Din timp în timp cumpăr și niscaiva gazete, citesc aproape totul fie din titluri, fie printr-o parcurgere rapidă și mi se opresc ochii la câte o „capodoperă” demnă de luat în seamă, mai ales în momentele de mai puțin bună dispoziție. Cum s-a întâmplat de pildă astăzi, nu voi înșirui titlurile de unde le-am cules, dar toate acestea sunt autentice:
- Din cauza ploilor, drumul s-a surpat cu un metru înălțime...
- Boala se manifestă prin tulburări de funcționare a persoanei...
- Găinile au o mărime corpolentă de atâtea chilograme...
- Protejați pielea familiei dvs cu săpunul marca X...
- În așteptarea înghețului, navele de călători de la Tulcea, au fost ridicate (!) și duse în altă parte...
Cum le spui tu neicusorule, mai rar!
Mi-am propus odată să compun o listă cu astfel de „perle” ale exprimării noastre media și pe care să o parcurg ori de câte ori îmi pierd simțul umorului sau am nevoie de mai multă bună dispoziție. Pentru că fără umor, supraviețuirea este aproape imposibilă.
Și când nici nu mă gândeam, iată că primesc un nou mesaj din partea necunoscutei:

„Bună ziua dle Sebastian,
Ce mai faceți? Aveți și spirit autocritic. Mi-a plăcut intervenția Dvs pentru cioburi la fabrica de geamuri din Scăieni. Cine este în stare să facă mea culpa din cele care-i aparțin, este un om cu adevărat sincer, nu are ce să ascundă și nici nu-i este rușine de scăderile sale.
Sper că nu v-am stricat dispoziția. Este o zi frumoasă de primăvară și la mine în curte a înflorit magnolia. Zâmbiți vă rog. Căpriana”

Mi-am pus mâinile în cap, m-am scărpinat mai cu foc și mi-am dat seama imediat de unde știa necunoscuta toate aceste amănunte, hai să le numim „picante” dar care toate erau adevărate în fond.
Corespondând cu prietenii, mă confesasem unuia din ei și amănuntul acesta se referea la perioada mea de stagiatură, primisem un loc de muncă printre salariații mai vechi, toți necunoscuți și care, mi se părea mie, stăteau numai cu ochii pe mine să vadă cum mă comport. Trebuia să dau un telefon la fabrica de geamuri din Scăieni pentru niște restanțe la cioburi de geam, necesării fabricării de articole sanitare unde lucram. Zis și făcut, primesc legătura, telefonista îmi spune aveți la telefon pe domnul director, eu care voiam să discut cu un funcționar de rang mai mărunt, mă pierd cu firea, în jurul meu liniște că puteai să auzi musca bâzâind, îi și vedeam pe colegi cu receptoarele pe mine, gata să-mi scaneze convorbirea silabă cu silabă și, mă pomenesc dând și eu drumul unei „capodopere” demne de Guiness Book:
- Dumnevoastră nu mai produceți cioburi?
De parcă ei aveau în plan să producă cioburi ca atare și nu geamuri. Iar acestea rezultau din spargerile inerente la o astfel de fabrică. Cum ajunsese amănuntul acesta plin de culoare de la prietenul meu la Căpriana, nu mai era un secret. Aveam un calculator vechi de tot, unele din componentele sale atinseseră chiar venerabila vârstă de treizeci de ani și m-am dus cu el la talcioc să-l vând.
Þin minte ca acum că la intrare văzusem un puști negricios cu o bicicletă căreia îi montase volan, să semene măcar din acest punct de vedere cu o mașină. Am scăpat de calculator și tocmai voiam să mă întorc acasă, când s-a oprit în fața mea același puștan, fără bicicletă de data asta și care mi-a spus înghițindu-și cuvintele că de-abia am putut să-l înțeleg:
- Scrie-mi și mie un pilet de orp.
- Ce să-ți scriu, mă'?
- Un pilet de orp.
- Nu înțeleg ce e aia, un pilet de orp.
- Un bilet de orb, bre.
- Cum e aia, un bilet de orb?
- Că sunt orb, să cerșesc. Îl pui în piept și gata.
- Fugi măi de-aici și lasă-mă în pace, că nu fac eu așa ceva.
Și mai departe, cel care-mi cumpărase calculatorul, revânduse la rândul lui piesele, bucată cu bucată altora. Întotdeauna sunt alți oameni mai strâmtorați ca noi și din hazard, hardul și alte câteva componente nimeriseră la Căpriana care se amuza acum pe socoteala mea.
Și bâzâitul acestei domnișoare începuse să mă sâcâie. Parcă vedeam o băiețoaică, tunsă scurt, în pantaloni, ceea ce n-am putut să suport la fete, la femei, cu aer de vedetă predestinată și adoptând un ton protector față de toți dimprejur. Dar eu care m-am lovit în adolescență de destui pereți, mi-am zis că în viață e loc și de așa ceva și am trecut mai departe să-mi văd de ale mele. Cu atât mai mult cu cât, îmi spusese odată cineva, acolo unde apare o femeie de care să depindă ceva, oricât de mic, să vezi ce repede se strică treaba! Fii puțin mai atent și ai să vezi că toată istoria lumii a fost încurcată numai de femei. Na-ți-o frântă că ți-am dres-o.
Am mai citit niște cărți ale unui psiholog Vasile Mușat, cercetător recunoscut și cu lucrări premiate de Academie și la mai multe congrese și simpozioane internaționale și care, adâncind procesul cunoașterii senzoriale, aduce la lumină amănunte teribil de interesante despre puterea sugestiei, despre formare intuitivă a convingerilor, despre mecanismele mai puțin cunoscute nouă, publicului larg, de control al percepțiilor, despre raportul dintre o teamă subconștientă, motivată sau nemotivată și spiritul de conservare la nivel individual, după tipurile de comportament, despre mecanismul prin care o anume chestiune preocupantă și nerezolvată, se poate transforma într-o obsesie nocivă, în stare să mineze un comportament normal. Și multe alte concepte între care mi-a fost greu să disting unde se termina abilitatea profesionistului și unde începea zona nisipurilor mișcătoare, adică unde pătrundea pe terenul speculațiilor.
Pentru seară îmi pogramasem o ieșire la Căminul cultural unde urma să aibă loc un spectacol artistic și înainte de a ajunge acolo, mi-am dat seama că se petrecuse ceva ieșit din comun și care avea să modifice totul.
Echipa artistică venită de la județ și câțiva cântăreți din orchestră intraseră prea devreme la bufetul din apropiere, sala s-a împărțit imediat în două tabere: ai noștri și ai lor, limbile se dezleagă foarte ușor la băutură, câteva replici piezișe din cauza cărora s-a instalat imediat o stare de ostilitate declarată între potențialii beligeranți.
- Costică, dă-i tu o palmă lu' ăla cu plete.
- Păi de ce, că nu mi-a făcut nimic.
- Dă-i mă ' o palmă cum îți spun eu, că nu te învăț de rău.
- De ce nu-i dai tu?
- Tu nu vezi că sunt cu nevasta? Ce vrei să spună că sunt un bătăuș? Că de-abia ne-am luat și suntem și în luna de miere. Fă așa cum îți spun eu.
- Păi o să dea și el în mine.
- Asta și vreau. Păi nu sunt eu prietenul tău? Habar n-ai cum mă mănâncă pe mine palmele. Să vezi tu ce distracție încingem noi aici.
Și uite așa de la câteva vorbe năroade, s-a încins o bătaie în toată regula, care pe care și care apoi s-a transformat într-una fiecare cu fiecare, că nimeni nu mai știa în cine dă și de ce dă. Scaune rupte, geamuri sparte, tablourile de pe pereți, totul vraiște.
Afară așteptau răbdători oamenii de ordine și când ambele tabere au cerut time-out, au intrat și ei cu chitanțierul de amenzi, ca într-un spectacol de operetă cu carabinierii lui Offenbach. Așa că unii au plecat la spital, alții la cabinetul medical cu dinții rupți și cei care au fost considerați mai recalcitranți și periculoși, au fost opriți în arestul local.
Iar Căminul cultural trebuia să intre de-acum în reparații generale că nu mai era înstare să găzduiască nici un fel de manifestare oricât de „artistică” ar fi fost ea.