Droguri și comerț cu carne vie. Mereu se anihilează rețele, dar de fiecare dată, hidra reapare și mai revitalizată și mai bine organizată. Mereu sunt prinși traficanți, pești mărunți. Dar la scară națională, asta nu înseamnă chiar nimic, că gândul te duce fără să vrei la o structură suprastatală, foarte bine pusă la punct.
Într-un moment de sinceritate debusolantă, am asistat și la recunoașteri ale faptului că și cele mai înalte cancelarii, au acceptat, din rațiuni de stat, bani din vânzarea drogurilor ca să cumpere de exemplu arme, împotriva luptătorilor contras din Nicaragua sau altceva de genul ăsta. Rămâi fără grai că nici nu știi cine conduce de fapt, aceste rețele de droguri, cărora nu le poate veni nimeni de hac. Parcă ar fi vorba de un cabinet ocult, de unde un maestru incontestabil, conduce o partidă de șah, în care el joacă și cu albele și cu negrele, după bunul plac. Sau de un gentleman-agreement între doi rechini care își împart piețele și veniturile. Bani negri buni la orice. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Astăzi oamenii nu își mai pun nădejdea în ajutorul de sus, ci numai în bani și dregătorii înalte.
Dar poate un orb să conducă pe un altul fără să cadă amândoi în prăpastie?
Înainte de optzeci și nouă, ne luptam cu toate relele din lume, dar fără droguri și ne rugam să avem și noi parte de democrația occidentală. Imaginile via satelit permit astăzi să se descifreze textul unei cărți rămasă deschisă, undeva pe o masă în aer liber. Permit să se detecteze tot felul de adăposturi blindate, buncăre, silozuri de rachete, aeroporturi subterane la indiferent ce adâncime, permit descoperirea ultimelor zăcăminte ale subsolului. Dar nu „văd” suprafețele imense cultivate cu mac, canabis, cânepă indiană și toate celelalte plante purtătoare ale ale unei morți programate. Nu de pe altă planetă, ci din Afganistan de unde provin patru cincimi din producția mondială a drogurilor. Și unde se află și cei mai bine instruiți și înarmați soldați din lume, trimiși să planteze și să păzească floarea plăpândă a democrației. Soldați pe care băștinașii nu îi iubesc pe motivul, zic ei, că democrația nu se instalează cu bâta. Până una alta suntem rugați să stăm liniștiți că perimetrele periculoase sunt (foarte) bine păzite.
Nici nu știi ce să mai zici.
S-a întrerupt curentul, dar s-a reluat după câteva ore. Când am deschis frigiderul, am avut surpriza să constat că un lichid, un fel de suc semănând vag și fără convingere cu cerneala violetă, se scurgea demascator dintr-un pachet de carne tocată. Parcă și-a pus cineva în gând să facă experiențe pe noi, fără să fim întrebați.
Am oftat neputincios.
Adesea ies în curte și privesc lunca parcelată care se pierde până spre haturile Dunării până la care nu sunt mai mult de șapte, opt chilometri. Se apleacă oamenii pe sapă, lucrând pământul la fel cum făceau părinții și strămoșii, de parcă timpul ar fi rămas pe loc. Porumb, legume, zarzavaturi peste care mută șuvița izvorului cu apa binefăcătoare, trimisă special de Domnul să le ușureze truda și, să le sporească rodnicia. Pământul în care s-a scurs toată vlaga vieții lor și din care, mult sau puțin, și-au scos traiul. Același pământ care, la împlinirea sorocului, va primi și trupurile lor întru o binemeritată hodină.
Aduc cu mine un scaun, câinele cu care mă întrețin în felul meu despre toate și, în partea cealaltă, o ladă pe care îmi pun ceașca de cafea. Care ceașcă mi se pare întotdeauna prea mică. Nu știu și nu îmi place să-mi ghicească cineva în cafea. Eram tânăr de tot, mă aflam în cabina telex a intreprinderii pentru corespondență, am zărit pe pervazul ferestrei o ceașcă din care băuse cineva o cafea, am privit-o și am spus ce mi-a trecut atunci prin cap: Aoleuu, drumurile o omoară pe fata asta, pentru că văzusem prea multe șănțulețe prin care se scurseseră cele din urmă firișoare de lichid. Și de atunci mi s-a dus buhul că știu să ghicesc la fix în cafea: ceașca aceea aparținuse curierei!
Ori de câte ori am puțin timp liber, îmi place să stau de vorbă cu câinele și mă bucur să văd
cât de mult mă iubește. Sare, dă din coadă, îmi atinge mâinile cu botul, cu limba, de parcă mi le-ar săruta a recunoștință, hămăie, îmi spune ceva pe limba lui, dar își dă seama că nu pricep, dansează în jurul meu, mă prinde cu multă grijă de picior, își încearcă a joacă dinții, știe el cât de mult, fără să muște cu adevărat. Unul din motani doarme noaptea cu mine, altul se încălzește dormind peste câine, în cușca acestuia și care îl suportă cu multă îngăduință. Câteodată se miros bot în bot unul pe celălalt, în semn de afecțiune deosebită, mă gândesc. Pe câteva din pisicuțe le aud tot alergând prin pod după șoareci, iar una din ele întârzie de fiecare dată la masă, făcându-și veacul prin grădină tot după șoareci. Pe aceasta am văzut-o într-una din zile cu o umflătură la unul din maxilare și mi-am dat seama că s-a luptat zdravăn cu vreun șobolan care a mușcat-o. A reapărut după câteva zile cu umflătura mărită, am luat-o cu mine într-o sacoșă și am dat fuga la cabinetul medicului veterinar. Era într-o zi de vineri iar el era plecat la o ședință la județ. Luni a fost o sărbătoare și medicul nu a venit la seviciu, pisica absentă. Când a reapărut, am alergat să văd cum arată și umflătura care ajunsese de mărimea unei prune, dispăruse aproape complet, tăiată de o zgârietură violentă. Bănuiesc că din instinct și-a rupt-o singură scăpând intuitiv de pericolul infecției care era pe cale să se generalizeze.
Mă întorc spre câine convins că mă înțelege:
- Ia spune, primesc astăzi un mesaj de la Căpriana?
Mă privește fix în ochi, nu înțelege, dar dă complice din coadă.
- Vrei să spun, da?
I-am aranjat un coteț încăpător, care-i oferă adăpost pe timp de iarnă, un lanț ceva mai lung care-i permite o anumită libertate de mișcare, să nu se simtă strâmtorat. Și când merg la oraș, nu uit să cumpăr și pentru el oase, șorici și ce mai găsesc pe la măcelării. Dacă-i ofer mâncare gătită, de fiecare dată se apropie neîncrezător, miroase fără nici un pic de entuziasm, de parcă mi-ar face un favor deosebit, după care se retrage tactic, dând din cap de parcă ar spune:
- Eu sunt câine serios, nu mănânc așa ceva.
- De ce mă jignești măi? Eu cum mănânc și tu nu vrei?
Își dă seama că aștept un răspuns și el continuă să dea din coadă:
- Sorry, dar tot nu mănânc.
L-am lăsat și slobod în câteva rânduri dar își face loc pe sub gard, mi-am zis că se întoarce el din nou acasă și nu m-am alarmat dar, de multe ori se întorcea cu câte o pasăre din care nu mai lăsa decât fulgii.
- Ce-ai făcut măi? Asta nu e pasărea noastră. Te prinde gospodarul și-ți dă cu parul în cap.
Înțelege după ton că-l cert, se întinde și își lipește capul de pământ, semnul capitulării totale și necondiționate, de parcă s-ar afla pe eșafod, înaintea execuției.
- Acum poți să îmi faci ce vrei dar să știi că tare bună a fost. Și mai departe așteaptă un semn de mărinimie.
- Bine, te-am grațiat dar să știi că nu te mai las liber. Deloc.
Și iarăși își dă seama după ton, că l-am iertat. Se lasă din nou legat și își reia locul. În timpul zilei, indiferent unde aș pleca, se pune pe lătrat că îl aud toți vecinii. Și la fel hămăie de bucurie când mă vede întorcându-mă. Unul din vecini a fost în stare să-și omoare câinele în bătaie pentru o pasăre.
- Găina e pentru mine mă' să știi!
Altădată eram în București, căutând o adresă, când am văzut pe trotuar un câine scuturându-se și tremurând din toate mădularele. Parcă ar fi vrut să vomită, să tușească, îi curgeau bale, de-abia se ținea pe picioare. Un câine care trăgea să moară. A fost otrăvit, mi-a zis cineva. Numai are nimeni ce îi face.
Al doilea câine este bătrân, are peste cincisprezece ani și l-am luat de la meșterul Giudică. El avea patru dar îi neglija cu mâncarea și erau toți slabi de le numărai coastele. Mi s-a făcut milă de ei când i-am văzut ronțăind mere sau ce mai găseau pe jos.
- Ce le dai bre să mănânce?
- Păi fac cum m-ai învățat dumneata, fierb tărâțe, pun puțin ulei și mănâncă de rup nu altceva.
Mi-a fost rușine, pentru că el spunea adevărul. A fost o vreme când și eu aveam patru câini, încercam tot felul de rețete și venind pe la mine, mă văzuse cu tuciul cu tărâțe pus la fiert.
Bieții câini: tărâțe băgau prin față, tărâțe scoteau prin spate. Mâncarea asta nu era deloc consistentă. Cum puteau ei să supraviețuiască numai cu vagi urme de ulei?
Neavând altceva la îndemână, unul din ei fusese legat cu o cravată veche. Nod italian dublu. Redingota, jobenul și cupeul mai lipseau pentru un decor high class. Altminteri simpatic foc, dansa de bucurie când mă vedea așteptând ceva de mâncare. Orice, numai mâncare să fie.
Și mai departe l-am auzit, încântat nevoie mare:
- Și dacă nu se satură, mai mănâncă o dată chestiile astea.
Mi-am pus mâinile în cap, la așa ceva nu mă așteptam în ruptul capului. Mai târziu i-am mai cerut încă un câine dar a refuzat cu încăpățânare să-mi dea.
Ies să-mi cumpăr puțină cafea și asist fărăsă vreau la o discuție provocatoare între vânzător și un polițist:
- Pariez că pe mine nu mă tragi pe sfoară.
- Dacă nu mă amendezi, te trag.
- Fie.
- S-a făcut. Cu ce să te servesc?
- Coniac. O sută de grame.
Ia sticla, toarnă coniacul la vedere, pe care îl oferă apoi zâmbind mânzește:
- Poftim.
Polițistul bea coniacul cu pauze studiate. Niciunul dintre ei nu-l slăbește din ochi pe celălalt.
- Ai văzut că n-ai făcut nimic?
- Ai văzut că te-am tras în piept?
- Cum?!
- Am turnat coniacul, la mine apa e deschisă tot timpul, dar dumneata nu o vezi din cauza barului și am trecut cu paharul de coniac pe sub robinet. E bine că nu te-ai prins? Niciodată nu strică puțină apă. Dar e la preț de coniac.
- Măi fir-ar să fie! Bine că de-acuma știu, să fiu și eu mai atent la alții. Asta este.
Pleacă vădit iritat, apoi se întoarce.
- Dă-mi un pachet de țigări cuu-păr.
- Þigări cu ce?!
- Cuu-păr.
- De care... păr?
- Nu cu păr, măi neisprăvitule. Eu vreau țigări Cooper.
- Bine. Asta e altceva. Poftim.
După amiază mi-am făcut drum pe la Nicu, un vecin aflat în suferință după moartea soției. Pe jumătate paralizat, cu numai vreo zece ani mai în vârstă ca mine, își petrecea tot timpul fie plângând, fie fumând și bând în exces cafele toată ziua. Și care, evident, îi taie și pofta de mâncare.
- Lumânările pentru ce le mai ții aprinse?
- Pentru soție, mă gândesc mereu la ea.
- O mai ajută asta cu ceva?
- Nu știu. Dumneata ce crezi?
- Plânsul pentru cel mort trebuie să înceteze după șapte zile. Dacă vrei, roagă-te pentru sufletul ei. Asta e cu totul altceva. Cel care pleacă din această lume, pleacă pentru că a fost chemat de sus. Sau poate pentru că trebuia! Acestea sunt rațiuni care ne scapă nouă, oamenilor. Și dacă ar veni cineva de dincolo și ni le-ar explica din fir a păr, tot nu le-am putea înțelege. Alt univers, alte legi.
Oftează și dă din mîini a neputință.
- Nu vrei cumva să ceri socoteală lui Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat?
- Bine, așa am să fac.
Pare mai ușurat. Și mai departe se plânge de băiatul său care are peste treizeci de ani, a crescut fără nici o socoteală și nu îl ascultă deloc.
- Îmi cere mereu bani pentru câte ceva dar uită să mai aducă și restul.
Nu i-a plăcut munca, nu lucrează nicăieri. Numai cu cârca dacă găsește pentru o zi sau două.
- Pensia mea e atâta cât e, mă tem să nu mă ia și la bătaie cu timpul.
Îl încurajez și eu cum mă pricep mai bine și plec.