„ANIMAL WORLD” – magazin de animale de companie.
Pătrundem.
Înăuntru, o hărmălaie de nedescris. Lighioane, care mai de care.
Papagali multicolori croncăne trufași, sau, dimpotrivă, vegetează indiferenți pe stinghii, scăpând periodic câte un găinaț imens.
Într-o cușcă, vreo douăzeci de canari ciripesc subțirel și iute, într-un du-te-vino halucinant.
Prin niște gratii, două maimuțe isterice, încearcă într-una să ne apuce cu brațele lor lungi și agile.
Imobil, un pui de crocodil ne studiază fix cu unicul ochi care îi iese din apă.
Hamsteri, cobai, hârciogi aleargă înnebuniți pe rotițele lor.
O tarantulă păroasă, mare cât o farfurioară, așteaptă calmă să-i vină foamea în timp ce, în colțul opus al terariului, un porumbel, mai mult mort decât viu, o privește intens.
Alte cuști, alte acvarii, pești, reptile, șoareci, iepuri, căței, șerpi de toate culorile și mărimile.
Vacarm, agitație.
Însă, mai agitată decât tot ce ne împresoară e, desigur, Teodora.
Ieri a fost ziua ei. Are cinci anișori.
A primit o mulțime de păpuși, de hăinuțe pentru păpuși, de căsuțe pentru păpuși și multe alte lucrușoare, toate, evident, pentru păpuși.
Eu nu i-am luat nimic. Punct.
Între noi fie vorba, am o repulsie față de păpuși. Nu. Nu m-am exprimat bine. Am o repulsie față de cincizeci de păpuși, față de o sută de păpuși. Cam atâtea are Teodora, îndesate claie peste grămadă într-o cutie mare de carton, și nu se mai satură să le pieptene și să le culce și să le plimbe și să le îmbrace și să le dea să mănânce cât e ea ziulica de lungă. Vorbește cu ele ore în șir. Fiecare are un nume. Mie mi se par toate la fel. Plastic. Mult plastic. Mă și mir ca nu i-a ieșit vreo eczemă alergică de la ele.
Și tot mai vrea. Simte ea că nu are destule.
Când o chestionam, discret, cam ce și-ar dori de ziua ei, deși știe foarte bine că nu sunt de acord, răspunsul venea, invariabil:
- O păpușă…
Nu se putea abține.
Copil.
Nu i-am dat satisfacție. Punct.
Pe de altă parte, de câteva luni ne bate la cap că vrea un cățeluș.
Ostilitate.
Nu că nu am iubi animalele, dar unde să ții un cățeluș într-un apartament de bloc. L-am chinui. Mai cu seamă că un cățeluș, fie el cât de mic, rămâne doar pentru o vreme cățeluș. El crește, devine dulău, namilă, latră, are nevoie de spațiu, trebuie să alerge. Ca să nu mai vorbim de celelalte…necesități colaterale pe care le are un animal...
Fie el cât de drăguț, frumos, deștept, prietenul omului.
- Teodora, încerca să-i explice Dana, înțelegi că un câine nu e o păpușă ? Fie vară, fie iarnă, trebuie ca în fiecare zi să-l scoți la plimbare în jurul blocului dimineața devreme. Foarte devreme. Chiar înainte să mergi la grădiniță…
- Îl plimb !
Abia apucă să se spele pe dinți. Mă și vedeam umblând năuc în jurul blocului, prin zăpadă, la șase dimineața, implorând dihania sfidătoare să se ușureze odată.
- …trebuie să îi dai mâncare…
- Mâncare !
Ea, care ar putea trăi doar cu suc și ciocolată…
- …să cureți după el prin casă…
- Curăț !
Să-mi fie iertată indiscreția, dar Teodora nu suportă, mă înțelegeți, să se folosească ea însăși de hârtia igienică. O strigă pe Dana, motivând că…îi este greață. Mai bine știe că stă o oră în baie.
Așa că, problema s-a tranșat de la sine:
- Când mai crești și îți poți asuma responsabilități. De animale trebuie să te ocupi zi de zi. Ca de oameni.
Punct.
A plâns, a insistat, a promis că va face ea totul.
Ne-a fost milă de ea, am avut chiar o discuție între patru ochi. Totuși, n-am cedat. Nu se putea. Atât ne mai lipsea, un câine.
Oftează din tot sufletul când vede o codiță. Dar ne ținem tari pe poziții.
Acum, să recunosc cinstit, nu știu de ce m-au purtat pașii taman în magazinul ăsta.
De dimineață, Dana ne-a izgonit de acasă. Și-a adus de lucru de la serviciu. Are proiecte urgente de finalizat.
- Vă suiți în mașină și plecați în oraș. Vă plimbați, mergeți în parc, mâncați, faceți ce știți, dar să nu-mi apăreți până la după-amiază. Luni dimineață trebuie să le predau.
Ne-a arătat teancul. Am dispărut ca din pușcă.
Și iată-ne aici.
Desigur, accept că subconștientul ne poate influența acțiunile. Dar chiar să le guverneze ?
În timp ce meditez grav la toate aceste chestiuni, o observ pe fetiță.
E la câțiva metri mai încolo. În genunchi în fața unei lădițe din lemn,
și-a vârât mânuțele înăuntru până la coate. Þipă de încântare.
Mă apropiu să văd ce conține recipientul.
Înțeleg.
E plin de urechiușe lungi, albe, catifelate, care freamătă ca un lan în bătaia vântului.
Iepurași. Vreo douăzeci.
Teodora îi amestecă iute și energic cu mânuțele de parcă ar vrea să-i apuce pe toți deodată.
- Uite, uite, ce drăguți…, uite, uite, ce drăguți…
Atât poate spune.
E copleșită.
Și eu la fel…
Fie ce-o fi !
O las pe fetiță să se joace cu ei, mă scutur de îndoieli și pornesc decis spre capătul opus al magazinului să discut cu vânzătoarea.
Din acest moment treburile se complică vertiginos. Pentru că angajata îmi râde în nas. Nu pot cumpăra așa, pur și simplu, un iepure și să plec cu el acasă. Cum îl duc ? Sub braț ? Nu e posibil. De animal trebuie avut grijă ca de om !
Amețit, aflu că, pe lângă animalul ca atare, trebuie să mai achiziționez astfel: o cușcă specială cu tăvițe pentru mâncare și sticluțe cu picurător pentru adăpare, talaș special care absoarbe mirosurile și, nu în ultimul rând, hrană făcută special pentru iepuri, o mixtură uscată și tare ca piatra dar care-l face să crească mare și energic. Nu i-am mai spus că eu nu îl doresc nici mare, nici energic. Nu mi l-ar mai fi vândut.
Mă rog, când am dat să plătesc mi-am dat seama că iepurii sunt o categorie de viețuitoare foarte emancipată. Al meu urma să coste de exact zece ori mai puțin decât tot ce mai avea el nevoie ca să fie fericit.
Ce să zic, ca omul…
Mă întorc la Teodora.
A scos un iepuraș pe ciment. Un ghem de blăniță albă ca zăpada, cu doi ochișori mici, roșii. Dă mărunt și repede din botic și încearcă tenace să se refugieze într-un cotlon, sub o cușcă.
Nu are cum.
Fetița e vigilentă.
Tremurând de emoție, nu-l slăbește o clipă. Un centimetru nu apucă să facă. Îl strânge în mânuțe, mai-mai să-i iasă ochii, îl mângâie, îl dezmiardă, îl pupă.
- Îți place ?
Ce stupid sunt.
Nu-mi răspunde. Nu poate articula.
- L-am cumpărat. Îl ducem la noi acasă.
Îi dau lacrimile, fuge la mine și mi se aruncă în brațe. Nicio secundă nu-mi pune la îndoială cuvintele. Copiii te cred absolut. Nu ai voie să-i păcălești pentru că, atunci, dezamăgirea lor e imensă. De aceea, trebuie să fii foarte atent ce le promiți.
Rulăm spre casă.
Pe bancheta din spate: Teodora, iepurele în cușcă, pungile cu nutreț și talaș. Am convins-o să-l lase în pace până ajungem. Să nu sară pe geam.
E foarte încântată și de accesorii. Într-adevăr, cușca e o bijuterie. Un angrenaj ingenios și elegant de tăvițe, farfurioare și sticluțe care parcă mai atenuează senzația acută de privare de libertate pe care o ai la vederea gratiilor, nu pot să zic, și ele foarte fine.
- Parcă e pentru păpuși !
Îmi dau seama că e copleșită.
Nu-i vorbă, copleșit sunt și eu, dar dintr-un alt motiv, destul de înspăimântător: Ce va spune Dana de toate astea ?!
O privesc în oglinda retrovizoare. Are niște ochi albaștri ! Face să-ți asumi orice risc.
- Cum să îl cheme ?
Mă gândesc o vreme. Habar nu am. Spun la nimereală, mai mult ca să scap:
- Domnul Iepurescu.
Așa a rămas.
Cobor un minut să cumpăr o pâine.
Când mă întorc, o observ puțin prin geamul lateral. Și-a vârât mânuța printr-o ușiță laterală și mângâie frenetic iepurele.
- Să-i dăm pâine !
- Dar nu mănâncă.
- Ba da !
Îi dăm pâine. Îi dăm tot ce mâncăm și noi: ciocolată, cașcaval, friptură… Și, totuși, nutreț.
Spre ușurarea mea, domnul Iepurescu a fost bine primit acasă. Nu-i vorbă, un rol important a avut și cușca. Obiectul îi dădea Danei certitudinea că animalul poate fi claustrat atunci când nu ai chef și timp de el.
Iluzii.
În primele zile nu a stat deloc închis ci, dimpotrivă, a umplut toată casa de bobițe negre, cu Teodora pe urmele lui. Și eu pe urmele lor.
În orice caz, una peste alta, am dat lovitura.
Mai bine de o săptămână, nici nu s-a atins de păpuși.
Pe urmă, i le-a prezentat domnului Iepurescu.