Răsfoind printre cărți, am dat de o vedere primită din Turcia de la o cunoștință, un kurd pe care l-am cunoscut întâmplător, și care era autorul unei plachete de versuri, din care îmi oferise și mie un exemplar cu dedicație. Dedicația era scrisă în franceză, placheta în turcă, mi-a tradus titlul care însemna Trandafirul roșu, semnul rezistenței... I-am făcut semn să nu mai continue, ca să nu alunece discuția pe cine știe ce teren nesigur.
Încercase niscaiva afaceri în România, nu reușise nicăieri și acum îl ajutau conaționalii să aibă din ce trăi. Fuma aproape țigare de la țigare și era obsedat că poliția română îl persecută sexual... I-am spus din nou că e mai bine pentru amândoi să schimbăm subiectul și cam acestea au fost discuțiile pe care le-am purtat cu el.
S-a înapoiat, mi-a trimis această vedere în franceză, în care scria negru pe alb că a fost pe punctul să arunce în aer un avion turc (!) și că a fost la numai cinci secunde de ispravă.
- Bravo, Sebastiane, mi-am zis: acum ai și dosar de terorist potențial la Interpol. Între noi fie spus, sunt lucruri cu care nici măcar să glumești nu este bine, iar eu primisem prin poștă o vedere cu un conținut atât de incriminatoriu! Norocul meu că nu am avut de suportat nimic din cauza acestui bluff.
Vine poștașul și-mi aduce o nouă scrisoare, o iau, observ din fugă că fusese dezlipită și aceasta, nu zic nimic și mai stâm să schimbăm câteva banalități.
Între timp simt cum mi se umezesc degetele cu care țineam scrisoarea, întrerupem discuția, mă retrag și constat că fusese lipită de câteva minute cu pelicanol de cea mai proastă calitate și că acesta începuse să mi se scurgă pe degete. „Al naibii pelicanol, n-a avut timp să se usuce de la Lehliu până aici!”
Dacă eram mai tânăr, ieșeam agresiv la interval: - Uite dom' le cum stau lucrurile, să nu mă prostești dumneata pe mine că nu ține.
Altădată am găsit în cutia de scrisori într-o zi de luni, dimineața la prima oră, două scrisori și factura de telefon. Una din scrisori era venită de o săptămână în sat, am scăzut trei zile, de la ștampila de plecare, restul zăcuse la oficiu și, fără ștampilă de sosire. M-am înarmat cu toată răbdarea de care eram în stare și întrebându-l pe diriginte, acesta mi-a explicat candid:
- Domnu' Sebastian, nu mai punem ștampilă la sosire că așa e regula iar eu nu înregistrez nicăieri scrisorile simple. Numai pe cele recomandate. Ați înțeles?
Pentru mine, răspunsul lui suna cam așa: eu pot să pun și la coș scrisorile dumitale și nu poți să mă reclami nicăieri. Ai înțeles domnule Sebastian?!
Am dat din cap conciliant și am plecat să-mi văd mai departe de treburile mele. Și o pace strâmbă, este mai bună ca un război drept. Și nici acela care caută numai pacea în toate drumurile vieții lui, nu este sigur că de pace va avea parte.
Venise în sat un arab să caute o casă mai arătoasă pentru o simigerie sau o făbricuță de ciorapi, că prețul lânii a ajuns de râs, sau poate altceva, numai bani să iasă. A nimerit pe mâna unei pușlamale care i-a promis de toate, inclusiv o parcelă de...pământ pe lună că are el o cunoștință la NASA și nu costă prea mult. S-a instalat noul proprietar, a modificat, a modernizat, a introdus apă, și-a făcut baie, dar nu i-a plăcut culoarea cadei.
- Ce culoare doriți?
- Eu vreau așa culoare la nisip când suflă simun și cămila ciulește la urechi.
I-a trebuit lui ceva timp să se facă înțeles, descurcărețul i-a spus cât costă și i-a adus acasă câteva cutii de vopsea germană și o pensulă. A mai încasat o primă de urgență și dus a fost. A încercat arabul să vopsească, încăpățânându-se, cada de baie și pe urmă s-a dat bătut și i-a trimis vorbă:
- Să nu mai vină pezevenghi ala la mine că impușc la el.
Escrocii au nevoie de naivi, ca să supraviețuiască. Dar tot aici în sat se aciuase de multă vreme un arab bătrân de la care am auzit o vorbă de duh care mi-a mers la suflet: Când te prinde noaptea în deșert, ridici cortul și te rogi la Allah să aibă grijă de cămila ta. Dar îți faci și tu datoria și o legi.
Seara, iarăși câteva rânduri de la necunoscută:

Ce mai faceți domnule Sebastian? Sper din toată inima că nu mai aveți probleme nici cu plămânii și nici cu vederea iar de felul Dvs cred că sunteți un misogin.
De ce nu răspundeți la mesajele mele? Căpriana

De acum mă călcase pe nervi. Afirmațiile ei cu privire la plămâni și la vedere, erau iarăși veridice și nu-mi cădea bine să deschid o discuție pe această temă. Am suferit de plămâni în copilărie, port ochelari și sunt silit să măresc la intervale aproape regulate numărul de dioptrii.
Asta putea să însemne că-mi forțează mâna, să provoace un răspuns și tot nu voiam să intru în jocul ei. Dar obrăznicia era prea mare, ca să nu fie pusă la punct. Recunosc că am petrecut o noapte agitată, cu vise de tot felul, mă trezeam amintindu-mi-le, adormeam din nou iar dimineața m-am sculat buimac și mai obosit decât mă culcasem.
În timpul zilei am citit câte ceva la întâmplare și mă gândeam să nu mai deschid internetul sau să-mi schimb pur și simplu adresa de mail și scăpam fără nici un fel de probleme de această Căpriță care începuse să nu-mi mai dea pace.
Da, dar nici orgoliul meu nu mă lăsa să părăsesc fără repolică, acest aparent câmp de luptă, să o șterg așa cu coada între picioare.
Gata! M-am și văzut cocoș, pregătit să cobor în arenă.
Odată hotărârea luată, mi-am mai oferit răgaz câteva zile, timp în care, e drept, verificam seara dacă a mai apărut ceva pe ecranul monitorului. Și uite-mă pe mine om în toată firea și cu scaun la cap, dezgropând securea de război și aruncând provocarea în eter:

Stimată domnișoară,
Află că am trecut de mult de vârsta pantalonilor scurți. Facem parte din generații diferite, cred că aș putea să-ți fiu tată. Mai bine ai grijă de gulerașele dumitale scrobite și de fustele cu volănașe de la pension, decât să te hazardezi, să-ți pierzi timpul scriindu-i unui necunoscut și aventurându-te într-o corespondență din care nu poate ieși nimic bun.
Acest mesaj este singurul la care consimt și nu necesită răspuns. Sebastian

M-am simțit ușurat ca și când mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă și nu am mai deschis calculatorul timp de câteva ziule bune, măcar să mă controlez pe mine.
Când mi-am făcut curaj și am trecut iarăși la verificarea corespondenței, m-am surprins întrebându-mă cum l-o fi primit, mailul meu și dacă i-o fi trecut pofta să mai hărțuiască oameni serioși ca mine.
Nu apăruse nimic din partea ei și parcă-mi părea rău cumva, nici eu nu știam să îmi explic de ce.
Foarte bine. Nu am sâcâit-o eu pe ea, ci ea m-a sâcâit pe mine. Trebuie să fiu mulțumit și pace bună.
Am încercat să-mi văd mai departe de treburi, dar nu mai aveam chef de nimic.
Începeam ceva dar nu mai eram în stare să-l duc până la capăt.