Am uitat să vă spun că Teodora e la secția germană.
Da, da ! E în clasa întâi la „Gimnaziul Friederich Schiller”.
Dana și cu mine nu știm germană decât din filme. Dacă germana se poate învăța din filme.
Asta ca să fie clar pentru toată lumea.
Totuși, Dana are ambiția să învețe zilnic, odată cu ea. Fac temele împreună. Și se cunoaște. Progresează mult și repede, pentru ca trebuie să-i poată explica și fetiței. Și-a cumpărat dicționare și cărți de gramatică.
Am încercat și eu, dar n-am reușit să țin pasul decât vreo două săptămâni. Sunt submediocru. Aproape plantă.
În clasă sunt vreo douăzecișicinci. Cam zece din ei sunt aidoma Teodorei. Alții, știu germană de acasă, din familie, iar câțiva sunt născuți chiar în Germania și au ajuns pe la noi aduși de părinții mânați de interese personale: afaceri, organizații, reprezentanțe. Aceștia nu știu decât germană. Ei trebuie ca, slujindu-se de limba lor maternă, să învețe, practic, o limbă străină. Adică româna.
Nu te poți înțelege cu ei.
Hans este un astfel de exemplu. După vreo două luni de la începerea clasei întâi, o așteptam pe Teodora în fața școlii să o duc acasă. Deodată, de nu știu unde, îl văd gonind în direcția mea, urmărit la o oarecare distanță de un coleg care chiuia și râdea de plăcere.
Ajuns în dreptul meu, Hans se oprește o clipă să-și tragă sufletul. Mă recunoaște și, gâfâind congestionat, îmi șuieră cu gura până la urechi:
- Luci bolnav cap !
Apoi, o ia iute la picior pentru că Luci se cam apropie. În timp ce fuge, strigă în gura mare: „Luci bolnav cap ! Luci bolnav cap !”, de parcă s-ar fi declanșat în el un mecanism.
Se vedea că-i face plăcere să pronunțe cuvintele astea.
- Atâta știe să spună, râde de el Teodora, care între timp a ajuns lângă mine.
- Atâta știe să spună în românește…, fac eu precizarea.
Sunt încă prea mici pentru ambiții. Nu o afectează observația mea.
Hans e teuton sadea. Voinic și blond, poartă niște ochelari cu lentile groase, legați la ceafă cu gumă. Are un râs sadic, care parcă te înfioară și o atitudine veșnic ușor belicoasă.
- Vorbești cu el ?, o întreb pe Teodora, în timp ce-i privim cum se hârjonesc.
- Nu, că nu înțelege.
- Păi, spune-i în germană, propun eu, plin de speranță.
Teodora se uită la mine și zâmbește. Știe unde bat. Însă, nu are încă deprinderea conversației. Probabil se și rușinează. Și nici nu vrea să-și piardă avantajul față de Hans. Ea știe românește. El nu. Halal avantaj, la o secție germană. Oricum, nu mă îngrijorez. La începutul anului, cu cea mai perfectă inconștiență, am chestionat-o pe învățătoare:
- Cam după câte săptămâni încep să converseze între ei ?
- Cam din clasa a treia. Până atunci acumulăm cuvinte, expresii. Vocabular.
Măcar nu m-a lăsat ambiguu.
- Și cum comunicați între voi ?, reiau discuția.
- Se împinge în mine, sau mă înțeapă cu creionul mecanic. Și râde.
Mă rog.
Băieții trec din nou prin fața noastră. De data asta, Hans îl urmărește pe Luci. Fuge parcă în silă în urma lui, ca un prădător care mai mult se joacă cu vânatul, de-acum obosit. Știe că, mai devreme sau mai târziu, tot îl va ajunge. Nu se grăbește. Doar menține un oarecare ritm.
Când e în dreptul nostru, ne face cu ochiul și rânjește:
- Luci bolnav cap.
Mă uit după ei.
- De ce tot repetă chestia asta ?, o întreb pe Teodora.
- Vrea să spună că-i nebun.
Copiii folosesc foarte ușor cuvinte dure, sinistre.
- De ce să fie nebun ?
- De-aia. Nu știu.
- Dar ce face ?
- Se împinge în mine.
Te disperă copiii ăștia.
- Cum ? Și ăsta ? De ce să se împingă Luci în tine. Luci știe românește.
- Nu știu. Se împinge în mine și pe urmă râde.
Halucinez.
- Deci, amândoi se împing în tine.
- Da.
- Și tu ce faci ?
- Eu îi bat.
- Frau Silvia știe ?
- Da.
- Și ce zice ?
- Îi pedepsește.
- Cum ?
- Îi pune să scrie de douăzeci de ori că nu mai fac. Pe germană. Hans scrie așa de urât ! Parcă cu picioarele.
Teodora scrie foarte frumos, îi dă mâna să-l judece pe Hans.
- Și cine se mai împinge în tine ?
- Nimeni. Numai ei doi.
Mda. E clar ce se întâmplă.
Hans și Luci apar din nou de după colțul școlii. Se țin de gât și cântă. Acum sun prieteni. Nu se pot înțelege, dar asta contează prea puțin. Când dau ochii cu Teodora, se opresc, se uită unul la altul, apoi, ca la comandă, încep să râdă și să o arate cu degetul.
Teodora dă să sară la ei, să-i bată. Agită pumnii.
O apuc de toarta ghiozdanului și o frânez.
- Dar ei de ce râd de mine ?!, se smuncește prefăcându-se furioasă, dar în ochi îi văd luminițele de plăcere.
Sunt gata să se încaiere din nou.
- Nu știu, lămuriți chestiunea asta mâine. Acum plecăm acasă.
Ne îndreptăm spre mașină.
Teodora mă ține de mână, dar se tot uită în spate, îi amenință și se strâmbă la ei. Ne urmăresc, sunt la câțiva metri în spatele nostru.
Nu se mai poate stăpâni.
- Hans și Luci bolnavi cap !!!, urlă ea în gura mare, ca un fel de lovitură de grație.
În sfârșit, ne suim în mașină și pornim către casă. Orașul e supraaglomerat la ora asta, suprasaturat de mașini. La fiecare semafor stăm de trei ori. Toți vor să ajungă undeva și asta cât mai repede. Instantaneu, dacă se poate.
Deodată, Teodora scoate un țipăt de surpriză.
Mă întorc să văd ce se petrece.
Culmea !
Pe banda de alături, într-o mașină roșie, îl văd pe Hans. E cu mama lui. Așteaptă și ei la semafor.
Mă salut cu doamna.
Hans și Teodora încep să se strâmbe unul la altul.
Hans își strivește nasul de geam, scoate limba și se uită cruciș.
Teodora își flutură mânuțele pe la tâmple, dându-i să înțeleagă anumite chestiuni.
Apoi, când în sfârșit ne urnim, se întoarce spre mine și îmi comunică, decisă:
- Mâine așa-l bat !!!