Începusem ziua ca de obicei cu mărunțișurile gospodărești și seara când voiam să mă retrag pentru lectură, am primit un mesaj pe mail de la o necunoscută, care glăsuia astfel:

„Felicitări domnul meu, sunteți un om cu umor. Mi-a plăcut cum l-ați apostrofat pe reporterul acela care își anunța ascultătorii că transmite sinistrul în direct și că la nu știu ce fermă, în timpul calamității, au murit șase stupi...
Sunteți umorist? Am auzit că umoriștii sunt niște oameni foarte triști...
Cred că mi-ar face plăcere să vă cunosc, dar așa ceva, pentru moment cel puțin, este imposibil. Căpriana”

Mesajul fusese trimis în timpul zilei dar eu, din obișnuință, deschid netul numai seara, pe tariful redus. Am tresărit când l-am citit, la fel ca un școlar care a fost prins copiind, pentru că lucrurile erau adevărate, deși nu știam de la cine provenea iar numele de Căpriana, nu îmi spunea nimic. Parcă mă văd licean sau student, punând la cale vreo șotie de care noi colegii ne-am fi putut amuza ulterior.
Ce e drept, îmi amintesc de un reportaj din provincie în care ascultătorii erau anunțați de către corespondentul local al cărui nume nu l-am reținut, că transmite în direct o nenorocită de explozie la un bloc de locuințe, calamitate în cursul căreia, au murit și șase stupi... Dar asta se întâmpla acum câteva luni de zile și trăsnaia odată aruncată în eter, ca să nu zic în eter-nitate, nu rezistasem ispitei de a mă amuza trimițându-i câteva rânduri pline de sarcasm.
Și de atunci trecuse atâta timp, nu mai dădusem nici un fel de importanță evenimentului pe care îl consideram revolut, ca acum să primesc acest mail de la... parcă văd o domnișoară de pension care se plictisește cu pregătitul lecțiilor la un internat în care nu s-a adaptat, adoptă internetul și pornește la vânătoare de gadgeturi, cade pe capul vreunui necunoscut ca seara să exclame:
- Vai, ce m-am distrat, vai ce m-am distrat!
Mă intriga necunoscuta care mi-a citit atât de târziu mesajul, și prin ce filieră?
Zilele următoare mi-am îngrijit câțiva pomișori curățindu-i de crenguțele de la bază. Când vișinul de pildă, ajunge să treacă de un metru, se umple de mlădițe și pe măsură ce se înalță, acestea ajung să-l stingherească, să-i împiedice creșterea. Îi trebuie și lui un anume format, o coafură, pătrunde și el în lume și această îngrijire îi stimulează creșterea, cum fac grădinarii când copilesc roșiile, de pildă. În plus aveam de dat o luptă permanentă cu salcâmii care cresc acolo unde vrei și unde nu vrei, răsar ca ciupercile după ploaie și primăvara îmi ia o groază de timp să-i mut pe lângă gard, că numai peste câțiva ani, sunt buni de foc.
Tare surprins am fost când am auzit că pentru menținerea stării generale de sănătate a omului, sunt foarte bune ceaiurile din cele mai tinere crenguțe de pomi fructiferi dar și din frunzele acestora, precum și ai altor pomi ca: salcâmul, liliacul și chiar arboretul pe care îl întâlnim aproape peste tot.
Dar și mai surprins am fost când l-am văzut într-o zi pe Ilie, unul din vecini, tăind vârful câtorva ramuri, nu mai mari de 10-12 centimetri de măr, păr, vișin și mărunțindu-le, pentru ceai îmi ziceam în sinea mea și pe care, nici una, nici două, le-a înghțit cu apă.
- Ce faci omule?
- Mi-e lene să mai pun de ceai, le înghit direct.
- Păi...
- Nu știai că sunt bune? Privește-le atent că sunt pline de sevă, de viață. Nu fac rău nimănui.
Eu sunt ceva mai reticent, mi-ar trebui un anume timp de acomodare cu ideea că le-aș putea... mânca. Așa pur și simplu.
- Încearcă numai două sau trei săptămâni și să-mi spui pe urmă cum te simți. Corpul oprește ce-i trebuie, restul se elimină, nu dau obișnuință, nu au nici un fel de contraindicații. Și pe deasupra nu costă nimic.
Aud câinele lătrând, mă îndrept spre poartă, îmi aduce poștașul o scrisoare, de fapt o carte din partea unui prieten. Mulțumesc, mă întorc și mă umplu de amărăciune, oftând. Plicul avea colțul tăiat și se putea vedea foarte bine ce este înăuntru. Și cu toate astea, curiozitatea împinsese atât de departe pe cineva, că acesta dezlipise pe o porțiune de câțiva centimetri plicul, să vadă și despre ce fel de carte este vorba.
Am dat din mână a lehamite și am coborât din nou în grădină. Gardul improvizat de sârmă, și câțiva pari de lemn, se părăginise de tot și trebuia înălțat din nou. Am fi putut pune mână de la mână eu și vecinul, dar din lipsă de bani, amânasem pentru vremuri mai bune.
Plantasem cu câtva timp în urmă niște butași de viță și însemnasem locul cu crenguțe rupte dintr-un dud, să văd dacă vor răsări. Vițele au răsărit sau nu, dar crenguțele de dud se prinseseră aproape toate, așa că parcela începuse să semene cu o plantație inedită de duzi tineri. Mi-am dat seama că Dumnezeu sare întotdeauna să-l ajute pe om și când acesta este nepriceput sau neajutorat, punându-i absolut totul la îndemână. Am preluat ideea și am plantat salcâmi pe lângă gard și când am văzut că mlădițele tinere se înalță bucuroase spre soare, am fost mai bucuros decât dacă aș fi descoperit un continent sau o planetă nouă. După amiaza am trecut pe la biblioteca din sat căutând ceva de citit deși sunt departe de a fi parcurs toate cărțile din biblioteca proprie. Îmi place să mă lungesc într-un fotoliu cu picioarele întinse pe un scăunaș și citesc până simt că mi se închid ochii. Și atunci dorm fără să mă mișc din loc, nu mai mult de o jumătate de oră, după care mă trezesc mai refăcut ca după cea mai lăudată (și cu ifose), marcă de cafea. Sau fac apel la o saltea veche de buret pe care o aștern oriunde doresc, principalul doar să-mi vină lumină de sus peste cartea pe care o am în față. După care urmează aceeași cunoscută rețetă: îmi obosesc ochii, ațipesc și fur câteva clipe de somn. Corespondez cu câțiva prieteni și mă bucur ori de câte ori cineva își mai aduce aminte de mine, trimițându-mi vești dinspre ai lui.
Într-una din zile, satul a fost zguduit de moartea violentă a unui bătrân, atât de tragică și absurdă, că nici prin minte nu ți-ar fi trecut amănuntele. Calcă o mașină un câine, iese o femeie la stradă, vede ce s-a întâmplat și intră în casă spunând socrului:
- Ne-a călcat o mașină câinele.
- Și? A murit?
- Da, săracul, a murit.
- Câinele meu, câinele meu preferat...
Și ce urmează acum, e atât de incredibil și de grotesc că te sperii: bătrânul a luat damigeana cu îngrășământ, furadan, a dus-o la gură și a băut până când a căzut lat...
Sigur că el era pronunțat labil, dezechilibrat nervos și a clacat la prima încercare pentru că în realitate, el căuta numai un motiv de sinucidere, hotărârea lui fiind luată pe subconștient cu mult înainte. Și asta a fost numai picătura care a făcut să se verse paharul, pretextul pentru declanșarea tragediei.
Nici un scriitor de teatru absurd, oricât de fantezist sau genial, nu poate imagina întâmplările la care asistăm sau de care ne este dat să auzim, pentru că arta se inspiră din viață și nu invers.