După amiază m-am apucat de citit dar din obișnuință am lăsat și radioul deschis, să ascult în semiton, ce se mai petrece în țara în care trăim. Transmisie de la parlament, discursuri pline de culoare și jigniri alese, asortate cu amănunte din cele mai picante din viața lor particulară, adresate adversarilor politici. Hotărât lucru, sunt un om de modă veche. Eu îi consideram pe senatorii și deputații din partide diferite, adversari politici și nu dușmani personali. Trăiesc cu convingerea că cine jignește, acela pe sine se jignește. Acela cade și din demnitatea lui umană și, până la urmă și din celelalte demnități ale lui. Nu ai cum să fii respectat, dacă tu nu respecți pe absolut toată lumea. Ne transformăm în judecători nemiloși ai semenilor noștri, înainte de a fi devenit mai buni ca ei.
Urmează discursul virulent al unui președinte de partid din opoziție, urmat de o foarte numeroasă listă a celor care în numai doi ani de când se aflau pe post de gestionari la putina cu miere, deveniseră posesori ai unor averi incredibile. Milionari în toată regula și chiar miliardari. Dar nu în lei, ci în dolari. Fără să fi câștigat la loto sau pronoexpres. Fără să fi primit vreo moștenire fabuloasă de pe altă planetă a sistemului nostru solar.
Nume, prenume, atâta avere.
Mi-am întrerupt lectura pentru că devenea din ce în ce mai interesant. Și ce a urmat, m-a șocat atât de tare, că multă vreme nu am putut să-mi revin. Pentru că în naivitatea mea incurabilă, mă așteptam să aud din partea primului ministru prezent la interpelări, ceva de genul: Dacă toate acestea sunt adevărate, vom aplica legea, iar eu făcându-mi mea culpa, îmi voi prezenta demisia de onoare...
Dar n-a fost să fie așa. Șeful guvernului a tăiat pur și simplu respirația sălii cu o altfel de replică:
- Ce importanță are asta, cu faptul că în România se fură biciclete?!
Prima dată mi s-a părut că nu am auzit bine ce a spus. Dar auzisem foarte bine.
Departe deci de a nega cele de mai sus, pe care evit să le mai numesc în vreun fel, le considera, să nu zic găinării, ci simple furturi de... biciclete, care nu-i așa, se întâmplă peste tot.
Vai de biata noastră țărișoară, dacă încă mai au ce fura, unii din cei puși să păzească legea și să împartă dreptatea!
Să nu mai vorbesc despre faptul că odată ajunși în opoziție, critică d'a capo al fine toate cele ale puterii, pentru care ei pledaseră cu sârg cât se aflaseră acolo sus, în locul celorlalți. Chiar dacă în sinea lor, știu că nu au dreptate.
Monitorizăm guvernul domnule, ce vrei să le cântăm în strună? De-aia se cheamă că suntem în opoziție.
Noaptea care a urmat, am avut un coșmar cu câini care lătrau tot timpul.

Zi răcoroasă de toamnă cu ploi subțiri și adieri prevestitoare de iarnă grea. Cu cocori de pe aripile cărora se scutură și bruma noastră de speranță, atât cât mai rămăsese. Cu nopți din ce în ce mai lungi și cu amărăciunea neputințelor legată de gâtul nostru. Cu întrebările sugerate de rafturile cămărilor goale.
Reparații mărunte, curățatul coșului, grija pentru lemnele de foc, tăiatul, adăpostirea lor și retragerea în cea mai călduroasă cameră. Când făceau o casă, bătrânii spuneau de regulă: Să-i lăsăm pe copii în camerele astea mari, iar noi să ne retragem în niște camere mai mici. Să nu stăm la un loc cu ei, că nu e bine. Tot la fel gândiseră și gospodarii de la care am cumpărat locuința: își mai adăugaseră o anexă cu alte trei camere mărunte, circa trei metri pe trei metri și jumătate și eu foloseam două din acestea. Plita într-una din camere și soba de teracotă într-alta, astfel că puteam să mă încălzesc pe timpul iernii cu un singur foc.
La necesarul meu, nici nu aveam nevoie de mai mult, se încălzea repede și-mi plăcea să ascult lemnele trosnind așa că mai mult aceste elemente de decor sporeau senzația de confort termic, decât căldura în sine.
Mă obișnuisem cu liniștea de care nu prea ai parte la oraș, că uneori îmi piuiau urechile din cauza ei! Doar vreun lătrat de câine care simțea apropiindu-se vreo pisică sau cântatul unui cocoș, punctau trecerea nopții. Altminteri, destindere completă și echilibru pe toate planurile. Mai ales pe cel psihologic și care contează cel mai mult.
Uneori diminețile, îmi luam inima în dinți și ieșeam să mă plimb desculț prin rouă. Simțeam tălpile picioarelor mângâiate de frăgezimea acesteia și îmi spuneam cu încăpățânare: nu îmi este frig deloc, nu îmi este frig deloc, prelungindu-mi în felul acesta, un privilegiu de care nu are parte prea multă lume. Apoi intram în casă cu piciorele roșii, dar înviorat. Alteori coboram prin fundul grădinii până la izvorul mare, unde veneau gospodinele toată vara să spele preșuri, covoare, peretare și mă plimbam, tot cu piciarele goale, prin jgheabul lui, minute bune dacă locul era liber.
- Ce fai bre, aici?
- Mă spăl pe picioare.
- Păi acasă nu ai apă?!
Cum să explic eu că această apă proaspătă, ieșită de la circa treizeci și cinci metri adâncime, a fost încărcată de Dumnezeu cu atât de multe lemente revigorante și că în găleata de apă de acasă, acestea încep să se evapore după numai câteva minute? Uneori chiar iarna, mă plimbam cu picioarele goale prin zăpadă, dar nu mai mult de unu două minute și din cauza asta nu am răcit niciodată.
Ba mai mult, țin minte că atât de repede am cunoscut senzația de obișnuință, că am și sărit peste cal. Era soare, temperatura în jur de cinci șase grade și principaul să nu stau pe loc. Nici pic de frig.
A doua oară însă, am pățit-o. M-am plimbat peste o jumătate de oră fără probleme dar am observat mai târziu că nu mai simțeam deloc talpa piciorului stâng. Partea din față de sub degete. Început de degerătură, care după câteva luni de zile, a dispărut. Bine de ținut minte.
La fel ca oricare plantă, omul își trage puterile lui și din pământul din care s-a născut și pe care crește.
Îl mai țineți minte pe Anteu care își pierdea puterea dacă cineva îl lua în brațe și îl ridica de la pământ? Grecii au sesizat această extraordinară idee, deși poate lor nu le era prea clar cum stăteau de fapt, lucrurile.
Toate organele corpului nostru au teminale nervoase pe talpa fiecărui picior și megând desculți, fiecare din acestea beneficiază de un masaj natural și binefăcător. Orice plantă luată și izolată de mediul ei, se ofilește și moare. Cam la fel se întâmplă și cu omul.
Purtăm ciorapi din fibre sintetice, lenjerie asemenea, încălțăminte care nu mai este din piele, covoare care nu mai sunt din fibre naturale, dar ne și îmbolnăvim din ce în ce mai des de boli cunoscute și mai ales necunoscute și de care nu sufereau nici părinții și nici strămoșii noștri.
Mai târziu, pornind de la faptul că dacă omului îi este cald la piciare, îi este cald în tot corpul, am încercat și altă experiență care, spre marea mea surprindere, mi-a reușit chiar de la început.
Odată intrat în așternut, mi-am spus în gând: Am o bună circulație periferică și tălpile mele se încălzesc. Am o bună circulație periferică și tălpile mele se încălzesc. Și am simțit aproape imediat tălpile calde calde, aproape nevenindu-mi nici mie să cred. Și atunci mi-am adus aminte de cuvintele Bibliei: Totul este cu putință celui ce crede. Și când vă rugați, să credeți că ați primit, și veți lua.
Seara am avut parte de o nouă scrisoare din partea Căprianei:

Bună seara domnule Sebastian,
Înțeleg că Dvs nu alergați nici după valurile modei, nici după scumpeturile lumii. Vă invidiez. Preferați bucuriile fruste care de fapt sunt la îndemâna tuturor, dar pe care noi nu le mai luăm în seamă.
Încerc să-mi închipui Soledadul Dvs ridicat cu cheltuieli minime, din care primăvara și toamna cercetați restul lumii. Și desigur că înăuntru nu este decât un singur loc, pentru Domnia Voastră. Vara, din cauza căldurii, presupun că nu se poate sta acolo. Dacă vă mai supăr cu ceva, invitați-mă pe mine în cele mai călduroase luni, că nici eu nu am să mă plâng de claustrare.
Fără nici o legătură cu cele de mai sus, cunosc pe cineva care și-a dorit toată viața să doarmă vara în cort, dar n-a fost să aibă parte. Și totuși într-una din zile, a căzut la pușcărie, nu are importanță pentru ce, și la „mititica” nemaifiind locuri disponibile, a nimerit într-un cort militar, mare cât toate zilele, unde a avut destul timp să asculte ploile de vară, „confort” la care „afară” nu ajunsese. Uite cum joacă soarta câte o festă, împlinind totuși, dorințele unora din semenii noștri.
Văd că nici pe bani nu puneți mare preț și vă dau dreptate. La ce ne-ar servi să ieșim în stradă și să strigăm: Jos guvernul, în loc să ne vedem de muncă?
În timpul liber mă ocup de flori care îmi plac foarte mult: sacsiile, magnoliile, freziile, regina nopții.
În privința lecturii, mă declar repetentă fără drept de apel, deși știu că asta deformează, schilodește sufletele și îndreaptă caracterele spre o statură mai grobiană. M-au prins valurile profesiei, alerg ca un cal de curse de dimineața până seara, când cad frântă de oboseală dar, deocamdată țin la tăvăleală, cum se zice. Încerc însă, să fiu la curent cu literatura de specialitate, care înseamnă, cartela de pâine a vieții mele.
Nici eu n-am avut o copilărie prea fericită, dar este a mea, nu o reneg, nu o detest.
Părinții și acum mă mai dojenesc să mă potolesc cu „tocitul”.
Pe mai multe canale tv se tansmit meciuri de box. Vă plac? Le urmăriți? Fotbalul vă place? Cu ce echipă țineți? Sper că nu vă supără indiscreția mea.
Să știți că optimismul de care ați pomenit, nu se împacă deloc cu ideea renunțării. Cât trăiește, omul este dator să-și depășească și propria condiție, dar și să-și înalțe în permanență spiritul.
Eu așa înțeleg zborul. Nu v-ar place să zburăm împreună?
Cu drag, Căpriana