Arhitectul

Formele sunt rotunde și dreptunghiulare, iar restul este format din linii de diferite lungimi și culori, drepte si curbe. Acestea sunt formele perfecte. Sunt într-un tren. Din profil poți vedea forme dreptunghiulare ce se deplasează pe forme rotunde, ce se deplasează pe linii metalice.
Trenul trece pe lângă o pădure. Formele încetează să mai fie perfecte. Frunzele nu sunt dreptunghiulare, liniile nu sunt nici măcar curbe, iar despre cercuri nici nu se poate vorbi. Printr-un copac de o forma scandalos de neregulată bate vântul, iar frunzele lui la fel de neregulate sunt purtate haotic de vânt. Așa ceva este de-a dreptul respingător.
Oprește timpul, uită-te la acest peisaj haotic si vezi ce poți schimba la el. Mai întâi să enumerăm cu atenție elementele cu probleme. În prim plan … copacul! După forma neregulată a frunzelor nu poate fi decât un stejar. Câmpia pe care crește nu are nici un simț al esteticii … trebuie nivelată! Frunzele nu numai că au formă ciudată, dar sunt și împrăștiate in toate direcțiile, la ce altceva m-aș putea aștepta de la niște frunze fără creier … dezgustător. În planul îndepărtat sunt munții … seamănă cu niște triunghiuri, dar se poate și mai bine. Deasupra munților este soarele și câțiva nori. Având o formă perfectă, soarele poate face parte din orice peisaj, dar norii trebuie să dispară. Și în cele din urmă cerul … prea multe nuanțe de albastru.
Cam asta e tot, acum să ne apucam de treabă. Mai întâi împărțim imaginea acestui peisaj într-un tabel de 10 pe 10. Pe verticală numere de la 1 la 10 și pe orizontală litere de la A la J. Pentru început totul e albastru, un albastru uniform, perfect, fără nici o altă nuanță. Trasăm o linie curbă din A8 până în J8 care să treacă prin E7. Tot ce-i sub linie este verde și reprezintă câmpia. Trasăm un dreptunghi care să cuprindă zonele H8,7,6 și 5. Dreptunghiul este negru și reprezintă trunchiul copacului. Coroana copacului are formă elipsoidală și își va avea extremitățile în H4, H1 și G2, J2. Culoarea este de asemenea verde. Muntele va fi un triunghi cu vârful în D2, iar poalele în A9 și G9, însă nu se vor vedea datorită câmpiei din față. Culoarea muntelui este albastru-închis. Să trecem la frunze, 4 la număr și de culoare galbenă ca să arătăm faptul că au căzut și sunt suflate de vânt. Ele se vor afla în D5, D6, E5 și E6. Forma lor este perfect rotundă, iar vântul le suflă de la dreapta la stânga cu 10 km/h. Tot ce a mai rămas este soarele, un cerc perfect rotund de culoare galbenă cu centrul în B2 și diametrul de 3 pătrate. Totul este perfect, absolut perfect.
- În cazul în care nu realizai, gândeai cu voce tare, și, perfecțiunea ta arată ca desenul unui elev de clasa întâi făcut pe o coală de matematică.
Tot nu pot să cred că e fratele meu, acest iubitor de forme neregulate.
- Chiar trebuie să avem iar această discuție dragul meu frate?
- Adică discuția în care eu stau și mă uit la tine în timp ce tu îmi explici cât ești de perfect?!
- Niciodată nu reușești să mă înțelegi.
- Nici tu nu cred că te înțelegi.
- De ce trebuie să mă judeci mereu?
- Eu nu te judec, tu ești cel nemulțumit de tot și toate, mie îmi plac lucrurile așa cum sunt.
- Adică imperfecte.
- Dacă așa numești tu miliarde de ani de evoluție.
- Eu aș fi făcut totul în câteva zile, și ar fi fost perfect.
- Mă uimești dragul meu frate, deja te crezi Dumnezeu.
- Nu mă jigni, i-aș fi cu mult superior.
- Ok, te las în lumea ta bol … perfectă.
Auzi la el, cine se crede? În loc să se bucure că îl fac părtaș la măreția inteligenței mele, el îmi aduce critici aiurite … deși, ideea cu Dumnezeu nu e chiar atât de rea … dar nu, nu Dumnezeu, eu voi fi … Ultrazeu. Va fi o muncă grea ce-i drept, dar cineva trebuie să o facă, cineva trebuie să ordoneze lucrurile și să le dea o formă mai frumoasă.
Am ajuns în stația unde trebuie să coborâm. E o gară veche într-un oraș vechi de munte. De cum cobori din tren simți un aer mult mai curat decât cel de la noi din oraș. Peste tot sunt copaci de toate felurile și pe jos este un covor multicolor de frunze. De sub o scară apar 3 căței. Aleargă după mama lor care probabil le-a adus ceva de mâncare. Trec și câțiva oameni pe acolo. Au un zâmbet cald și primitor. Totul e la fel ca anul trecut, când am vizitat ultima oară orașul bunicilor mei … mai puțin soarele. E ascuns printre nori, dar știu că o să apară și el în cele din urmă.
Sunt curios ce e în mintea fratelui meu, probabil ceva de genul: gară dreptunghiulară cu o intrare la fel de dreptunghiulară, dale pătrate … stai, una e puțin stricată și deci trebuie corectată. Copaci ineficienți … trebuie să arate ca niște acadele; frunze, animale patrupede idioate și frate nefolositor … incorectabili și foarte ineficienți, trebuie distruși.
- Ce e așa de amuzant frate?
- Îmi imaginam ce gândești tu acum.
- Și ce crezi că gândesc acum?
- Probabil că sunt ineficient, după standardele tale, și că trebuie să fiu distrus?
- Excelentă idee frate, să-mi aduci aminte să fac asta când voi fi Ultrazeu.
- Ultrazeu?!
- Da, Ultrazeu … Dumnezeu e prea puțin pentru cineva ca mine.
- În fine … va fi primul lucru ce îl voi face când vei fi Ultrazeu.
Incredibil, dar pe cât de ipocrit este acest frate al meu, câteodată chiar are idei bune, faptul că e în stare să se gândească la propriul sacrificiu pentru binele omenirii îmi dă motive de bucurie … nu o bucurie exagerată, ci una potrivită, perfectă.
E același drum vechi din piatră cubică, plin de denivelări și gropi, dar cu un farmec aparte. Aceleași blocuri de cel mult două etaje, vechi de când lumea și pământul. Aici e locul unde timpul nu trece niciodată … doar oamenii, din când în când.
Drumul acesta ar trebui să fie drept, fără denivelări, fără gropi, fără curbe la dreapta și la stânga. Ar trebui să fie un drum drept, pe o parte a sa blocuri perfect dreptunghiulare de cel puțin 10 etaje, iar pe partea cealaltă centre comerciale, bănci, primăria, poliția, pompierii și spitalul, toate în clădiri cu forme perfecte și vopsite uniform.
Aproape uitasem cum e să mergi pe jos. În marele oraș taxiul te duce și te aduce de aproape oriunde ai fi, și dacă nu e taxiul atunci e metroul, tramvaiul, trenul și orice altceva. În câțiva ani probabil că nici nu o să mai avem nevoie de picioare. Dar până una alta e bine să-mi simt sângele curgând prin ele.
Iată-ne ajunși la casa bunicii. E exact așa cum mi-o aminteam, cu mușchi crescuți pe acoperișul de șindrilă, cu același gard viu ce înconjoară casa și aceeași alee pietruită ce duce spre intrare.
Aproape o oră am făcut de la gară până la casa bunicii, aproape că uitasem cât de ineficientă este viața aici, iar formele … bunica stă în partea veche a orășelului, aici sunt case de toate formele, culorile și mărimile, această asimetrie mă scârbește, iar casa bunicii nu e cu nimic mai presus, este la fel de oribilă ca întotdeauna. Sunt sigur că fratele meu este încântat de toată această dezordine … voi interzice tot ce e dezordonat când voi fi Ultrazeu.
- Uite că am ajuns.
- În cele din urmă, când au de gând să aducă niște taxiuri în orașul acesta?
- Când o să fii tu … Ultrazeu.
- Bineînțeles … de unde știai?
- Bănuiam … apropo, ce cadou i-ai luat bunicii?
- Ceva perfect!
- Bănuiam și asta, eu i-am luat un buchet de flori și o cutie de bomboane cu ciocolată.
- Știu, florile tale m-au oripilat tot drumul. În schimb cutia are forme plăcute, dar ciocolată?! Cât de idiot poți fi, nu știi că bătrâna are diabet?
- E ciocolată specială pentru diabetici, nu e perfectă, e doar specială.
- Cum zici tu … intrăm?
- Îmi lași mie onoarea de a intra primul?
- Bineînțeles, ușa scârțâie, scârțâitul e un sunet dezordonat, îl voi …
- Interzice când vei fi Ultrazeu … hai, intră și taci.
Am intrat în casă acompaniați de sunetul ușii ruginite. Îmi place cum scârțâie, de fapt cred că îmi place tot ce urăște fratele meu. E un mod ciudat de a ne completa, dar în lipsă de ceva mai bun mă mulțumesc și cu asta.
Părinții noștri erau acolo de două zile, vroiau să facă o petrecere pentru bătrână … ar trebui interzise petrecerile … oricât de mult ai încerca să le organizezi în cele din urmă vor fi tot haotice și incontrolabile. Dar să revenim la părinți. Cea mai bună calitate a mamei este previzibilitatea ei. De la ea te aștepți să reacționeze absolut la fel în împrejurări asemănătoare. Deci, deschidem ușa … scârțâit infernal … mama sare în brațele fratelui meu plângând. Mama a sărit în brațele fratelui meu plângând când a murit bunicu, când a murit un văr, o mătușă, un unchi și mulți alții, deci e clar, a murit bunica … păcat, îi luasem un cadou perfect.
Interesant este faptul că fratele meu nu plânge, de obicei are o plăcere sadică să irosească resursele corpului său, dar nu și acum … în sfârșit face și el ceva eficient.
Stau lângă corpul fără viață al bunicii mele și încerc să plâng, dar nu pot, pur și simplu nu pot … mintea mea îmi zboară la fratele meu … ce ar mai modifica în camera asta, ce ar interzice, e de acord cu moartea, ar interzice-o?! oare ce cadou i-a luat bunicii?
A lăsat cutia de bomboane și florile pe pieptul bunicii și vrea să iasă din cameră.
- Crezi că bunicii i-ar fi plăcut cadoul tău?
- L-am luat pentru ea așa că i-l dau, nu mă interesează atât de mult dacă i-ar fi plăcut sau nu, intenția contează, dar dacă te interesează atât de mult, să știi că da, cred că i-ar fi plăcut.
- Poate, oricum eu i-am luat un cadou perfect.
- Mda … cum zici tu.
- Om cu minte simplă ce ești, nu vei înțelege niciodată arta perfecțiunii.
- Cu cine vorbești Daniel?
Ah, mama și întrebările ei stupide, viața ei este o eroare urmată de alta … arată imperfect, se îmbracă la fel, ca să nu mai zic de felul în care gândește: mi-a dat numele de Daniel, doar ea poate face o asemenea eroare, orice persoană cu un simț al perfecțiunii mi-ar fi pus un nume ca Zeus, sau Apolo … da, acestea sunt niște nume demne de o persoană ca mine … hm, Daniel, cât de imperfect, și acum mă mai întreabă și cu cine vorbesc.
- Mamă, în caz că nu observi îi explicam fratelui meu ce cadou perfect i-am luat bunicii … doar privește aici: ambalajul este de un negru perfect, iar cutia este un cub ce are latura de 20 de cm, iar cadoul, la fel de perfect precum ambalajul, este o sferă de marmură din cel mai frumos alb existent în greutate de 1 kg. Este un cadou perfect, nu flori și bomboane așa cum i-a adus fratele meu.
- Dragul meu, de câte ori trebuie să-ți spun, fratele tău geamăn a murit la naștere, iar bunica e moartă de câțiva ani.
- Așa ceva nu este posibil, ești nebună, nu vezi că sunt amândoi aici?
- Hm … într-adevăr … acum hai în bucătărie, tu și … fratele tău trebuie să vă luați pastilele.