Dragă mămico,
Te-am visat azi-noapte și m-am trezit întinzând mâinile după tine. Când mi-am dat seama că te caut degeaba, mi-a venit să plâng. M-am culcat din nou să te mai visez o dată, dar degeaba. Erai așa de tânără și frumoasă! Veneai de la serviciu, am alergat înaintea ta, m-ai luat în brațe și plângeam amândoi de bucurie. Vorbeai cu mine blând și drăgăstos, nu mai știu ce îmi spuneai dar eram cel mai fericit copil din lume.
Eu am trecut în clasa a șasea, am note bune, anul trecut am luat premiu.
Sper să nu te superi pe mine că îndrăznesc să-ți scriu. Dacă nu vrei, nu trebuie să îmi răspunzi și nici să mă cauți la internat.
Din primul meu salariu am să-ți cumpăr un buchet mare de flori și un tort făcut din toate bunătățile pământului. Poate că am să te recunosc pe stradă într-o zi și am să alerg înaintea ta, sigur că nu mă mai înșel.
Te iubesc, mămico dragă, și-mi e tare, tare dor de tine.
Dorian

Deși compusese întreaga scrisoare în gând, băiatului i-a trebuit multă vreme să o aștearnă pe hârtie. Toți copiii din lume au câte o mamă. Mai mult sau mai puțin iubitoare, dar au o mamă. Chiar mama lui pe care acum nu o cunoaște, a avut la rândul ei o mamă, pe bunica lui care, poate mai trăiește încă.
Despre tată pe care de asemenea nu-l văzuse niciodată, nu întrebase nimic. Pe umerii fiecărui tată apasă grijile mari ale familiei, în timp ce creșterea copiilor, insuflarea dragostei părintești, sădirea altarului de sensibilitate în acele suflete mici și delicate, ține de domeniul exclusiv al mamelor.
Și toate aceste cuvinte rupte din inima lui de copil neajutorat i se așternuseră ascultătoare pe hârtie de parcă i le-ar fi dictat cineva. Căutase doar să se ferească de pedagog care supraveghea sala de lectură, numită de ei stadion dar și de ceilalți colegi care l-ar fi luat peste picior.
- Ia uite dom'le că și-a mai găsit unul părinții!
- Tata, palatul telefoanelor și mama gara de nord.
- Lăsați omu-n pace că acum are și casă, are și masă și tot ce-i trebuie.
- Da, sigur, casa scânteii și masa tăcerii, ha, ha, ha!
Rămăsese printre ultimii și întârziase la masa de seară.
Pentru mai multă siguranță a purtat scrisoarea în sân într-o dublură de plastic iar noaptea în cartea de istorie ascunsă sub pernă până când a reușit să sară gardul și să o pună la cutie.
Cu multă părere de rău, ajunsese să compare căminul de copii cu un soi de blestem care î-a zăvorăt copilăria în spatele unor ziduri groase, într-o companie care devenea din ce în ce mai greu de suportat din cauza celor mai mari.
- Unde-ai fost mă'?
În spatele lui se afla Velea dintr-a noua, căruia toți îi spuneau Dihorul. Poate din pricina ochilor lui ascuțiți cărora părea să nu le scape nimic și care lăsau impresia că stau mereu la pândă. Pentru că altminteri era slab și adus de umeri: doar brațele lungi și tupeul căpătat după atâția ani de cămin, timp în care trecuse prin mai multe găști, îi dădeau mai mult o alură obraznică decât una curajoasă.
Nu știe de unde răsărise. Probabil de la toaletă că mirosea a tutun.
- Unde ai fost gagiule, ai avut întâlnire?
- Întâlnire cu cine, cu muma pădurii? Spera să nu-l înfurie.
- Ce-mi dai să nu te vărs lu' Văru?
Văru' putea să fie pedagogul față de care totdeauna aveai ceva de ascuns, fie administratorul sau chiar directorul căminului, dacă avea norocul să-l întâlnească undeva prin curtea școlii.
- Dă-mi bani.
- Cu plăcere. La prima chenzină. Dar mai e până atunci.
- Fără fițe că nu-mi place. Dă-mi țigări.
- Când oi primi pachet de acasă, dar nu știu de care fumezi.
- Dacă mă mai iei peste picior, nimerești la infirmerie și o să-ți pară rău.
- Þi-am mai spus că nu am țigări.
- Nu ai țigări, dar ai fumat.
- Mi-a dat Relu să trag din țigarea lui dar m-am înecat și m-am lăsat păgubaș.
- Cine trage din mahorcă o dată, să știi de la mine că trage și a doua oară.
- Nu știu ce să-ți dau.
- Prăjitura de duminecă.
- Bine,... ți-o dau.
Prăjitura de duminecă era ultima salvare a celui aflat la ananghie și care altminteri nu avea cu ce să răscumpere o culpă mai mult sau mai puțin reală, pe care un altul, de regulă mai mare, i-o punea în cârcă. Sau prețul protecției să nu mănânci bătaie în recreație sau dormitor înainte de stingere.
Prăjitura la care apelai să nu ți se pună noaptea poștă la degete, hârtia aprinsă petrecută printre degetele de la picioare și din cauza căreia te trezeai urlând de durere și de spaimă spre amuzamentul plin de răutate al celorlalți, pe care lașitatea de care erau conștineți, îi împingea să se arate viteji numai când se aflau în grup.
Aceeași prăjitură pe care trebuia să o pui la bătaie pentru meditații la mate ca să salvezi o corigență.
Tributul datorat celui mai tare era și un exercițiu al nedreptății care îl pregătea pentru viață. Cine dă mai tare cu pumnul, are un drept în plus, face legea.
Monedă universală, dar nu mai mult de una pe săptămână!

sfârșitul părții I