtea ori. Încerc să aflu mai multe despre el. E născut în Franța și e singurul copil al unei familii de profesori care lucrează în Anglia. Studiază științele economice la Middlebury College din Vermont. Intru după el în camera de studiu, unde lenevește de mai multe ore pe scaun în fața calculatorului. E trecut de miezul nopții și e singur în toată sala. Desenează un măr pe ecranul monitorului. Ca în reclamă. Îl colorează în verde. E necopt. Ca și el. Apoi desenează alte mere. Trei. Ele se fac mai mici și mai mari, mai mici și mai mari. Nathaniel își însoțește mesajele cu câte un măr desenat de el. E un fel de a-și anunța prezența în lume. Navigheză pe internet câteva ore pe zi. Literele lui se transformă în mere-țipăt, în mere-momeli. Nimeni nu mușcă din ele, dar de aceea digitează de zor, cu încăpățânare stătută, amară. Nathaniel e un inocent în stare pură. Mă atașez de el și-l plimb prin colegiu, pe aleile dintre Le Château și Coffrin Hall, pe esplanada scăldată în mierea frunzelor de toamnă dintre Mead Memorial Chapel și Old Chapel. Eu sunt colegul lui din România și-l întreb, la scurt timp după ce ne-am cunoscut, dacă l-a citit pe Gide, mai exact Les Nourritures terrestres. Nu, n-a citit, dar știe că acolo este un personaj cu numele lui care primește îndemnul să arunce toate cărțile, să renunțe la ficțiuni contrafăcute și să trăiască autentic în prezent. Surâde glacial în timp ce recunoaște deschis că se află exact în faza descrisă de Gide, pe punctul de a da naibii cărțile, studiul, de dragul unor experiențe personale. Așa că nu va citi prea repede Les Nourritures terrestres, e de la sine înțeles. Privirea i se înfige, încrezătoare, în centrul unui vârtej de frunze răvășite de vânt, apoi vrea să afle de ce mi-am luat cursuri de film – video. Ca să fac filme, îi răspund degajat. Îl însoțesc pretutindeni, devenim de nedespărțit. Stau în spatele lui ca femeia în taior din reclamă în timp ce el tastează distrat în fața plasmei. Pe ecran trec tot felul de bule fluorescente, colorate vioi, atrăgătoare în libera lor înșiruire. În cyber-orașul creat e mare animație. Nathaniel identifică baloane, mingi, mere, bile sau sfere bizare în rostogolire liberă. Cine mai știe precis ce sunt ? Pot fi niște mașini ce rulează pe autostrăzi suprapuse. Poate fi macheta trenului tubular conceput de Coandă. Animația pulsează haotic ca venele unui monstru preistoric. El, Nathaniel, un fir de iarbă, biodegradabil prin soartă, apreciat pozitiv ca la bursă, un fir din aglomerata producție a pământului, singur în Vermont, la o distanță de un ocean de părinți, ar vrea să știe ce loc ocupă în haosul ăsta. Primește din când în când câte un mesaj bășcălios de la tipi dispuși să pălăvrăgească. Părinții îi scriu rar și concis, aproape sec. Sfaturi, recomandări, întrebări în legătură cu sănătatea. S-a săturat de sfaturi, recomandări, întrebări în legătură cu sănătatea. Pe nu mai pune temei în privința comunicării stereotipe. Ar vrea să se apropie de cineva, să-și deschidă sufletul chiar fașă de o ființă abstractă, necunoscută, întâlnită pe net, dar cu care să comunice sincer, adevărat. Apelează la poșta electronică. E prea timid să încerce o abordare directă. De aceea e trist și se consideră ca toți proștii la vârsta asta neînțeles. Ce este el ? o excrescență în plus a naturii, un apendice. Nu se poate pune de acord cu hărmălaia acestei lumi, dar nici cu el însuși. Se tot întreabă ce caută în acest univers de semne și tentații nelămurite. Îmi fixez această scenă ca prag : Acum e în restaurantul campusului, singur la o masă. Tocmai a terminat din farfurie friptura și își înfige dinții într-un măr, privind absent peste capetele celorlalți. Îi atrage atenția, în colțul opus, o blondă cu ochi negri, alunecători, cochetă, cu o ținută impunătoare, care a ajuns și ea la desert. De bună seamă că și ea mănâncă un măr. Un măr roșu, de un roșu aprins. Buzele pline, carnale freamătă incitant, nerăbdătoare, în preajma miezului suculent. Ochii clipesc pofticioși. Fiecare mușcă din mărul lui și-l privește pe celălalt insistent, până ce fata zâmbește stânjenită realizând ridicolul situatiei. Nathaniel preia zâmbetul, dar e pe punctul de a se îneca și se schimonosește pentru a evita înecul, ceea ce transformă imediat zâmbetul incipient al fetei într-un râs vehement, buzele dezvelindu-i dantura superbă. Chipul ei este pulverizat instantaneu într-o explozie de strălucire. Lumina incredibilă a deflagratiei paralizeaza toată viermuiala din jur. Stop-cadru pe fața blondei devenită epicentru al exploziei. Când poate desluși din nou silueta ei și delicatele trăsături ale feței, ea a terminat de mâncat mărul și ochii ei afișează cu dezinvoltură lista disponibilitătilor încurajatoare de comunicare, apoi se ascund, parcă rușinați pentru o clipă, în spatele pleoapelor lăsate. Îl găsește simpatic? Chiar pe el? Oare nu se înșală? Nu cumva zâmbește altcuiva din spatele lui? E cu putință ca o fată atât de drăguță să prezinte interes pentru el? Și apoi de unde a apărut? N-a mai văzut-o niciodată pe aici. Cine o fi ? Mărul lui Adam urcă și coboară precipitat pe gâtul lui subtire, fragil. Un plan detaliu trebuie să evidentieze acest indiciu inconfundabil al emotivității lui crescânde. E cât pe aici să se înece din nou cu o bucată de miez dulce. Blondina pricepe despre ce-i vorba și zâmbețte din nou, își dă capul pe spate arătându-se de data asta nepăsătoare față de inhibițiile lui. Gestul îl întărâtă mai mult . Ea râde destins, dar la fel de atrăgător, arătându-ți din nou dinții superbi, lați, foarte albi, puternici. Ochii-i negri sclipesc cu satisfacție ca în fața unei secrete împliniri iminente. Nathaniel simte că a venit timpul să-și învingnă timiditățile, se ridică brusc de la masă și pornește hăbăuc spre ea ca atras de un magnet. După câțiva pași constată brusc, oripilat că nu mai poate înainta. Se smulge din inerția acesata inexplicabilă, ajunge cu greu la jumătatea drumului, dar de aici înaintarea devine și mai anevoioasă, chiar imposibilă. Face pași pe loc, se simte caraghios, în vreme ce vede cum în fața lui, dintr-o parte în alta a sălii, se ridică un zid înalt, solid, format numai din mere, imposibil de trecut. Se oprește negru de indignare în fața lui, vrea să-l ocolească, dar nu are pe unde. Dorința de a-și înfrunta bărbătește soarta îi așază în frunte un corn de inorog cu care să străpungă zidul de mere. Asaltul nu-i reușește, cornul de os mitic i se frânge cu durere ca într-un zid de beton. Cumpănește o clipă, apoi încearcă să se cațere pe el. Imposibil. Alunecă pe coaja lor lucioasă. Încearcă din nou, cade grămadă la baza lui ca un caraghios. Are noroc că nimeni nu observă încercarea lui de a escalada ziduri fantomatice. E o luptă care se dă în interiorul propriului său destin. Se ridică până la urmă de jos și, enervat la culme, dă cu piciorul în zid. Mere de beton, nu alta. Se întoarce resemnat la masa lui. Răsucește din nou capul spre masa blondei, zidul a coborât ca prin farmec, a intrat în pământ, dar la masa cu pricina nu e nimeni. Nu se poate! Se avântă într-o clipă, nici un zid nu-l mai împiedică să ajungă acolo, fuge după ea pe cea mai apropiată ușă pe care ar fi putut să iasă. Zadarnic, nu e nicăieri. Aleile parcului sunt pustii până departe. Un foșnet sinistru de crengi mișcate de vânt îi strecoară în auz sunetul zădărniciei. Sufăr împreună cu el. Mare ghinion să ratezi o astfel de ocazie. Mă gândesc că trebuie să dea cu piciorul în ceva de ciudă. O cutie goală de bere, de pildă. Și dacă n-are în ce, dă în gol. În golul lăsat de dispariția ei. Cobor din pat și iau în șuturi merele nesuferite înșirate pe jos. Ticăloaselor! Să vă ia naiba! Cum vă mai știți solidariza la rău! De indicațiile cărui animator ascultați voi? I-ați făcut bucata bietului Nathaniel ! Mă răzbun pe ele. Joc fotbal cu ele. O nervozitate prea mult zăgăzuită își iese din matcă. Le dau de pereți pînă crapă și dispar cu totul din fața mea. Dintr-o dată camera îmi e pustie ca sufletul lui Nathaniel. Revin la constatarea că spațiul ăsta îmi e insuficient. Vreau mai mult, tot mai mult. Dar nu e necesar să te consumi nervos pentru atâta lucru. Din nou mă abandonez fără pic de voință tehnicilor compensative la îndemâna clientului. Mă întind în pat cu telecomanda în mână. Plec în altă expediție pe canale. Aștept ca lirismul imaginilor să curgă spre mine ca un balsam. Minimalizez: Nu am nimic distinctiv, decât un semn de mamă pe obrazul stâng. Desueta fixație, transmisă de generațiile mai vârstnice, de a crede cu religiozitate în cuvântul scris, a dispărut. Semnul de mamă nu. Când mă uit pe ecran, sunt oricare dintre telespectatorii lumii. Adică partea pasivă a omenirii. Activii luptă, se agită, participă la evenimente, devin eroi. Pozitivi sau negativi, ce are a face? Ei făptuiesc ceva, acționează. Ori înconjoară Pământul într-un balon ori se sinucid în Israel devenind subiecte de reportaje TV. Contemplativii se bălăcesc în licăririle fluorescente, molatice, leșioase ale ecranului. Depuneri aluvionare pe retină din miraculoasa viață a planetei. Să vedem încotro o iau. Sunetul specific al merelor rostogolite într-o ladă traversează camera. Imaginile își revarsă puterea seducătoare: cascada Niagara peste care se arcuiește un curcubeu, Poarta Sărutului pe sub care aleargă copii cu fețe luminate de soare. Fuga lor în toate direcțiile e o revărsare a bucuriei. Secvențe din filme mediocre, dialoguri stupide, bătăi, urmăriri contrastează cu splendoarea turnurilor ca prelinse cu nisip umed ale Catedralei « Sfânta Familie » din Barcelona. Femei, sâni, ritmuri, coapse, dans, unduiri. Savana africană cu lei ce-și fugăresc prada, colți sclipitori ce se înfig în carnea sângerândă a gazelei. Umiditatea degajată de pădurile Amazoniei ajunge la mine ca un pachet prăfuit venit din altă lume. Toate mi se oferă cu un fel de senzualitate complice. Vin spre mine, mă înfățoară în străluciri suspecte. Mă trezesc din nou acoperit de mere cuminți. Dar Nathaniel nu întelege cum tocmai merele desenate de el s-au răzvrătit împotriva lui. Începe studiul lor. Visez iar la scenariul meu. Altă secvență. O mână neajutorată de copil scrie pe tablă la școală: « Merele sunt coapte de soare ». Aceeași mână nesigură subliniază predicatul "sunt coapte", apoi ezită. Oare a subliniat bine? Cine face acțiunea? De bună seamă soarele, dar el e în acuzativ și nu poate fi subiect. E complement de agent. "Merele" e un subiect gramatical, pasiv. Bercea Marius nu înțelege cum vine asta. E prea complicat pentru el. A lipsit mult, va mai lipsi. Mai au de scos cartofii, n-au strâns nici porumbul de pe câmp și vin ploile. În clipul meu imaginar pe care-l tot derulez în minte, merele nu sunt pasive. Ele fac și desfac firele subiectului. Merele de pe ecran au coajă de smalț. Aici lucrurile se opresc de cele mai multe ori la coajă. Nimeni nu va sesiza metamorfoza: poleiala fluorescentă artificializează, usucă, arde frăgezimea miezului, carbonizează. Poate sunt lucruri care nu mă privesc. Eu trebuie să-mi fac doar bine treaba. Să găsesc soluții cât mai viabile pentru cursul imaginilor. Ideile mele puse cap la cap să atragă. Restul e treaba celui ce se încumetă să le pună în practică. Trec la altă secventă, mai gravă, mai lirică, decupată din alt ritual al toamnei. Caleidoscopul continuă. Depinde ce am să rețin până la urmă din acest bal amețitor de imagini. Acordurile unui imn solemn inundă peisajul crepuscular. De la ansamblu spre detaliu. Final de poem vizual. Camera panoramează noaptea de Halloween într-o mică localitate americană. Brațe pline de recunoștință au adus în poiană coșuri mari cu mere, au umplut benele camioanelor. Le-au revărsat în poiană, în iarbă, un câmp plin cu mere. Copii mascați grotesc apar fantomatic de prin boscheți, se hlizesc, se strâmbă, scot limba de-un cot. Adulții protejează câte un bostan decupat cu meșteșug în formă de cap de căpcăun. Lumânările din interior le dă un aspect fioros. Unii se prefac la primul contact că se sperie, apoi râd cu satisfacție. Mai târziu, când zarva s-a isprăvit și majoritatea s-a dus la culcare, lumina lunii pogoară blândă și caldă în mijlocul poienii. E liniște. Camera se rotește pentru a fixa dimensiunile poienii. În mijlocul ei, printre mere și iarbă, o copiliță îmbrăcată în cămășuța ei subțire și dantelată de noapte, îngenunchiată, aduce rugăciune de mulțumire cu capul aplecat și cu mâinile împreunate. Acorduri finale, imnice. Scenariul meu riscă să fie prea liric. Îl contrapunctez epic cu pigmentații est-europene: Același Bercea Marius scrie pe tablă o nouă propoziție. Îți trebuie multă bunăvoință ca să deslușești ce a vrut să scrie. Profesoara îl îndeamnă s-o citească. Elevul bâlbâie răgușit: "Merele sunt coapte." Desigur, nu recunoaște predicatul nominal, dar nu pare a se sinchisi prea tare pentru atâta lucru. Când e întrebat care-i subiectul, răspunde brusc, împroșcând cu salivă în jur: "Soarele". Clasa râde, râde și el până la urmă. E un băiat destul de voinic pentru vârsta lui, puternic, obișnuit cu munca în gospodărie și în câmp. Chestiile astea însă nu-i pot intra în cap cu toată reforma din învătământul preuniversitar. Nu știu, se vede că am adormit cu televizorul deschis. Acum sunt prezentate filmele săptămânii. Niciunul nu-mi trezește interesul: scene de acuplare, pistoale, crime. Ca o cortină la prezentarea filmelor, peste crengi cu frunze îngălbenite apar cuvintele: TRÃIEȘTE TOAMNA! ( Se înțelege, cu postul lor, uitându-te la televizor.) Ce fel de trăire o mai fi și asta? Revine spotul publicitar cu Nathaniel. Bietul! Pe unde o mai fi? Pe ecran execută aceleași mișcări cu degetele-i lungi și subțiri. Prezentatoarea în costum gri îi pune din nou mâna pe umăr. Zâmbește profesional. Oare ce face acum adevărata mamă a lui Nathaniel ? În mintea mea sau undeva în spatele ecranului, în proiectul de scenariu sau în realitatea lui virtuală îl văd pe Nathaniel așezat în fața calculatorului trimițând mai departe mesaje în satul universal: speranță dozată în mere evanescente, forme interschimbabile introduse în memoria perseverentei. Undeva, într-un colt de lume modelat de o morală excesiv conservatoare, o fată cuminte și mărunțică, sfioasă și discretă, rușinoasă și romantică visează ore în șir în fața ecranului. Îi place felul original în care se prezintă Nathaniel. Abia așteaptă să evadeze din mediul ei colțuros și searbăd. Simte că se va sufoca în restricții și renunțări. Nathaniel e sâmburele speranței dintr-un măr al împlinirilor. Recepționează mesajul și răspunde. Nu se știe ce va ieși din asta. Oricum, e o posibilitate de comunicare, e mai mult decât dacă n-ar fi răspuns. Trece un timp. Se risipește emoția primelor mesaje schimbate. Se adună tot mai multe. Printre ele, se strecoară și exhibarea unor complexe: "port ochelari", avertizează preventiv Nathaniel; "sunt mică", se deconspiră Dona când vine vorba de întâlnire. Numele i l-a comunicat de prima dată : Dona. Nathaniel a început să se obișnuiască cu el. Și ce dacă-i mică, îi plac mignonele. Nu e un impediment pentru a se întâlni. "Sunt chinezoaică" adaugă Dona când întâlnirea amenință să devină iminentă, de frică să nu-l dezamăgească în clipa când vor fi unul în fața celuilalt. Mai trece un timp, dar nerăbdarea îi împinge degrabă pe unul în brațele celuilalt. După câteva luni de tatonări și schimburi de mesaje se întâlnesc în sfârțit, în Boston, la capătul unui drum lung făcut de ea cu avionul din California. În câteva ore a ajuns și Nathaniel cu o mașină. Pentru Dona, oboseala drumului a micșorat dintr-o dată intensitatea emoțiilor. Se privesc lung, își zâmbesc stânjeniți. Capul turtit ca de pepene al lui Nathaniel îi subliniază suficient de tare fragilitatea și inocența. Primele replici vin să confirme ceea ce aflase deja prin internet, anume că e un tip delicat, sensibil. Voluntarismul ei latent iese la suprafață. Simte că trebuie să tragă spre ea resortul inițiativelor, dar nu-i displace câtuși de puțin acest lucru. Lui i se pare că internetul i-a adus în față imaginea micuței chinezoaice din cântecul amuzant învățat la grădiniță. "Cum mă găsești?" întreabă ea după ce s-au așezat la o masă într-un bar, cu câte o cafea în față. El e sincer, așa că spune "Ca într-un căntec învățat la grădiniță." Vrei să ți-l cânt?" Normal că vrea. El îți drege glasul. Știe că e afon, dar nu știe de ce acum are curaj. Ceea ce urmează e de groază. Nu sună nicicum: "Într-o zi, de dimineață, Când chinezoaica se sculă, Se spălă pe dinți, pe față Și chinezește așa cântă: Aneli, paneli, tan, tan, tino Pe lucio, pe lucio, pe lucio savaioc ! » Dona bate din palme și râde amuzată cu gura ei mică, delicată, de păpușă. Nathaniel e conștient de faptul că a fost caraghios, i-a cântat numai ca s-o distreze într-un fel. Vrea sâ știe însă dacă spun ceva pe chinezește cuvintele de la sfârșit. Îi pare rău că trebuie să-l dezamăgească, dar Dona nu-și dă seama dacă sunt corecte sau nu.Știe foarte puține cuvinte chinezești, auzite întâmplător în familie sau învățate de la bunici. Ea a crescut în California. Ochii ei mici surâd a neputință, implorând înțelegere. Nathaniel e atras de frăgezimea buzelor ei mici care se mișcă ritmic pentru a-i transmite fragmente mai mult sau mai putin amuzante din biografia ei. Dona e însăși păpușica pe care și Nathaniel o poate proteja fără să o domine. Îi fură primul sărut , apoi prilejurile de apropiere se înmulțesc. Dona știe că trebuie s-o facă până la urmă și se bucură că l-a găsit pe Nathaniel care va avea grijă de ea. N-ar fi vrut să cadă pe mâna oricui. Nathaniel e manierat, serios, prezintă garanții pentru viitor. Aerul lui studios, sensibilitatea și delicatetea sufletească sunt cele dintâi garanții. Firea ei romantică face loc unui rapid calcul feminin. Va trebui să-și aducă aminte de momentul acesta peste ani. Nu poate s-o facă oriunde și oricum. Așa că alege camera de la etajul 33 al unui hotel mare din Boston. Se va dezbrăca pentru prima dată în fața unui bărbat. Bărbatul ei, ales de ea. În fine, de computer, mai bine zis. Dar când ajung la acest moment,el e mai perpelit decât ea. Se sprijină unul de altul ca doi boxeri pe ring, obosiți, vlăguiți de puteri (ei de tensiunea așteptării), sportivii căutând în această pozitie să mai câștige timp. În cele din urmă, el se lasă dezbrăcat de ea. Pare a face totul cu experientă, temeinic, deși n-a mai făcut așa ceva niciodată. În realitate tremură toată ca o proastă. De fapt nu se știe care tremură mai tare. Pielea mângâiată e chiar a lor, nu sunt imagini video. Înfiorarea se ridică pe trepte tot mai înalte de plăcere. În curând sufletul ei e o torță uriașă ale cărei flăcări se ridică la cer. Vrea să ardă în întregime pentru el, dar oricât se străduiește, dezamăgirea nu întârzie să apară. Cade în hăul rușinii, nu întelege ce mână străină a împins-o în bezna neparticipării. Plânge, suferă, nu acceptă umilința. De fapt, nu știe ce trebuia să simtă. Nathaniel nu înțelege prea bine ce se întâmplă cu ea, ar vrea s-o ajute, dar nu știe cum. Bărbații nu înțeleg niciodată, mai ales el care nu are experientă. Degeaba a sperat să fie bine cu el. S-a înșelat. Toți sunt la fel așa cum se spune. Niște porci egoiști și încrezuți. Îl respinge brutal. Cât de mult s-a putut înșela! Nu vrea să-l mai vadă niciodată. Va pleca spre California cu primul avion. Ochii blânzi ai lui Nathaniel se întristează neputincioși. La insistențele lui mai rămâne câteva zile. E mereu îmbufnată, irascibilă până într-o seară când fac din nou dragoste și când e pe punctul de a se frânge ceva în ea, se simte în sfârșit ridicată și purtată de nori pufoși spre nemărginirea cerului. Coboară goală din pat, ajunge în dreptul ferestrei imense care îi dă sentimentul că plutește scăldată în razele binefăcătoare ale soarelui. Momentul acesta se poate numi "Sărutul soarelui." E în dialog direct cu soarele coborât spre asfințit. Abia acum remarcă dimensiunile incredibil de mari ale geamurilor. Așezate în unghi obtuz spre exterior, ele formează o veritabilă vitrină care dă spre cer. Cuprinsă de razele calde încă ale soarelui și de brațele lui, Dona visează cu ochii deschiși: Directorul grandiosului magazin l-a însărcinat pe vitrinierul de serviciu al sezonului să aranjeze în galantar elementele de maximă atracție pentru virtualii consumatori care se vor perinda pe acest bulevard aglomerat, cu bun vad comercial, din centrul civic. Vitrinierul a coborât soarele la limita orizontului, a repartizat câțiva nori cumulus în jurul lui, dispuși asimetric, cu rol strict de a-l însoți până se duce la culcare, a întins o pânză azurie dintr-un material inefabil drept fundal, a risipit câteva păsări în zbor pentru a anima tabloul și a prelungit traiectoria razelor portocalii pentru a-i ademeni pe trecători. Dona vrea să prelungească starea de imponderabilitate și-l menține strâns lipită de ea pe Nathaniel. Sticla geamurilor coboară până la genunchi. Ai rău de înălțime dacă te apropii prea mult. Dar Dona vrea să amețească, vrea să trăiască toate senzațiile. Razele portocalii o atrag în mijlocul unghiului obtuz. Cearceaful a alunecat de pe ei pe parchet. Goi amândoi, se strâng în brate cu putere. Afară, sub ei, jos, pe străzile îndepărtate, pipernicite, întunericul a intrat în drepturile lui firești. Un oraș în miniatură la dispoziția lor, la picioarele lor. S-au aprins luminile pe străzi, mașinile circulă cu farurile aprinse. Jos e noapte în toată regula, umbră deasă de junglă, sus e încă zi, prelungirea luminii. Lumea măruntă și întortocheată, beată și confuză e la picioarele lor. Pe cănd ei sunt deasupra. Nici nu sunt, de fapt, atât de marcați de imaginea pe cât ar trebui. Habar n-au că nu vor mai trăi niciodată ceva asemănător. Rămân îmbrățișati așa mult timp. Ce vede soarele prin vitrină: Două molecule din masa umană înfundate într-o banală cameră de hotel. Pentru îndrăgostiți însă, cerul începe să vibreze, să cânte. Din spatele norilor tâșnește spre ei o pulbere aurie de mere rostogolite. Ele alunecă imperceptibil, călătoresc cu o viteză năucitoare pe fragilele raze ce se izbesc cu zgomot surd de geamuri. Tirul merelor călătorite, explozive, rotocoale de foc mistuitor pe albastrul cerului e atât de puternic încât acestea sparg sticla vitrinei protectoare. Cioburile cad peste ei și nu-i sperie. Rămân nemișcați. O bucată de sticlă spartă, ascuțită zgârâie profund coapsa Danei cu o violență incredibilă. Ea știe că așa trebuie să fie și nu reacționează. O dâră groasă de șânge se prelinge pe pulpa cabrată, în jos pe picior, până pe cearceaful căzut pe parchet, sub ei. Ușurare. Un suflu puternic de aer proaspăt pătrunde în cameră. Părul ei negru, lung primește adierea ca pe o nouă senzație și se avântă spre curentul de aer cu nările nesățioase larg deschise. Zulufii ciufuliți de curentul de aer ai lui Nathaniel sunt ordonați natural pentru prima oară. Îi subliniază și mai bine candoarea chipului adolescentin trezit la viață. Dora i-i mângâie protector, cu delicatețe în timp ce merele se așază în jurul lor. Ei le privesc uimiți, neînțelegând de unde s-a revărsat dintr-o dată peste ei atâta bogăție vegetală. După un timp Dona se transferă cu școala la Middlebury. Lumina în octombrie e îngerească în parcul campusului, filtrată de frunzele îngălbenite ale mestecenilor. Ea pare a le ocroti dragostea fragilă. Străbat împreună aleile din campus cuprinse adesea spre seară de frigul toamnei. De câteva ori fug până la Boston, singuri sau în grup cu colegii, fac fotografii în fata bisericii cu ziduri cărămizii și pe carapacea broaștei țestoase din bronz, înfiptă direct în caldarâmul unui scuar. Urcă la etajul 33 din același hotel, în aceeați cameră, fac dragoste, e minunat, dar ceva a dispărut, lipsește. Se întorc în Vermont, în campus, unde merele primite în dar de la colegi cu ocazia logodnei îi așteaptă aranjate cu grijă pe dulapuri, pe birou și noptiere, pe rafturile de deasupra patului. Sunt mere-bibeloruri, obiecte ce se pot sfărâma ușor pe care Dona le șterge săptămânal de praf. Mai trece un timp, se instalează treptat vânturile reci din nord. La nivelul ochilor totul strălucește de curățenie în camera lor din campus. Și-au aranjat-o după gustul lor și se simt bine în ea. Dar atunci de ce mai sunt câteva mere sub pat care dau impresia de mică dezordine? Chiar asta se întreabă indignat într-o dimineață Nathaniel în timp ce căutându-și pantofii sub pat dă peste un măr stricat. Se grăbește să-l arunce la gunoi, apoi se spală pe mâini, îmbracă rapid hanoracul din cuier și pleacă la cursuri, uitând s-o sărute pe Dona la despărțire. Ea începe programul mai târziu. Aerul proaspăt și rece de afară e indiscutabil mai plăcut decât cel stătut din camera cu mere putrezite. De fapt el a găsit numai unul sub pat, dar e posibil să mai fie și altele. Inspiră profund. Colegii îl găsesc destul de palid. Așa și e. Oare din ce cauză? Îi merge foarte bine acum, e mai liniștit, mulțumit, nu se mai simte atât de singur și străin, are cui să-i comunice impresiile, dar oare nu s-a legat prea repede la cap cu ea? A devenit o obițnuință să arunce în fiecare dimineață o privire sub pat. Și culmea ! mereu găsește câte un măr putred sau parțial mucegăit. Dona observă scârba întipărită pe fața lui de fiecare dată când duce mărul stricat în bucătărie să-l arunce la gunoi. Se mobilizează să facă tot ce depinde de ea pentru a nu mai vedea expresia aia de totală lehamite ce-i schimonosește figura. Când se întoarce la amiază, Dona îl așteaptă cu prăjitura de mere pe masă. A găsit rapid antidotul. Prăjitura e proaspătă, caldă încă, ies aburi din ea. A tăiat mai multe bucăți rombice din ea și le-a așezat pe o farfurie plată. El îi apreciază îndemânarea, e convins că va fi o bună gospodină. Prăjiturile sunt moi, i se topesc în gură. Au o aromă specifică dată de scorțișoara amestecată cu merele rase. Ea observă că lui Nathaniel îi plac dulciurile și cred că i-a prins slăbiciunea. Va fi al ei. Numai al ei. Perseverentă, hărnicuță, mărunțica Dona dă de zor mere pe răzătoare. Îl iubește sincer pe Nathaniel și nu vrea să-l piardă. Ar fi în stare să facă orice pentru el. E o fată de treabăși învață repede să pregătească o varietate de mâncăruri după cele mai bune rețete. Unele sunt din bucătăria chinezească și Nathaniel prinde gustul mâncărurilor asiatice. E sigură de ceea ce face. În scurt timp îi pune pe masă tot felul de picanterii din renumita bucătărie chinezească. Nathaniel e plăcut surprins de fiecare dată, mănâncă, dar dimineața dă din nou de mere stricate. Parcă răsar din pământ. În vacanța de Crăciun, Dona pleacă în Asia, în Macau, cu familia să-și caute rădăcinile. Îi trimite o ilustrată cu Chapel of Our Lady of Penha. Lui Nathaniel asta nu-I spune mare lucru. El a rămas în campus cu alți internaționali. La restaurant mănâncă acum mai puțin. Cei mai mulți sunt pe la casele lor. E singur la masă ca de obicei. Mestecă sastisit mâncarea. Se simte privit. Când ridică ochii din farfurie, în colțul știut o identifică pe atrăgătoarea blondă care mânca un măr. Tot un măr mănâncă și acum. Unul destul de verde și mare, după aprecierea grăbită a lui Nathaniel. Mușcă aproape cu ciudă din el. Îl săgetează în acest timp cu vâlvătaia privirii neguroase în care i se pare că ștrengărița îi strecoară și un dram de reproș pentru că n-a fost în stare data trecută să ajungă până la ea. Privirile ațintite energic spre el îl ridică automat de pe scaun. Tot ele îl direcționează spre masa ei. La jumătate drumului tresare. S-ar putea ca dintr-o clipă în alta să i se ridice în față zidul de mere. Dar nu-l mai oprește niciun zid. Drumul spre ea e liber. Când ajunge la masa ei, se lasă moale pe scaunul din față ca un manechin fără rezistență făcut din cârpe. Știe că nu va fi în stare decât de banalități. -Tot aici și în vacanță? Emoția i se pune în gât ca o îmbucătură nemestecată de măr. -După cum vezi, trântește ea plat, evident nesatisfăcută de tonul întrebării. E limpede că nu dă impresia că l-ar încuraja într-un fel oarecare. Nathaniel e complet dezarmat. Nu mai are curajul să articuleze nici un cuvânt. Blondina sesizează inhibiția și adaugă pentru a nu părea chiar nepoliticoasă: -Lucrez cu câțiva colegi la computere. -Ești strâmtorată cu banii? îndrăznește neinspirat, după un timp, plăpândul Nathaniel. -Știi că-mi placi, amice! Spune-mi cine stă bine cu banii dintre cei rămași și-i sar de gât. Acum mișună pe aici, prin rezervația de capete luminate, numai pârliți incapabili să-ți ofere un coniac. Nathaniel nu se aștepta la o asemenea ripostă. Prea dură pentru el fata asta. Auzi ? Să fie el inclus așa de repede în categoria numită a "pârliților incapabili să-ți ofere un coniac » ? Se vede obligat să pluseze, ofensat: -Și dacă te-aș invita la un coniac, ce-ai spune? -Că ești un gentleman adevărat din rezervația asta scârboasă, chiar dacă nu m-ai convins încă. -Ce trebuie să fac ca să te conving? -Să fixezi ora și locul, pentru că acum trebuie să mă întorc la computer. Mă așteaptă băieții. Mai vreau să-ți spun ceva. Am glumit. Nu mă îndoiesc că ești un gentleman, poți să-mi fixezi o întâlnire de la șase încolo, dar nu e sigur că voi veni. Așa a decurs dialogul. Pa. Și totuși a venit. Din plictiseală. Din lipsă de altceva mai bun. Din… În fața paharului cu coniac ea se recomandă Anita. Pare mai puțin dispusă să glumească. Genele-i dese și lungi se avântă curioase în toate direcțiile, prospectează aerul, filtrează jetul de lumină ce vine de la bar. Părul blond scurt, ușor tapat deasupra capului, bine întreținut, atrage atenția flăcăilor așezați pe la mese. E o persoană care nu poate trece neobservată. Când îi examinează nările erotomane, nesățioase, Nathaniel tresare ca de o evidență. Își amintețte de vorbele unui coleg de la Pictură "cu care are nări erotomane mergi la sigur." Ei, rămâne de văzut! Anita trage din țigară fum după fum și o termină repede. Arde de nerăbdare să povestească orice. Află imediat că e din Letonia și n-a putut merge acasă din lipsă de bani, cum bine a presupus. În trei ani, de cănd e în Middlebury, abia dacă a fost acasă de două ori. Și aici e atâta plictiseală... Câteva zile îl ține în șah pe Nathaniel. E câinele ei credincios. Execută toate comenzile. Lasă mereu impresia că e accesibilă, dar când se obrăznicește, smucește lesa. El crede că totul nu e decât o problemă de timp. Habar nu are că în realitate e o simplă jucărie în mâna ei. Nu folosețte nici o treime din arsenalul ei de seducție și cățelușul se gudură supus la picioarele ei. Dar plăcerea obținută fără efort nu prea e gustată de Anita. De aceea îl respinge succesiv, cu tact și asta-l înnebunește mai tare. Rezultatul e că bietul îndrăgostit, fără prea multă imginație, vede în ea tipul de femeie ideală, cea care știe să te pună pe jar. Băiatul începe să fumege deja și nu e de mirare că în atmosfera asta leșinată ea e chiar fata potrivită pentru o aventură fugară. Nu, nu vede pe drăcușorul care se ascunde în ea. Știe să-i întărâte pe bărbați și asta începe să-i placă. Poate că și el a devenit între timp un adevărat bărbat și arde de nerăbdare să aibă alte experiențe erotice. Suferă când nu e lângă ea. Ce mai, l-a încălțat, zgripțuroaica! Ar fi dorit, și-a propus asta, să parcurgă literatură de specialitate sau să-l citească în sfârșit pe Gide, mereu amânat, dar parcă e chip? Citește altceva, îi trezesc interesul articolele din reviste pentru bărbați, unde meditează asupra unor rânduri ca acestea: Ce anume face ca o femeie frumoasă să fie o femeie fatală? Doar frumusețea nu e de ajuns. Și fetele cuminți sunt frumoase. Ce anume declanșează mecanismul dorinței? Ceea ce contează e atitudinea. Femeile fatale au încredere în ele, radiază de siguranță. Ca Anita, e clar. Dona e doar o fată cuminte. Acest "doar" interpus între cele două iubiri ale sale i se pare necuviincios și jignitor pentru toate momentele frumoase trăite cu Dona. E o separare nedreaptă, care supervizează calitățile Anitei. N-ar vrea să meargă până acolo. Când e mai lucid, își spune că ar vrea numai o experiență în plus, ceea ce Anitei nu-i prea convine. Sau așa lasă să se înțeleagă. Ea nu e o flușturatică din aceea. Poate că după revelion i se întoarce prietenul și sfrijitul de Nathaniel va fi dat la o parte ca o cârpă. Dar el se încăpățânează și ea simte. E limpede că nu va scăpa de el cu una cu două. Asta ar însemna o complicație în plus și nu are nevoie de așa ceva. Femeia fatală urmărește să lasecât mai multe victime în urma ei. Nu trebuie neapărat să se culce cu el. E suficient să-l dea gata. De aceea postura de îndrăgostit lulea îi convine pe moment. Înseamnă victimă sigură. Nathaniel e gata să i-o servească în fiecare zi. Dar ce-a crezut el, frăgezitul naibii, că o poate duce pe Anita? Numai o scurtă aventură ? Va vedea el « scurtă aventură ». Ea nu e o damă de companie cum crede el. Încolțit, Nathaniel se privește buimac în oglinda articolelor de ziar: Chiar dacă bărbații știu dinainte că femeile fatale sunt experte în manipulare și că o asemenea dragoste nu le va aduce decât chin, merg înainte. Iar femeile fatale știu foarte bine că, pentru ca o iubire să rămână veșnică, trebuie să fie neîmplinită, nedusă până la capăt, întreruptă când e pe culme. Iubirile veșnice nu sunt cele care și-au găsit fericirea. Astfel de avertismente îl pun în gardă. Schimbă tactica, face pe indiferentul, ceea ce o determină pe Anita să se implice mai mult. Ce, crede că va scăpa ? Nathaniel îi propune să-i facă o vizită și ea acceptă dintr-o dată, firesc și ușor amuzată, cu aerul că așteaptă de mult invitația. Când ajunge să-i mângâie sânii mici peste bluza gri se crede deja stăpân pe situație și îndrăznește să glumească într-o doară. Gluma unui ins imberb, nedeprins să glumească: - Þi-ai adus și merele din Letonia? La o mojicie atât de mare venită din partea unui copilandru delicat chiar nu se aștepta. Dacă sânii ei sunt atât de mici, nu i-i va arăta. Autorul gafei nu sesizează nimic. Merge mai departe. El vede numai trupul atât de mult dorit în fața lui, la dispoziția lui și arde de nerăbddare să-i descheie bluza, să-i simtă sfârcurile sub palmele lui înfierbântate. Dar Anita nu se lasă dezbrăcată. E îmbufnată și reținută, e pe punctul de a pleca în orice clipă din cameră să-l învețe minte. Va pune mâna pe geantă și va ieși fără nicio explicație. Dar nu, se răzgândește subit, parcă mai are ceva de împlinit, așa că se lasă din nou mângâiată și suspină lasciv de câteva ori ca să-l excite mai tare. Flăcăul devine din cale afară de atent, ba mai mult chiar, încearcă să afle cum vrea să fie relația lor, să știe pînă unde are voie să spere. Răzgândita Anita minte cu candoare prefăcută : - Vreau totul, suflă ea scurt, repezit, fără să stea pe gînduri. - Și eu la fel, recunoaște entuziasmat Nathaniel strângând-o cu putere la piept într-un elan nestăpânit, izvorît dintr-o dorință crescîndă. Bluza descheiată îi alunecă de pe umeri, lăsînd cale liberă sânilor eliberați să-și exercite fascinația. Mici ? Atunci de ce se repede la ei să-i strîngă în mînă, să-i mîngîie convulsiv, cu ardoare ? El își continuă delirul : cînd îi atinge, se trezește că ține în palme mere de vară, fragede, dislocate din trupul ei atît de armonios închegat. Și totuși sânii au rămas la locul lor. După o clipă de nălucire i se pare că merele se desprind din tavan și cad peste ei, între ei, separându-i. Nathaniel întinde brațele după trupul atât de mult râvnit, dar acesta se îndepărtează, devine inaccesibil. Un râs batjocoritor, de babă slută, părăsită de puteri, îi sună înfundat în urechi. Parcă baba ar fi asistat la scenă dintr-un colț al camerei și rîsul ei ar fi o concluzie la cele văzute. -Ai sâni superbi! se tînguie Nathaniel abia acum trezit la realitate. Te iubesc, Anita. Ești totul pentru mine. Jocul i-a reușit de minune Anitei. Acum poate să-l lase să-i mângâie sânii, poate să dea jos totul de pe ea. Își desface în grabă lănțișorul de la gît și cerceii să n-o deranjeze în focul îmbrățișărilor, pune bijuteriile de aur pe noptieră și în clipa următoare sunt goi amîndoi în pat. El nu mai vede decît sânii ei jucăuși cu sfârcurile întărite. Stau față în față în pat, în genunchi, între mere, și fac schimb de mere. "Două- două, șase- nouă." Merele sunt peste tot: în pat, pe jos. Când se satură de numărat, inventivă, ea îi propune un alt joc. "Din Letonia?" întreabă distrat Nathaniel. "Nu. De oriunde." Ce trebuie să facă? Foarte simplu. Unul din ei trebuie să facă pe mortul. Nathaniel acceptă imediat rolul mortului și se întinde în pat. În felul acesta poate să fie mai atent la senzațiile care vor urma. Așteaptă cu toate simțurile treze, inima îi bate cu putere, e liniște, rîsul babei a dispărut de mult. Anita începe să-l mîngîie delicat, încet, însoțindu-și mîngîierile cu sărutări fierbinți. Părul ei aspru alunecă pe pielea picioarelor, pînă la tălpi. Cînd extremitățile sârmoase ale părului se întorc de la tălpi rașchetînd zona pubiană, excitarea lui Nathaniel ajunge la culme. Pentru fiecare centimetru astfel parcurs ea îl răsplătețte pentru răbdare cu cîte un măr. Îi așează mere lîngă falusul erect, între pulpe, pe piept, în dreptul umerilor. Merele se înmulțesc, se îngrămădesc pe corpul robit plăcerii. Îl acoperă treptat cu mere ca-ntr-un ritual... El încearcă să se împărtășească din dogoarea lor nouă, aiuritoare. Anita l-a acoperit complet cu mere. Nu i se mai văd nici nasul, nici degetele de la picioare. Încîntată de realizare, fata se ridică de pe pat să-și privească de la distanță opera. Mai pune într-o parte două mere ca forma construită cu atîta migală să cîștige în simetrie. Îi plac lucrurile împlinite, făcute cu meșteșug. Exultă de fericire că i-a reușit jocul așa cum își propusese, fără să-i cedeze. Se îmbracă agale, tacticos chiar, menținîndu-și constant un zîmbet ironic în colțul gurii, își ia poșeta pe umăr și iese pe ușă satisfăcută c-a mai îmbrobodit pe unul. « Ce proști sunt bărbații », pare să spună zâmbetul ei nemilos. Pe aleile campusului e un frig înțepător, vântul adună frunzele uscate în grămezi inegale, întâmplătoare. Dona tocmai s-a întors din Macau și, pe alee, trece pe lângă Anita. Nu se cunosc, dar îi atrage atenția zâmbetul ironic înțepenit pe chipul Anitei. Dona grăbește pașii, intră în cameră, vede că totul e răvășit. L-a căutat pe Nathaniel la bibliotecă și în sala de studiu unde sunt computerele. Nu poate să fie decât aici. Bănuiește că s-a ascuns sub grămada de mere din pat ca s-o sperie. Începe să-l strige ca într-un joc de copii. Nu răspunde. Se așază pe marginea patului și ia unul câte unul merele pe el, căci numai acolo poate fi. Între timp îi spune tot felul de ghidușii în chineză. Sunt noutăți amuzante, învățate în această excursie anume pentru el. Dă la o parte toate merele, până ajunge la cearceaf și el nu e nicăieri. Un râs cavernos, puternic și prelung umple camera de undeva de sus. Dona ridică privirea spre tavan, speriată. E râsul macabru al babei slute, care printr-o deschizătură spre pod o privește dușmănos și începe să arunce în ea cu mere. Dona se apără de tirul acesta drăcesc, vrea să fugă din cameră, dar se simte zăvorâtă înăuntru. Ușile sunt blocate, ferestrele de asemenea. Nu are nicio șansă de scăpare. Se zbate, se apără, dar totul e zadarnic. Merele curg literalmente din pod, grămada lor o acoperă treptat. Vede într-un târziu bijuteriile de aur de pe noptieră. Merele continuă să cadă de sus cu violență. Nu mai are putere să se clintească din loc. Anita n-a ajuns departe. A intrat în primul bar să-și comande coniacul victoriei. Nu e o victorie asupra lui Nathaniel, biet copil rătăcit în desișul iubirii chinuitoare, desiș cuprins subit de flăcări uriașe, cât o victorie asupra propriilor slăbiciuni. E puternică dacă a reușit să-l joace așa. "Bis vincit qui se vincit". Își aranjează cu mândrie părul într-o oglindă. Un simplu gest reflex, un tic al frumoaselor care se răsfață mereu în oglindă. Deodată tresare. Unde-i sunt cerceii? Și lănțișorul de aur de la gât ? I-a uitat pe noptieră. Se ridică numaidecât de la masă, dă pe gât coniacul ca un bărbat grăbit și se îndreaptă ață spre camera lui Nathaniel. Nu reușește decât să crape ușa, deoarece merele au umplut între timp tot spațiul camerei până spre tavan. E imposibil de străbătut înăuntru. Încearcă totuși să se cațere, dar râsul barbar al babei slute o îngheață, îi anihilează pe loc orice putere. Ridică privirea. Deasupra grămezii, baba tronează radioasă. Anita se sperie. Þipă îngrozită și o ia la fugă, fără să mai privească în urmă. Drăcia dracului! Merele astea îmi joacă în cap bezmetic de câteva ore. Documentarul despre mere mi-a introdus morbul în calculator și acum orice rezolvare pentru scenariul meu înseamnă să apelez la mere. Evident, nu va fi un scenariu hollywoodian, m-am consolat din prima clipă când mi-a venit ideea. Dar ce dificil va fi de scris, împărțit pe acte și scene, conținând indicații pentru operator și regizor. E mult mai ușor să visezi la un scenariu, decât să-l scrii. Parcă a mai spus cineva acest lucru. Da, Dostoievski, dar el se referea la roman. Pe atunci nu se inventase televiziunea, filmul. Azi și romanele au devenit fluorescente. Autorii lor le concep ca pe niște scenarii, gândesc în scenarii. Filtrul ecranului naște monștri, plăsmuiește grotescul și lirismul limitat la consum ieftin al acestei lumi. Pământul întreg a devenit fluorescent, tras în mii sau milioane de kilometri de imagini. Mai am de adăugat o scenă fluorescentă, finală. Spre ea se rostogolesc merele subiectului meu. Ca ele mă rotesc prin camerăpână dau cu ochii de fotografia cu care am câștigat locul întâi la concursul național de fotografii artistice ale amatorilor, anul trecut. Așezată pe perete, lângă bibliotecă, lucrată în alb-negru, pare, din cauza adâncimii câmpului, o scorbură întunecată, aproape neagră, căscată grotesc în zidul de beton. Scorbura, motivul inițial. În profunzimea formelor contorsionate, la mijloc, straniu evidențiată de lumina unui fulger îndepărtat, baba. Baba în veșminte negre pe care am fotografiat-o într-o seară în curtea unei gospodării țărănești de pe Valea Arieșului. O imagine sinistră, de groază. Baba învârte roata dispozitivului cu care toca merele pentru țuică. Din această fotografie s-a desprins, îmi dau acum seama, când a apărut, știrbă și hidoasă în secvența precedentă aruncând cu mere în fragilele personaje din campus. Da, îi descifrez cu greu zâmbetul interpretat drept sardonic. În realitate o fi fost îngăduitor, oarecare. Mă adâncesc în perimetrul fotografiei alb-negru. Undeva, în Europa de Est, poate în România, nu poate, chiar sigur, (de ce m-aș feri s-o spun) crengile aplecate de rod filtrează razele soarelui blând de octombrie. Un bătrân dascăl se întoarce în satul copilăriei sale împreună cu un nepoțel de cinci ani. I-i drag nepoțelul și se mândrețte cu el. Îl alintă Þințirel. Părinții copilului au intrat în casa unor rude. Bătrânul și nepotul au pornit prin sat la plimbare. Au intrat și ei într-o curte unde au fost invitați și de acolo au ajuns în grădină. Bătrânul privețte cu plăcere spre bogăția coroanelor încărcate de globuri aurii. "A fost un an bogat în mere" - apreciază gazda. Bătrânul învățător e îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă, elegant, de duminică. Un gri deschis. Dar nici croiul costumului, nici mustața a la Clark Gable nu reușesc să-i ascundă șubrezenia trupului. Are în mână obișnuitul lui baston, cu ajutorul căruia se târâie după nepoțel, lăsându-se purtat de curiozitatea sa. Þințirel, care n-a mai fost aici, întreabă mereu: "Aia țe-i?" I-a arătat curtea plină de găini și acum grădina. "Grădina ține până la gard", explică bătrânul. "Și după gard țe-i?" întreabă nepotul. "Altă grădină". "Cum altă grădină!" se înfurie nepoțelul crezând că bunicul n-a fost atent la întrebarea lui și-i dă același răspuns. După un timp se răsucește spre măgura alungită până în tufele de la capătul grădinii și întreabă la fel de mirat "Aia țe-i?" "E un deal", răspunde calm bătrânul. "Și după deal țe-i?" "Alt deal". "Și după alt deal?" Bătrânul tresare aducându-și aminte dintr-o dată că în direcția indicată ar trebui să fie Colina Înserării, așa că răspunde făcând pe misteriosul din poveste: "Colina Înserării." Copilul e mulțumit de răspuns și-l trage să i-o arate. "E departe" bate în retragere bătrânul și acolo nu-i voie să mergem." "De ce?" sare copilul. "Pentru că nimeni nu merge acolo, de frică." Îți aduce aminte ce le spuneau bătrânii copiilor și încearcă să-i povestească și lui. Cică după Colina Înserării se întunecă imediat ce o făptură omenească ajunge acolo, chiar dacă soarele e la amiază. "Odată am vrut să merg singur acolo să mă conving dacă-i adevărat ce vorbesc oamenii despre locul acela primejdios pe care toți îl ocoleau. N-am spus la nimeni nimic, am luat-o pe după grădini și-am început să urc. Era o zi senină, cu soare. Pe cer nu se vedea nici un nor până departe. După ce am trecut de culme a început să se întunece dintr-o dată. N-am mai ajuns la râpă. S-a pornit o ploaie cu fulgere de m-am speriat și-am rupt-o înapoi spre casă. De atunci n-am mai avut curajul să merg pe Colina Înserării." Bătrânul învățător e din generația celor crescuți în frica de Dumnezeu și dragostea de aproapele. A crezut și respectat de copil practicile magice auzite sau deprinse de la părinți. Și azi ascultă de glasul ursitoarelor și ar vrea să se prindă în dansul de drăgaică, dacă ar putea. Multe a trăit și multe i-au rămas neexplicate. Acum înaintează cu greu, cu pasul tremurat. Șontâc-șontâc, tras de nepoțel, a ajuns într-o livadă mult mai mare. Pe cărare sunt multe mere căzute pe jos. Se pare că livada se întinde dincolo de Colina Înserării. Își amintește că pe aici n-a fost nicio livadă mai demult. Era pășune. Totul se schimbă și în vechiul sat de munte. Își face loc printre mere sau le împinge cu bastonul. E liniște. Din când în când câte un măr cade cu zgomot sec pe pământul uscat. La fiecare pocnet copilul tresare speriat. Urcușul e greu, transpiră, obosește. Se oprește să-și tamponeze fruntea cu batista. Răsuflarea îi e tot mai greoaie. Adierea vântului îi așează pe față funigei lipicioși. Se indispune de fiecare dată că trebuie să dea cu degetele răsfirate după ei. Reconstituie în gând drumul făcut pe aici în copilărie. Câte emoții, însutită teamă! Ca să nu-ți dezamăgească nepoțelul, a tras din greu până a ajuns pe culme. Nu s-a întunecat, nu s-a iscat din senin nici o ploaie. În fața lor se desfățoară cea mai obișnuită scenă de toamnă întâlnită prin livezi. Se culeg merele în coșuri mari de nuiele sau în găleți. Majoritatea culegătorilor sunt tineri. Glumesc, se hârjonesc, nici nu-i bagă în seamă pe bătrân și nepot. Lumina e constantă, uniformă. Dascălul își aduce aminte de colega de română: "Merele sunt coapte de soare." "De soare"- complement de agent. Bercea Marius era slab la învățătură în școala primară. Unde o fi el acum? Ce-o fi făcând? Þințirel își începe pachetul de întrebări: "De ce culeg merele? Unde se duc merele?" și bătrânul îi explică tacticos, cu răbdare, îi arată că, din toate părțile, coșurile sunt golite într-o grămadă mare formată la capătul unei poteci. "Și de acolo unde se duc?" insistă nepoțelul. "Ei bine, de acolo..." mai fac câțiva pați până pe marginea râpei să vadă ce se ascunde după stiva de mere. Baba slută, îmbrăcată în haine negre, de la țară, învârte roata uriașă a unei mașinării rudimentare de tocat mere. Stă pe un scăunel și răsucește neobosit rotativa. În pâlnia largă din stânga ei sunt introduse merele, în dreapta, miezul lor alb devine cafeniu, mocirlos, afundat în pământ și prin el mișună viermii. "Moira" mai apucă să rostească șoptit bătrânul și alunecă în prăpastie, împreună cu toată grămada de mere care se prăvălește peste el. Nepotul l-a scăpat din mână pe bătrân și fuge acum îngrozit înapoi, speriat de râsul hoțesc al babei. Toate alunecă, se prăbușesc cu zgomot într-un hău fără întoarcere. Singura care rămâne neclintită din loc e baba cu mașinăria ei învechită de tocat mere. Tocmai pe ea o privesc insistent, îndelung. Abia acum înțeleglegătura. De ce am simțit nevoia s-o fotografiez atunci când am trecut pe Valea Arieșului cu aparatul foto după gât în căutare de instantanee ce nu peste mult timp vor deveni istorie ? Ce m-a atras spre această babă ? Ce-am căutat în zonă ? Stop-cadru pe această "torcătoare" nevinovată în fond, din care fantezia mea a făcut o hrăpăreță consumatoare și nimicitoare a roadelor. I-am exagerat pielea zbârcită a feței. Poziția corpului obosit, cu spatele cocoșat, așezat pe scăunelul ei cu poalele năclăite de zeamă picurată a frunctelor. I-am atribuit aviditatea de a măcina în malaxorul ei toate fructele pământului. De fapt, când cadrul se lărgește, se va vedea că e vorba despre o fotografie atârnată pe un perete în apropierea bibliotecii. E chiar fotografia din fața mea. Pun capăt călătoriei prin virtualul meu scenariu de film tv. Îmi răsucesc privirea spre bibliotecă. Liniștea s-a instalat din nou în scorbura mea. E o scorbură în care mă simt legănat de vise ca Lizuca rătăcită în pădure și adăpostită într-o scorbură. Basmele pe care le visez sunt altele. Cărțile și casetele video, CD-urile sunt la locul lor, dar știu că de îndată ce le-aș atinge doar cu un deget aș declanșa noi avalanțe de imagini. Din cutia televizorului m-aș alege cu alte invazii de corpuri fluorescente răspândite prin cameră la o simplă apăsare a unei taste. Nu mai vreau imagini de niciun fel. Delirul ăsta m-a consumat destul. Îmi ajunge pentru azi. Mă gândesc la Camelia. Să aibă ceva de femeie fatală? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate