Avea o dorință obișnuită în ziua aceea – un ziar care să conțină suma convulsiilor cotidiene sub o formă digerabilă, plăcut la gust, catifelat la despărțire.
Automobilul zdrăngănea înfundat la trecerea peste micile cratere stradale, îndreptându-se spre centru, spre intersecțiile semaforizate unde pândesc vânzătorii pe picior și răzuitorii de parbrize. Dar trebui să întoarcă la podul trenului uzinal, unde o echipă de constructori instalase bariere și nivela movile de beton proaspăt. Pe splai nu se putea merge, din cauza șanțului pentru magistrala apelor uzate, așa că o apucă pe Aleea Gorniștilor, la capătul căreia se ivi o uimitoare vilă cu turnulețe marmorate, al cărei zid împrejmuitor închidea tot pasajul.
Așa a ajuns domnul Leonida – Leo pentru apropiați – să parcheze autoturismul, ca de obicei, pe spațiul verde din spatele Halelor și să parcurgă pe jos distanța până la piața Pârgarilor ca să iscodească tarabele acoperite cu maldăre de cărți colorate și publicații de toată mâna. Dar nu era momentul potrivit – edițiile de prânz nu sosiseră, așa că hotărî să se îndrepte spre Complexul Vechi, pe scurtătura din spatele Teatrului. În dreptul Liceului Reformat se înghesuiau câțiva oameni, vociferând; chiar când le penetră grupul, se puseră în mișcare, antrenându-l spre interior până la o sală de clasă.
„Fie, își spuse domnul Leonida, voi asista la un fapt în chiar miezul său” și se lăsă într-o bancă.
Discuția porni și se încinse – era vorba de niște autorizații, de concesionări, pe care oamenii aceia le cunoșteau foarte bine așa că își replicau într-un argou specific.
- Ne trebuie un HG rapid; să construim un fond mutual.
- Administrat pe față?
- Ei, cum? Pe încredere, pe o cârtiță!
- N-avem nici o garanție; poate o presiune, un dosar…avem specialiști.
- Eventual, ne bazăm pe un patrician, intervine el.
- Îi mătură jumătatea lui 666!
Vorbele provocară, surprinzător, o pauză în care oamenii se priviră cu suspiciune.
- Mă, glomerulă, suntem într-o școală, interveni un mustăcios cu ochi bulbucați, ce te bagi, nu-ți merge instalația?
Ceilalți tăceau.
- Uite, să ne spună dumnealui, îl indică mustăciosul pe domnul Leonida.
- Da, desigur, bolborosi acesta, protecția socială este friabilă,…
Vocea i se făcu tot mai mică, realizând că ceilalți se ridică încet în picioare și îl privesc, tac și privesc.
- Doriți să prelungiți închirierea cu încă o oră? întrebă un pedagog, deschizând larg ușa.
La timp întrebarea, la timp ca să se risipească grupul, ca și când n-ar fi existat, cu domnul Leonida clipind nedumerit în lumina crudă a străzii.
- Tu, ce bine-mi pare că te văd, îl luă cineva de braț, hai să ne grăbim, mergem să luăm mălai proaspăt, ha-ah o ocazie minunată!
- Dorina, ce mai faci Dorina, tu ești?
- Întrebările tale stupide, ha-ah tu ai să-ți consumi viața întrebându-te în loc să acționezi! Ai o pungă? Nu-i nimic, îți dau eu una, uite, aproape am ajuns, numai să nu fie prea târziu!
- Ce-ți face băiatul?
- Ce să facă, dacă îl cresc singură? Se joacă și el prin curte, cu fiii oamenilor.
Din vorbă în vorbă au ajuns la „Cereale” și au cumpărat mălaiul proaspăt – câte o pungă fiecare – după care au făcut drumul îndărăt, domnul Leonida simțindu-se obligat să-și însoțească fosta prietenă (ehei! de mult fusese asta, gândea el) până acasă – un bloc de pe vremea spaniolilor, cu o imensă curte interioară pietruită, spre care dădeau balcoane comune, ascunse de plante agățătoare.
- Tanti Rina, tanti Rina, o întâmpinară câțiva puști, Sima iar a alunecat în pivniță!
- Ha-ah Leo, te rog ocupă-te de asta, eu am de pus rufele la fiert și nu uita, să veniți la masă când trebuie, că nu încălzesc de două ori!
Alarmat, domnul L. o urmări cum urcă treptele apoi se luă după copiii care săltau în fugă. Spre capătul celălalt al curții, pe fundul unei guri de acces în pivniță stătea cinchit Sima și frământa în mâini o batistă însângerată.
- Ce ai băiete, te-ai lovit? se interesă domnul L.
- Are hemofilie, îl lămuriră în cor puștii. Iese când are chef, nu e cazul să vă faceți probleme!
- Nu-mi fac, bodogăni bărbatul, ce probleme să-mi fac, doar nu-i sunt tată, presupun că nu, mă întreb dacă nu cumva…
Tot mai slab, monologul se pierdu sub gangul spațios; în dreptul porții mari, domnul L. își aduse aminte că la scara cealaltă locuiește Darius, cum putuse uita nemaipomenitele zile ale copilăriei, apoi ale adolescenței comune?
Treptele domoale, palierul cu ușa sculptată și, după apelul soneriei, chiar cel ce fusese Darius îi deschise, identificându-l fără șovăire.
- Intră, umbră veche, doar tu mai lipseai în hardughie, că doar sărbătorim treizeci de ani de la Victorie, ia uitați-vă cine a venit!
Împins, bătut pe umăr, purtat prin camere, Leonida abia putu să îngaime că are o pungă de mălai și trebuie s-o depună.
- Gata, am înțeles, îi făcu cu ochiul Darius, uite, mai adăugăm punga asta cu pui și le punem în frigider, ești mulțumit? Hai, să-ți ofer un chimion!
Serviciul cu băuturi era tocmai în ultima cameră, unde câțiva musafiri se instalaseră în jurul aparatului de radio. Se auzeau frânturi de comunicate, voci îndârjite, zgomote stradale întrerupte de pocnete, coruri bărbătești, vuiete înfundate, pe care auditorii le urmăreau cu expresii de religiozitate.
- Lasă-i în pace, îl ghionti vesel Darius pe companionul său, oarecari tulburări, ca la orice sărbătoare, uite ici, să ciocnim în memoria Gropii, ți-aduci aminte măi hoplitule?
Fâlfâi aripile mantiei sale înflorate, dezvăluindu-și ciucurii brâului din mătase cărămizie și se înclină în fața unui grup de doamne răsfățate pe sofaua salonului.
- Frumoase necunoscute, îngăduiți să vi-l înfățișez pe neasemuitul Leo, care scuipa mai departe decât oricare dintre noi, imaginați-vă, când ne duceam la galeria cinematografului „Frații Edison”, ce diluvii!
- Ah, se vede că domnul este artist, spuse una din doamne, povestiți-ne totul, – detalii picante, acțiuni sordide, totul!
Docil, domnul L. se așeză pe taburetul scund de lângă sofa și începu:
- Un ziar, un banal ziar, stimate domnișoare, m-a adus aici, dar m-a împiedicat întâi betonul care se turna la pod, apoi șanțul de pe splai și așa mai departe…
- Oh, în public! exclamă una din doamne.
- Ființă de extracție joasă, graseie a doua.
- Își confundă sexul cu poșeta, tranșă a treia, făcându-și vânt cu evantaiul.
Siderat, domnul L. se ridică și se îndreptă, neobservat, spre ieșire dar luă seama, se duse la frigider și scoase punga cu mălai, după care părăsi prudent locuința.
Strada era întunecată în lipsa lămpilor publice, ceea ce făcea drumul mai anevoios, chiar și pentru un cunoscător al locurilor. În apropierea Teatrului, un cordon de soldați bara strada.
- Ce se întâmplă aici? întrebă dl. L.
- S-au adunat în piață și fac zarvă, îl desluși un soldat mărunt, aprinzându-și țigara. Strigă, ațâță mulțimea, chestii d-astea. Noi păzim Cazinoul Militar, sunt valori înăuntru!
- Și eu, cum trec de piață? Trebuie să ajung acasă, nici ziar nu mi-am luat!
- Vă însoțesc eu o bucată de drum, se oferi soldățelul. Nu mi-i frică mie de ei, sunt înarmat.
- Vezi, că n-o faci degeaba, zise dl. L., uite-aici o bumașcă din alea mari, numai trece-mă!
Până la piață avansară ușor; în afară de grupul nedeslușit de uniforme care se vânzolea înălțând paturile puștilor și coborându-le cu zgomot de îmblătit grâul, nu mai întâlniră pe nimeni. Tot mai distinct se auzeau strigătele amplificate de megafoane.
- I-auzi ce supărat e 333, se opri soldățelul să-și mai aprindă o țigară.
- E, tresări dl. L., punga cu pui!
- Vă duc eu punga, dați-o încoace.
- Nu asta, am uitat punga cu pui, trebuie să mă întorc!
- Că bine ziceți, și eu mă gândeam să mă întorc, m-aș duce până la Nineta, că stă singură săraca.
Făcură drumul înapoi și se despărțiră în colțul Teatrului, apoi dl. L. se zori, temându-se că locatarii vor încuia poarta casei de raport. Ajunse cu bine și sună din nou la ușa sculptată. După un timp, cineva descuie morocănos ușa, un Darius îmbătrânit, în halat cafeniu.
- Haide, că tocmai se dă la radio!
- Ce se dă?
- Comunicatul, a preluat 333 puterea!
- Cum așa, păi abia l-am auzit în piață!?
- Ai auzit o transmisie, jocurile se făceau în altă parte.
Vorbind așa, au ajuns în ultima cameră, unde stăteau câteva persoane în fața aparatului de radio care sporovăia voios:
- …cu menținerea instituțiilor fundamentale și respectarea valorilor perene. Iată, vom da cuvântul celor doi ostatici semnificativi să confirme că au fost tratați cu toată deferența impusă de împrejurări. Vorbiți, vă rog!
Cineva se mișcă în încăpere și amplifică volumul sonor care, cu toate acestea, se diminua implacabil:
- Am fost tratați conform normelor internaționale, pe toată durata negocierilor; transmitem familiilor noastre să fie liniștite.
- Am vizitat mai multe obiective de interes obștesc și ne-am convins de justețea măsurilor luate, ca alternativă optimă a gestiunii naționale dezastruoase de până azi.
- Cu toată sinceritatea dictată de împrejurări, trebuie să recunoaștem că, până acum, s-a bătut pasul pe loc, rămânând în urma propriilor obiective.
- În aceste momente cruciale, țara…