Primăvară timpurie cu dezgheț, cu țurțuri și streșini care plâng. Cu zăpadă plină de riduri striate și care se înnegrește pe zi ce trece, cu porțiuni de scrob adăpostite unde nu bate soarele, să-și mai lungească agonia, cu muguri care pocnesc ca niște flamuri, anunțând trezirea la viață a naturii.
Cu țânci care ies la zbenguială, deși nu este cald încă. Și cu vânt subțire, se schimbă sângele, ca vinul care începe din nou să fiarbă și, mai departe, cu arături, semănături, sapa la umăr și hai din nou pe câmp, alt an, ciclu nou, și câte un inel la fel de nou, care ne înseamnă trecerea prin timp.
Cu mai multă poftă de viață, dar cu mai puțină vigoare. Și mereu, mereu cu mai multe griji în față. Pământul cere să fie lucrat, copiii care își caută rosturi noi la oraș, părinții care parcă sunt mai mărunți și de nerecunoscut. Îi bate vântul ca niște haine vechi, pe umerii unei sperietori...
Dar fără să se plângă de vitregia destinului ori de vreo stăpânire nedreaptă. Răbojul anilor și-a însemnat curgerea pe propria lor piele.
Riduri și crăpături de care nu mai scapă și pe care le poartă ca pe o carte de vizită care nu mai e de mult la preț în lumea de azi.
Mă mai plimbam să-mi fac poftă de mâncare, dar îmi plăcea și să pierd nu puține clipe, privind câmpul care se desfășura în trepte și, care de la mine din grădină, se vedea limpede ca în palmă, locuința fiind mai ridicată decât despeltirile luncii. Dreptunghiurile de culori diferite, asemenea unor parcele de pe o hartă topografică, aceleași pe care se consumau de zeci de ani, destinele unor oameni, care nu cunoscuseră alte bucurii în viață decât truda pentru ziua de mâine.
Și viața care merge mai departe. Surdă și indiferentă la durerile tuturor.
În rest, numai întrebări și goana după răspunsuri care se lasă așteptate. Sau care ne vin împotrivă. De care vrem sau nu vrem, trebuie să ținem cont. Cu mai multe căderi decât urcușuri, cu întâmplări din care, e nevoie de mai multe generații, ca să fim siguri că am învățat ceva.
În rest, aceleași greutăți de fiecare an: lipsa banilor, semințele, îngrășămintele din ce în ce mai scumpe, lipsa mijloacelor mecanizate, pierderea speranței în această mică proprietate, condamnată la fărămițare și împrăștiere și, care va ajunge în final pe mâna noilor fermieri, a celor cu bani.
Într-un cuvânt neputința de a o mai scoate cu orice chip la liman.
Aud în continuare despre deturnări spectaculoase sau disperate de avioane, unele izbutite, altele ratate, despre fel și fel de subterfugii ca teroristul sau teroriștii să ajungă la cabina piloților, pentru a-și pune în aplicare planurile lor diabolice, folosind pentru aceasta momentul în care una din stewardese deschide ușa. Și cu toată paza, asigurată chiar și de agenți travestiți, înarmați și aflați printre călători, acestea mai au încă loc.
Deturnarea a devenit o problemă cu impact la scară mondială și toate companiile aeriene se întreabă ce să mai facă pentru a mări securitatea propriilor călători și, implicit veniturile.
Industria mondială de aeronautică, trăiește ca oricare altă industrie din comenzi. Oare, chiar nimănui nu i-o fi trecut prin cap ideea să despartă cabina piloților, de spațiile auxiliare de unde se servește micul dejun, băuturile, cafeaua și pe acestea din urmă, să le plaseze în coada avionului?! Că prea greu de pus în practică, sigur nu este. Mă refer numai la construirea noilor aparate că la cele deja existente, nu se mai poate face nimic. Deși și la acestea se poate concepe un alt sistem mai sigur de blocare a ușii de acces. Nu se poate să nu se poată!
Bună sau mai puțin bună, eu după cum vedeți, mă ofer să le pun la dispoziție gratuit această propunere.
În zilele care au urmat, s-a răspândit în tot satul, cu lux de amănunte, vestea despre isprava lui Flaimuc al lui Þâmpuș. Un tânăr fără căpătâi care se înhăitase cu alți neisprăviți, dormea pe unde apuca dar când avea bani, venea acasă cu taxiul. Și înainte de sosire îl torturau invariabil pe șofer:
- Cât costă cursa?
Și după ce primeau răspunsul, adăugau mieros:
- Auzi dom'le, să știi că ai ghinion. Noi o zi plătim, o zi nu plătim și azi e ziua în care nu plătim.
Spărsese cu alți inși de teapa lui un vagon cu mărfuri la triaj, au dat de haine, era întuneric, li s-a părut că sunt puțin păroase, oameni ne-am făcut sunt din păr de cămilă, și-a ales fiecare câte un costum așa cum au reușit pe întuneric, dar nu au mai apucat să le încerce că au fost prinși.
Și când au ajuns la Secție au rămas stupefiați: spărseseră un vagon cu haine de pușcăriași. Singurul lor avantaj că-și aleseseră haine pe măsură.
Când era mai mic, îi cumpăraseră și lui părinții o vioară că avea ureche muzicală, spusese învățătorul, îi tocmiseră un muzuicant de la un taraf local și acesta începuse cu o melodie de muzică populară: Aoleu ce vânt, ce jale/ Pe la poarta dumitale! Dar indiferent cum începeau acordurile sale muzicale, acestea se terminau invariabil pe melodia: Un țigan avea o iapă, ceea ce îl făcea pe muzicant să turbeze.
- Asta e altă melodie măi băiete, nu e bine așa.
- Da, dar mie asta îmi place. Ce, faci ură de rasă?
Și decât să-i dea cu vioara în cap, muzicantul s-a lăsat păgubaș.
Într-un cuvânt, căzuse din ascultarea părinților, carte nu mai învățase, i se pierduse urma la oraș și toată lumea spunea că o să ajungă rău.
Iar acum era greu să-ți dai seama cine a dat prima goarnă, în legătură cu ultima sa ispravă, că toată lumea era la curent și fiecare se căznea să te oprească din drum să-ți spună și alte amănunte pe care nu avuseseși ocazia să le afli din altă parte.
Bref, varianta cea mai plauzibilă părea aceasta: Dimineața devreme se aduna lumea în fața unui magazin înainte de deschidere, oamenii încep să aducă vorba de una, de alta, să treacă timpul mai repede. Acolo se dusese și Flaimuc pentru „documentare”, să mai culeagă vreun pont, unde ar mai putea el să dea o lovitură. A pus repede ochii pe un pensionar care spusese că locuiește singur, că vrea să facă niște cumpărături făină, orez, zahăr și că se duce în provincie la fata și nepoții lui.
Al meu ești, tipule, și-a zis Flaimuc și l-a urmărit până acasă, fixându-și bine în minte topografia locului, pentru a reveni în timpul nopții să-și încerce norocul. Pensionarul pleacă la gară, pierde trenul și se întoarce. La miezul noopții aude cum cineva încerarcă să-i forțeze broasca și sare speriat din pat. Își dă seama că în fața ușii se află un spărgător și începe să tremure de frică.
Ce să facă el: să țipe? Să strige după ajutor? Că de luptat nu are cum să se lupte cu unul mai tânăr ca el și în putere. Se sucește, se învârtește, îi piuie urechile, îi bate inima de frică, pe ce să pună el mâna, vede la îndemână o tigaie, ce să facă el cu o tigaie, ce să facă el cu o tigaie, să-i dea-n cap când o să deschidă ăla ușa? Dar de ce să mai aștepte să deschidă ușa, când poate va fi prea târziu ca să mai facă ceva?
Și nici una, nici două, plesnește zdravăn cu tigaia în ușă, măcar să-l sperii pe nenorocit și poate fuge. Și ce s-a întâmplat în fracțiunea următoare de secundă, este imposibil de aflat. Flaimuc transpirat și concentrat asupra broaștei care refuza să cedeze, nu și-a dat seama ce se întâmplă și nici nu a putut să înțeleagă. Un bubuit monstruos,amplificat de o teamă paroxisitcă, și care venea parcă din capul lui.
Timpul se oprise în loc și el nu mai vedea nimic împrejur.
Și dacă ar fi putut, ar fi explodat cu siguranță. Chiar dacă ar fi fost lovit în cap, poate era mai bine, că știa despre ce este vorba. Dar așa, neștiind exact ce se petrece,... doar a căzut lat. Nemaiauzind nimic, pensionarul s-a dus liniștit să se culce dar a fost trezit dimineața de vecinii de apartament, să-l întrebe cine este tânărul care doarme la ușa lui.
Au pus mâna pe el, el rece. Și rece a rămas că nu și-a mai revenit.

Seara mi-a trimis Camelia vorbă că are să-mi arate o carte, care cu siguranță mă va interesa. I-am făcut o vizită, am bătut la ușă, mi-a zis: Intră și am deschis cu precauție.
Am văzut-o stând culcată în pat, cu fața spre fereastră și mi-a făcut fără să se întoarcă, semn cu mâna să mă apropii.
Nu știam ce se petrece, ținea în fața ei o copertă albastră de plastic dincolo de care se afla o scrumieră în care ardea o țigară. Văzând că rămân la fel de nedumerit, mi-a zis, parcă ferinduse să nu stârnească nici un curent de aer:
- Privește și taci.
Eu când nu înțeleg ce se petrece în jurul meu, mă blochez. Așa s-a întâmplat și de data asta. Totuși mi-am tras un scaun mai aproape și, când am văzut că din nou îmi face semn să-mi încetinez mișcările, mi-am dat seama că toată atenția ei era concentrată asupra fumului de țigare, pe care se străduia să-l protejeze de propria respirație.
Scrumiera, țigarea și fumul.
Fumul care se ridica vălătucit, la un lat de palmă, după care se despletea în șuvițe din ce în ce mai multe și mai subțiri și se pierdea în irizări din cele mai fine spre tavan. Când se aduna mai mult scrum, acesta cădea singur, fără să afecteze turbioanele, sensibile la orice adiere, cât de ușoară a aerului.
Scrumiera, țigarea și fumul.