agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-11 | |
În primele zile după trimiterea scrisorii, Dorian evitase pe cât posibil compania gălăgioasă a celorlalți colegi, retrăgându-se în sine și urmărind-o în gând. O zi, două, trei necesare pentru dus, sâmbătă și duminecă nelucrătoare și apoi din nou o zi, două trei și când îndrăznea să se gândească numai la posibilitatea unui final fericit, simțea copleșindu-l o căldură interioară, necunoscută.
Tresărea ori de câte ori intra cineva în sala de meditații și-l urmărea cu privirea până la pedagog și înapoi. La fel și pe administrator când acesta apărea pe neașteptate în mijocul lor căutând să-i prindă de la distanță orice mișcare a buzelor. Pe tanti Ana de la spălătorie o rugase în mai multe rânduri să îi păstreze orice eventuală scrisoare care i-ar veni în lipsă, căci dânsa avea mereu acces la biroul administratorului. „Sărmanul copil așteaptă și el un semn de viață de la vreo rudă”. Seara avusese loc un control la dulapuri pentru obișnuitele reclamații de furt:: alimente din pachetele favorizaților soartei sau cărți de joc care apoi se ofereau pentru țigări la negru. Fuseseră descoperite câteva sticle cu băutură la cei mari, scrisori de la fete și totul s-a confiscat. Tentația unui act reprobabil este întotdeauna mai puternică decât chemarea unei binefaceri. Buruiana crește și singură în timp ce planta de cultură se udă cu sudoarea frunții și tot nu ești sigur de recoltă. Timpul omului a fost mai necesar pentru supraviețuire decât pentru aflarea răspunsului. La două săptămâni de când făcuse cel mai mare pas din viața lui, Dorian se considera totuși un copil fericit. Scrisoarea lui fusese oare primită? Și în ce fel? Pericolul de a fi refuzat și umilit, pus la punct și devenind apoi ținta glumelor răutăcioase ale colegilor, parcă trecuse. Și așteptarea era în sine binecuvântată. Să fie acesta un semn al destinului? Peste o lună, încurajat parcă de tăcerea pe care fără să știe de ce, el o considera binevoitoare, a mai trimis , nici el nu știe cum s-a hotărât, încă o scrisoare. Dragă mămico, Faptul că tu exiști și că eu pot să te numesc mama mea, îmi dă puteri nebănuite. Zilele trec mai repede, nici una dintre materii nu mi se mai pare deosebit de grea iar eu mă simt așa de ușor, că dacă aș vrea, aș putea să și zbor! Acum am pentru ce trăi! Mă rog la Dumnezeu să te țină sănătoasă, să te facă fericită, iar pe mine să mă ajute să nu te dezamăgesc niciodată. Fiul tău, cu drag, Dorian Trecea acum printr-o stare de euforie care nu-i mai îngăduia să numere caloriile fiecărui fel de mâncare cum făcea altădată. Ba chiar o considera mai bună, deși în realitate, nu era. Găsea și resurse de bunăvoință să mediteze pe Vârban și Claudiu care înțelegeau mai greu principiile abstractizării și nu puteau să memoreze nici o definiție care avea mai mult de douăzeci de cuvinte. Bucuria și sentimentul de adâncă mulțumire sufletească i se citeau pe față și își puseseră amprenta pe întregul lui comportament. De parcă și-ar fi descoperit în propria lui inimă un izvor tainic, tămăduitor, de existența căruia nu știuse nimic înainte. Asemeni copacului vrăjit care își oferea cu dărnicie fructele râvnite drumeților osteniți. Cu cât mai darnic, cu atât mai rodnic. Și nu invers. Acum găsea timp liber mai mult ca altădată pentru bibliotecă și lecturi suplimentare. În plus se înscrisese și la un concurs de cuvinte încrucișate pe teme de istorie, la una din revistele la care era abonat căminul de copii. Descoperea că silnicia vieții depindea și de șicanele celor din jur, fiecare trăgând cu înverșunare în jos de destinul celuilalt. Că n-ar fi fost nevoie decât de puțină înțelegere dacă nu iubire, ca cel de lângă noi să nu se mai simtă părăsit. - Cu tine se petrece ceva ciudat de la un timp, Doriane. - Ce anume? - Asta ar trebui să știi tu. Parcă ești și în același timp nu mai ești tu. E prea devreme să spun că te-ai maturizat. O schimbare oricum s-a produs sau este pe cale să se producă. Una din cele bune oricum. Și pedagogul continuă preocupat: - S-ar părea că te-ai înălțat dintr-odată deasupra multora dintre colegii tăi, că ai o altă viziune asupra celor ce se petrec în jurul tău. Dacă nu vrei să îmi răspunzi, nu mă supăr. Simte inima bătându-i cu putere în piept. De nu i s-ar putea citi pe față secretul, marele secret al vieții lui. O sfială și o roșeață feciorelnică puseseră dintr-odată stăpânire pe obrajii săi, încât aceștia vorbeau de la sine, dezvinvățindu-l. M-oi fi dat cumva de gol? Nu se poate. Altminteri nu m-ar mai fi întrebat. Într-un cămin de copii orfani, familia este o instituție sacră și în acest domeniu se pășește în vârful picioarelor. Sufletele copiilor se pot răni foarte ușor. - Nu știu ce sfat aș putea să-ți dau, dar sunt alături de tine. Mi-ar place să știu că la timpul potrivit, voi fi prima persoană care va afla vestea cea mare, dacă despre asta e vorba. M-a prins totuși, dar nu-mi pare rău. - Promit. Și ceea ce nu mai făcuse niciodată, înainte de plecare, pedagogul îl îmbrățișă ca pe propriul său copil și după felul cum își mutase privirea în altă parte, Dorian înțelese că și lui îi dăduseră lacrimile. Ce s-a întîmplat mai departe, pare a fi povestea unui prinț care s-a trezit dintr-un vis vrăjit. Un vis neasemuit de frumos, din acelea care înnobilează lumea în care trăim. Când l-a chemat administratorul, după felul grav în care l-a primit, și-a dat seama că e vorba de ceva ieșit din comun. Trebuie să fie răspunsul negativ la cele două scrisori. Nu îmi pare rău că le-am scris, nu îmi pare rău că mă va mustra. Mi-ar pare și mai rău dacă nu m-ar înțelege și nu m-ar ierta. Conduce un cămin de orfani, dar el nu a fost orfan să știe. - Dumneata ai făcut în ultimul timp cercetări, ca să spun așa pe cont propriu ca să-ți descoperi familia? Să-mi dea înapoi scrisorile dacă vrea. Dar să nu mă mai chinuie fără rost. ... - De ce nu răspunzi? - Orice copil în situația mea dorește să-și cunoască părinții. Mai bine așa: nici da, nici nu. - În cămin sunt și copii abandonați. - Nu e cazul tău Doriane. Înseamnă că a ajuns până aici. Părinții mei, nu sunt părinții mei. - Am spus că nu e cazul tău. Pe tine te recunoaște familia și duminecă îți vine în vizită mama dumitale. Îi întinde o telegramă. Literele îi fug din fața ochilor și nu poate să citească. În cele din urmă mai mult intuiește decât reușește să descifreze: Primit scrisorile stop. Sosesc duminecă stop. Te îmbrățișează mama stop. Continuă să-l privească buimac pe administrator. - Te felicit. Mama dumitale vine să te vadă. Mai mult ca sigur că te va cere acasă. E un lucru nemaipomenit. Mă bucur pentru dumneata. Acasă? Acasă la cine? Acasă la mine? Ce frumos răsună aceste cuvinte! Îi vine să chiuie de bucurie. Reușește doar să bâiguie: - Da, mulțumesc. Pe urmă vestea a zburat din gură în gură în tot căminul. I se părea că se află dintr-odată în pragul altei lumi. O lume la care visase în permanență dar de care tocmai acum începe să se teamă. O lume nouă în pragul căreia îl va aștepta mama lui! - Înseamnă că părinții tăi trăiesc? A fost o eroare când te-a declarat cineva orfan sau eroarea e pe cale să se producă tocmai acum? La administrator găsise totdeauna înțelegere dar el așteaptă acum un răspuns concret. - Nu cred. Nici atunci și, nici acum... Cred că mai degrabă este vorba de o minune. - Îmi este de ajuns. Nici nu trebuie să-mi spui mai mult. Eu îți mulțumesc. Ești un băiat bun și eu îți doresc tot binele din lume. Apoi dumineca l-a găsit pe Dorian îmbrăcat mai îngrijit ca de obicei, tanti Ana îi stopase costumul în câteva locrui, mai păstra în cufăr o cămașă aproape nouă, puțin cam strâmtă dar nu se vedea, cravata o împrumutase de la un coleg, pantofii bine lustruiți. Se sculase devreme și patrula pe culoar fără să scape o clipă din vedere poarta căminului. Când a zărit o siluetă tânără intrând familiar și îndreptându-se spre birouri, a știut că venise clipa cea mare. Că pe el în caută. Mama lui! S-a postat în apropiere vibrând de emoție. - Doriane, ești pe-aici? - Da, domnule administrator. - Poftim înăuntru. A venit mama dumitale. Parcă aude pentru prima dată astfel de cuvinte. Ce frumos răsună ele: A venit mama dumitale. Nici nu știe ce trebuie să facă mai bine. Ce mic i se pare acum biroul administrației. Și ce căldură este acum aici! Geamurile, mobilele încep să danseze în fața lui. - Doriane, dragul meu. - Mamă! Nici o altă femeie nu ar fi putut să pună mai multă căldură în aceste cuvinte. - Pe mine vă rog să mă scuzați puțin. Administratorul iese. Au rămas singuri. Amândoi au lacrimi în ochi. - Mi s-a spus că ești un elev bun. Sper să fii și un fiu ascultător. Promiți? - Da, mamă, promit. - Soțul nu a putut să vină cu mine, dar amândoi suntem la fel de hotărâți să facem pasul acesta. Vrei să vii cu noi la București? - Vreau. - Nu avem o situație materială înfloritoare. Vreau să spun că nu stăm pe roze, dar avem cu ce trăi. Oricum, o vei duce mai bine ca la cămin. Se prăbușește cu frumtea înfierbântată sărutându-i mâinile. - Mulțumesc, mămico. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate