Privind în urmă, peste ani, Ana nu va putea înțelege ce anume din toată învălmășeala de evenimente ce s-au petrecut atunci, a determinat-o ca într-o clipă să-i simtă pe toți în jur niște străini, întâmplători spectatori privind cu milă decăderea ei. Se săturase de milă, îi era greață de cuvinte care exprimau compasiune. Ce știau ei, cum puteau să simtă cât haos și câtă blazare poate duce sufletul ?
Și-atunci?
Își întipărise în minte ideea că iubirea, o! da, iubirea îi face pe oameni frumoși, ochii lor radiază, sufletele lor zboară, trupurile freamătă și toate aceste senzații copleșitoare îi unește, îi luminează, pe când suferința, durerea, neîmplinirea sunt sentimente care dezbină.
"Suferința, de orice natură ar fi ea, mai ales fizică...n-o duci decât singur. Și oricât ar vărsa alții lacrimi de compasiune, oricât o să-ți spună acele cuvinte goale în care ei cred că pun suflet...și poate pun ...tu tot singur ești atunci."
"Dimpotrivă...la început fac tot posibilul să te simți protejată, să-i simți alături, e o trăire nobilă să poți ajuta...mai apoi, dacă persiști în suferință, dacă te degradezi sub ochii lor, nu știu cum se întâmplă dar devii o povară, un punct negru, o energie negativă care soarbe din lumina lor...iar tu simți...pentru că ești mult mai atentă ca ei, pentru că lumea ta interioară se rezumă doar la acele cuvinte care să te încurajeze, la acele mângâieri care să te încălzească."

Dar Ana mea...sau mai bine zis orgoliul ei, nu suporta să fie o povară pentru nimeni. Era destul de puternică să joace rolul pe care l-a primit fără să-i sufle nimeni, fără să trebuiască să învețe să trăiască fiecare replică... ...doar că în acel moment i s-a părut că era inutil...oricum mai jucaseră și alții rolul ei, lumea știa, era poate sătulă, era poate înfricoșată, ce rost mai avea...
...în sală nu era nimeni cunoscut, nici o emoție nu o putea determina să se însuflețească...îi venea să se întoarcă spre ei și să le zică să meargă acasă...acea piesă e demult expirată...iar regizorul n-a reușit s-o actualizeze deloc, pentru că n-a putut găsi replici noi...

Nicoleta îi aștepta în fața spitalului. Aflase de accidentul Anei și venise însoțită de ceilalți colegi, de maică-sa, de prea mulți oameni care căutau curioși să știe cu precizie ce s-a întâmplat într-adevăr.
Ana a ieșit în cele din urmă cu promisiunea de a se întoarce dimineață pentru internare. Roland îngândurat o susținea tremurând, zgribulit de frigul ce se lăsase odată cu venirea serii. După schimbul de impresii ceilalți s-au despărțit iar cei doi au pornit spre casă.

Între ei vraja se rupsese. Dacă ar fi întrebat cineva de ce...n-ar fi putut explica nici unul.
-Mâine dimineață o să te rog să mergi cu mine să-mi cumpăr bilet...trebuie să ajung acasă, nu mă pot interna aici, îți dai seama că...și-apoi nici nu cred că e cazul, e doar un cucui...mai mare, o să treacă. Mai rău e cu dinții, mama va observa...deși nici asta nu prea contează...vreau să dorm lângă Andrei...parcă m-am despărțit de o veșnicie de el.
-N-am cum să te conving că nu faci bine...bănuiesc. Nu trebuie să pleci cu trenul, mai ales așa cum ești...te pot duce eu...
Tac amândoi.
Pe lângă ei trec în grabă oameni ce se grăbesc spre casele lor, mașini clanxonând ce se strecoară greoi unele pe lângă altele, fulgi răzleți și vântul subțire pe care Ana-l nu-l mai simte rece ci răcoros și prietenos sau măcar imparțial.
În cartier, fosta alimentară a rămas parcă mică și ponosită, cu zidurile ei gri murdare pe care se sprijineau odinioară când așteptau dimineața mașina cu lapte. Era o aventură își aminti ea, statul la coadă. Toate era firești, în echilibru, fără devieri extraordinare de la normal...ce s-a întâmplat între timp...de unde tăvălugul ăsta continuu...atâta imprevizibil, atâta dezacord?

Simți un sentiment de remușcare intrând în scara blocului lui. Ce prostie să se înflăcăreze aiurea...iată unde duce euforia...
-Nu mai am haină...paltonul era de la Dănuț, l-a găsit la Crucea Roșie în Milano...că eu n-aveam decât un palton...știi de când...de când a adus ajutoare la noi la școală și tu ai zis că e umilitor să ne îmbrăcăm cu haine purtate de alții. Era lung dar l-am tăiat și l-am purtat câțiva ani. Aproape-mi părea rău că l-am dat uneia...Olga de la noi din sat care e nebună...
...nu e bine să te atașezi de lucruri...e ridicol.
Vorbea mai mult pentru ea...sau poate să se automutileze sufletește, să-i arate cât de josnică e sărăcia ei...să vadă că nu-i cum zice el...nici cum zice ea desigur...că oricum el n-are de ce se implica, sunt din lumi diferite...

S-a oprit din vorbit privind spre apartamentul lui.
-E lumină la tine...de ce?
-Nu știu...s-ar putea să fie...
-Cine?
Roland se opri. Încă o dată i se păru că toate se petrec prea repede și n-au fost bine programate...nici măcar prevăzute...
-Doar tata are cheie.
-Taică-tu? Dar știu că...de fapt nu știu nimic...te despărțisei de maică-ta și nu știai nimic despre tatăl tău...aici am rămas eu cu bibliografia ta.
-El m-a ajutat...de fapt n-am fost nici eu atât de bine cum mă vezi acum...am făcut multe lucruri nu tocmai frumoase sau educative...și-am intrat cum era firesc în încurcături destul de mari...și despre el știam că locuiește în Austria, aveam datorii, l-am căutat și ironia sorții...el m-a susținut financiar, lui îi datorez cam totul, în plus între noi deși nu ne-am cunoscut când ar fi trebuit legătura de sânge a funcționat perfect...sunt fiul tatălui meu...cum se zice.
-Frumos...
-Te previn însă că nu e tocmai prietenos, e un tip suspicios, pentru el nimeni nu e destul de bun sau de apreciat...e un dictator.
-În fine...poți să-i spui că sunt o fostă colegă și n-am avut unde sta peste noapte așa că...

Mintea ei refuza să genereze vreo senzație...somnul persista s-o chinuie, ce se putea întâmpla mai rău? Să pozeze în postura de frivolă? Și ce nu era adevărat? O să-și asume și această greșeală.

Însă tabloul peste care ochii ei obosiți și tulburi s-au oprit era copleșitor și depășea orice limită a propriilor ei temeri.
În mijlocul holului de la intrare geanta ei cu hainele împrăștiate părea groaznic de ponosită. Și ce idee prostească să-și ia la ea atâtea boarfe. Pe mâneca de la o cămașă pe care o găsise deosebită și-o modificase singură, se vedea acum, clar și rușinos, faptul că se dogorise.
Rămase în prag sub presiunea inimii care-o luase din nou la fugă, sufocând-o, cu obrajii arzând, cu tâmplele zvâcnind. Nu era nevoie de mai mult să-și dea seama de ceea ce va urma.

Roland nu îndrăzni să se uite-n ochii ei. Înaintă spre bucătărie de unde o voce aparent calmă rupse încordarea pentru câteva clipe.
-Ai reușit să ajungi acasă? Te sun de câteva zile, m-am gândit că ți s-a întâmplat ceva rău, am stat, m-am îngrijorat...dar nici un semn. Și-atunci mi-am zis să vin să văd ce-i cu tine...și-am văzut...
-Ai văzut...dar n-ai înțeles...
-Te crezi așa de complicat...să fie greu să pătrund în mintea ta? Măi băiatule, ce am văzut e de-ajuns...am înțeles, ești bunul samaritean și aduni în prag de sărbători femei necăjite de pe străzi...le dai adăpost...ele poate devin amabile...și te răsplătesc...dar ăsta nu-i un motiv să nu-mi răspunzi ...nu crezi?
Ana simți că nu se poate desprinde din pragul ușii, acolo unde rămăsese încercând să-și potolească respirația. Se luptă câteva clipe cu o stare de leșin ce-o copleși parcă deodată, în momentul în care auzi pașii apropiindu-se de ieșirea din bucătărie.
Vocea căpătă întruchipare și privirile celor doi se întâlniră, eliberând tensiuni diferite. Ana plecă imediat ochii. Se simți exact așa cum o descrise el...o rătăcită compromisă.
-Cine ești tu, fetițo? Ai părinți? După cum arăți...aș zice că nu...sau probabil o să-mi spui printre lacrimi o poveste tristă, cu părinți alcoolici de care ai fugit crezând că o să te realizezi pe cont propriu...nu?
-Tată...
-De ce te bagi...ea nu vorbește? Dar ce știe să facă...arată de parcă ar fi ea însăși alcoolistă sau și mai rău, drogată...
Se-ntoarse spre Roland și cu prefăcută grijă îl întrebă:
-Tu ai idee ce vrei să faci?
-Nu e alcoolică, a avut un accident, e obosită...nu e o târfă tată, te asigur că...
-Nu vreau să știu nimic, boarfele ei cum au ajuns la tine? Miros a țigan, a tavernă...Roland tu știi că...
Se opri brusc și privi disprețuitor către Ana care între timp se lăsă să alunece de-a lungul ușii simțind că nu-și mai poate stăpâni tremurul picioarelor, apoi începură un schimb de replici în germană. Îl împinse pe fiu-su în bucătărie și trânti ușa-n urma lor.
Ea găsi acele clipe salvatoare și ca o hoață ce caută să fugă de la locul faptei își adună hainele și le îndesă în geantă, lăsă geaca ce nu-i aparținea, deschise ușor ușa și coborâ scările. Umilința înlocuită cu teama și-apoi cu senzația de libertate îi descătușă lacrimile...
Străzile erau încă animate deși era târziu dar ei nu-i păsa...o nevoie de a plânge...de a plânge cu lacrimi adevărate, cu suspinuri, cu noduri...aproape că o făcea să râdă...și cine-ar fi văzut-o în acea stare indecisă și ciudată i-ar fi dat probabil dreptate acelui om.
La câteva străzi stătea Nicoleta care i-a deschis ușa nedumerită și somnoroasă.
-Ana...ce-i cu tine?

În afară de Roland nimeni nu știa despre Ana mai mult decât că s-a mutat într-un alt oraș și duce o viață normală. În acea noapte însă, în fața acelei familii pe care cu strângere de inimă o simți altfel decât a ei...își vărsă fără rezerve toată durerea...toată scârba față de ceea ce se chema imprevizibil în viața ei.
-Vreau să merg acasă...la Andrei...și parcă simt că n-o să mai ajung...așa de departe-l simt acum...și mi-e frică...nu mă simt bine deloc, mi-e amorțit capul, spatele mă doare cumplit...nu înțeleg cu ce am greșit...de nu am o viață normală...

A adormit legănată, în brațele Nicoletei, cu gura întredeschisă, lipită ca de sânul maică-sii de pieptul fetei care îngrozită de zbuciumul fostei ei colege îi privea cu ochi pierduți dinții rupți care se întrezăreau mai ales când fața Anei se schimonosea agonic chinuită de cine știe ce închipuiri.
Ar fi dat orice să o poată ajuta dar la rugămințile familiei ei de a-și aduce copilul și a locui acolo, Ana nu răspunse nici într-un fel.


Despărțirea de orașul în care s-a născut și-a trăit o copilărie fără griji n-a mai creat nici un efect în sufletul ei, trenul o duse-n ritmul lui neschimbat de vreme, spre noul ei cămin, spre copilul care o aștepta, spre un loc în care, în cele din urmă va încerca, nu fără un oarecare succes să-și înfingă rădăcinile smulse brutal într-o perioadă nepotrivită a vieții ei.
Munții apărură solemni iar Ana-și luă rămas bun de la ei, îi petrecu și-i păstră pe retina amintirilor ca pe niște zei preschimbați în pietre, din a căror imagine sufletul ei s-a hrănit, a crescut și s-a întărit.