După amniază l-am chemat pe Nicu Secariu, tatăl Georgetei să-mi facă și mie un raft pentru cărți că este dulgher de meserie și se pricepe la toate. Se apucă imediat de lucru, stau lângă el să-i țin de urât, dă-mi te rog fierăstrăul, ține-mi te rog scândura asta să o tai, nu știu unde am pus cuiele, aș avea nevoie de ruletă și, așa mai departe.
Ca elev, i-a plăcut desenul, visa să ajungă pictor, desena din memorie piramide, sfincși, statuile din Insula Paștelui, iceberguri cu prim planuri de toată frumusețea, dar și cu o anume tehnică a penumbrelor și a revărsării lumninii, furată de la Canaletto, ale cărui tablouri dintr-un album îl încântaseră.
- Aveam dom'le un profesor de desen care mă iubea mult și care mă chema la meditații. Îl chema Manivelă. Asta era o poreclă bineînțeles. Sta în spatele meu și spunea că trag exact liniile care îi plăceau lui să le vadă acolo, la locul lor. Era singurul care pe atunci avea un automobil, un Ford Granada, vechi de când lumea, elevii din clasele mari i-l porniseră o dată în curtea școlii pentru că nu mai avea chei la uși, și ca să nu le mai dea ocazie, umbla cu manivela prin tot liceul. Din cauza asta îl știa toată lumea de Manivelă.
Și la meditații aducea din tablourile sale mai mici, organizase și expoziții personale, se pricepea, ce mai. Parcă-l văd ca acum, servea masa la cantină, se ștergea politicos la gură și apoi râgâia copios că de rușine mă uitam numai în jos să nu mă bufnească răsul.
Să nu râzi, tinere, zicea, că râgâitul n-o fi el academic, dar ajută la digestie. Și cine nu are o digestie bună, nu are o sănătate bună, asta era vorba lui.
Apoi punea mâna pe nodul de la cravată și trăgea de el până la o jumătate de metru, purta cravată cu zgârci și îl invidiam: ce mai praștie ne-am fi făcut noi din așa ceva!
Povestește și lucrează. Încleiază, bate cuie, fixează suporții. Apoi dă cu baiț și uniformizează nuanțele.
- Lași să se usuce, după care dai cu ceară de parchet. Sau mă chemi tot pe mine. Cu ceară de parchet sau cu altceva gras. Principalul să se formeze o peliculă de acoperire, că altminteri se ia baițul. Pe urmă nu mai ai decât de șters cu o bucată de stofă, dar nu sintetică și să vezi ce culoare moale, mătăsoasă, caldă vei avea pe toată suprafața.
Plătesc, torn două păhărele de rachiu dar nu bea. În schimb are numai cuvinte de laudă pentru dulceața de coarne de care nu mai mâncase niciodată.
- Poate s-ar fi ales ceva de capul meu dacă mă țineam de desen. Dar așa... Sau poate că n-a fost să fie, ce mai. Am crescut, m-am dus în armată, m-am rupt, acum mâna nu mă mai ascultă, familia avea nevoie de sprijin la toate, că tata îmbătrânise...
Când am venit din armată, la un an sau doi m-am însurat și gata, a trecut timpul. A zburat puiul cu ața. Și după ce m-am însurat, știi cum mi-am petrecut eu primele două revelioane? Pariez că nu ghicești.
- Doar nu te-ai dus în insulele Canare. Lumea nu avea bani ca acuma. De fapt cea mai mare parte a lumii.
- Aș, de unde! Dar hai să-ți spun, să nu te mai fierb .
- Amândoi tineri și de curând căsătoriți. Undeva unde nu era nevoie de prea mulți bani.
- Nu mai încerca degeaba, că tot nu ghicești. În cimitir dom'le! Ce zici?
- Cu stafii?!
- Nu dom'le. E o treabă mult mai simplă decât pare la prima vedere. De revelion toată lumea aprinde artificii, aruncă tiribombe, rachete și altele asemenea. Dar și protul satului trage clopotul la miezul nopții să anunțe venirea noului an. Și, să nu se ducă singur, m-a rugat pe mine să-l însoțesc. Asta e.Mai târziu m-au prins și pe mine greutățile de gât, au venit copiii, aveam zile când nu mai dormeam noaptea din cauza ratelor făcute la casă, la mobilă, probleme la serviciu. Nu mai când îmi aduc aminte... Mă rugam de fiecare dată să mi se limpezească și mie apele, simțeam că mă lasă puterile la un moment dat. Adică încercam să mă culc cu speranța și să mă scol cu credința cum se spune.
- Același proverb l-am întâlnit și la sârbi: Să te culci cu Nada și să te scoli cu Vera. Ceea ce înseamnă același lucru. Dar cu limba rusă cum te-ai împăcat?
- Aproape deloc. Era greu de învățat și pace bună. Știința – năukă, poporul – nărod, munca o trudă! Aoleuuu, ce m-a urechiat pe mine directorul când a auzit că butada asta a fost pusă pe seama mea. Că toți copiii o preluaseră și la strâmtoare tot pe mine m-au arătat cu degetul.
- De la Secariu, de la Secariu o știm dom' director.
Apoi mă întreabă dacă mai știu ceva de Valer, băiatul lui Sima, cel de care zicea lumea că nu e zdravăn la cap.
- Nu, nu mai știu nimic.
- A trecut printr-o groază de spitale. Doctorii nu mai acceptă să li se spună că în ziua de astăzi mai există oameni îndrăciți. Să nu se mai amestece nimeni în meseria lor. L-au trimis la balamuc în mai multe rânduri și acum nu mai știu pe unde-o fi.

Mă surprind uneori că mănânc mai mult decât trebuie și încep să mă îngrijorez. Nu am numărat niciodată caloriile meniului și nu am cunoscut teroarea unui chilogram în plus sau în minus la greutate corporală. Am mâncat întotedauna ce mi-a plăcut sau ce am avut în farfurie, metabolismul fiind răspunzător de proporțiile asimilării. Un om care a acceptat să se supună unui exercițiu de hipnoză, a fost ținut în stare vegetativă timp de o lună de zile, fără mâncare și fără apă. Era numai întrebat din timp în timp, fără să fie trezit complet: ce dorești să mănânci astăzi? Acesta este felul întâi, acesta este felul doi și prăjitura. Ca în basmul lui Andersen cu hainele împăratului. Și după o lună, la termninarea experimentului să se constate la controlul medical că nu pierduse nimic în greutate și era la fel de sănătos ca la început.
Mă rog, asta nu e o rețetă sau o soluție de eradicare a foametei pe planetă, dar ne arată cât de multe și necunoscute resurse de supraviețuire a pus Dumnezeu în fiecare dintre noi. Am reflectat în liniște și am ajuns la concluzia că undeva pe subconștient, datorită lipsurilor de care a suferit de-a lungul existenței sale, omul a dobândit, fără să-și dea seama, o spaimă care s-a acutizat cu timpul: dacă nu voi avea destulă mâncare să mă satur? Teamă peste care s-a suprapus egoismul nostru nativ, mânându-ne să strângem mult mai multe bunuri decât necesarul, ceea ce orice hârciog care se respectă, disprețuiște suveran.
Și această spaimă ancestrală, s-a transmis parcă din generație în generație, ca o genă subversivă care ne însoțește fără voia noastră și astăzi.
Bine de știut, măcar de acum înainte.

De câtva timp lumea vorbește din ce în ce mai mult că prăbușirea turnurilor WTC , ar fi una cu cântec. Că ar fi fost pusă la cale din umbră de exact cine nu te aștepți. Că în acestea, în ziua fatală de 11 septembrie, nici un funcționar evreu nu se afla la lucru în firmele care își aveau sediul acolo. Că impactul unui singur avion, nu ar fi avut forța necesară să demoleze mastodontul acela uriaș din metal și beton, ci numai s-ar fi înfipt cumva în el și atât. Niște adevăruri împletite artistic cu mai multe fantezii și gata. Iar un senator a declarat în Parlament că America este atât de tare, că își face singură rău, ca să pedepsească pe alții (!) Nici nu știi ce să mai crezi.
Dar ce mă interesează toate astea pe mine, tocmai astăzi când mi-a căzut o lucrare dentară și văd toate lucrurile duble?!

Dragă domnule Sebastian,
Am primit mesajul pentru care rămân recunoscătoare. A sosit într-un moment mai puțin fast al vieții mele mărunte, împărțită între soneria deșteptătorului, condică și grija de a nu mă întoarce acasă cu sacoșa goală.Teroarea cămării stă permanent ca o sabie a lui Damocles deasupra capului meu. Ne-am dorit o libertate la care, iată, am ajuns dar trăim mai rău ca înainte. Noi de fapt am câștigat sau am pierdut?
Progresăm regresând?
Cu ce o fi de vină generația mea, să plătească aceste oale sparte, când eu eram încă la grupa mică de la grădiniță atunci? Încerc să înțeleg lumea în care am deschis ochii și, iată că în fiecare zi este arătat cu degetul alt rechin care a (mai) făcut avere peste noapte.
Se umple magistratura cu astfel de dosare, vin învinuiții la proces cu cătușe la mâini pe ușa din față și li se dă drumul pe ușa din dos. Procesele trenează și tot ei ne râd în nas. Dorim într-adevăr să să se facă dreptate sau e doar un show menit să distragă atenția și să liniștească spiritul străzii?
Mă mir că în biata asta de țărișoară, binecuvântată altădată de Dumnnezeu, a mai rămas ceva de furat, că nimeni nu mai are chef de muncă.
Cei de sus se înfruptă din toate, că ei au pâinea și cuțitul, sunt „aleșii boborului”, nu? Cei de jos se țin numai de greve, cine i-o fi îndemnând să ceară majorări aproape de la simplu la dublu de salarii, că de muncă nu-i mai arde nimănui.
Astăzi pot să călătoresc în străinătate, e adevărat dar dacă s-ar întâmpla să-mi pierd slujba din cine știe ce motiv, aș deveni muritoare de foame.
Lumea nu are ce mânca și ni se umple țara de cazinouri și parfumuri franțuzești.
Bravo neică, halal să-ți fie!
Toți producătorii ridică prețurile să se alinieze la cele Comunitare, dar eu câștig de cinci ori, de șapte ori mai puțin ca în Comunitate.
Sper să nu se mai reia teoria altor generații de sacrificiu, pentru acumulări în care nu mai crede nimeni și salturi care nu mai au loc.
Fac bine sau nu fac bine tinerii care reușesc să breveteze ceva de răsunet și aleargă să-și vândă invenția în străinătate?
Un văr de-al meu, stă numai cu capul vârât între planșete, tomuri și documentație pentru ceva care, zice el, ne va schimba și optica asupra viitorului, dar și modul de viață. Nu e prea vorbăreț, eu nu mă pricep la chestiile tehnice dar din ce am înțeles până acum, este vorba de un dispozitiv care va permite fiecărui șofer să aibă pe tabloul de bord imaginea panoramică a șoselei din urma lui, să nu mai piardă timp uitându-se când la oglinda din stânga, când la cea din dreapta sau la cea de sus pentru siguranță. Zice că e gata și invenția a juns deja pe mâini bune. Mai mult nu a vrut să-mi spună nici mie. Și fiindcă tot nu se ridică de la masa de lucru, iar noi femeile suntem curioase din fire, am aflat că acum lucrează la un fel de obiectiv superangular de un gen deosebit pentru camerele de luat vederi dar valabil și pentru televiziune. Ceva care ar permite obținerea unei imagini panoramice, comparabile cu cea a ochiului omenesc și care are o deschidere de aproape o sută optezeci de grade. Mai departe m-am speriat că vrea să pună la punct inventarierea instantanee a tuturor automobilelor sau chiar a tuturor locuitorilor planetei, unde se află ei în fiecare moment din zi sau din noapte. Sau a oricăror obiecte răspândite pe pământ.
La ce bun? Să știe cei de sus, unde se află cei de jos atunci când au nevoie de ei?!
O fi bine, n-o fi bine?!
Zice că dorința lui este să devină cunoscut, să-și facă un nume ca să poată lucra apoi într-o corporație ca Microsoftul de pildă.
Unul ca el are de ce să se bată pentru viitor, nu?
Nu știu dacă am mai spus-o sau nu, orașul devine din ce în ce mai solicitant, mai obositor și ajung să-l invidiez pe domnul Sebastian pentru echilibrul la care a ajuns, pentru liniștea de care are cum parte.
Mi-au venit mai multe idei pentru o ipotetică privatizare, un birou mic și flexibil, compus din câteva colege capabile, toate tinere care știu meserie, în stare să ne înhămăm la orice muncă dar, din lipsă de fonduri, a trebuit să renunțăm.
M-am întrebat într-o zi, când a trebuit să asist fără voia mea la un proces de divorț, cum ajung doi oameni care s-au iubit și au întemeiat o căsnicie, la un trai pe care și-l fac unul altuia, temeinic și cu toată convingerea, de nesuportat, dar nu am fost în stare să aflu răspunsul.
Poate lipsa unor sentimente de afecțiune mai profunde, rutina sau grijile de fiecare zi, lipsa unor preocupări mai înalte decât îndestularea pântecelui, aduc uneori în prim plan o meschinărie de care te rușinezi luând cunoștință. Să fi văzut cum se străduiau avocații să scoată la iveală cele mai murdare intimități, în fața completului și a unei săli pline de figuranții altor piese, scrise parcă după același scenariu.
Mai adaug un tablou la care țin, o terasă de unde s-au ridicat și au plecat doi oameni la ora apusului și au rămas doar scaunele apropiate, orientate spre mare. Două scaune și aura ocupanților lor, așa cum am văzut-o eu în momentul pictării. Mi-am spus și eu că Leonardo Da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa, nu așa cum era ea, ci așa cum a văzut-o el. Cum a văzut-o el cu ochii minții.
Bunicul vărului meu pe care de-abia țin minte să-l fi văzut când eram mică, a fost o dată foarte bolnav, medicii nu reușeau să-i pună un diagnostic ca lumea și el ajunsese să se stingă cu zile. Era din ce în ce mai palid, slăbea și nu mai avea putere deloc, așa încât familia se obișnuise cu gândul morți lui.
Locuia undeva la țară, în Bărăgan, și, dintr-odată a început să-i meargă mai bine, a prins culoare în obraji, a prins putere și în circa două luni se pusese din nou pe picioare. Și toată lumea era curioasă cu ce fel de medicamente s-a tratat și de unde le-a procurat. Vremuri grele, foamete, bani puțini, lumea se afla după război.
Iar el a spus că o babă pe care nu o cunoștea, l-a oprit pe stradă și l-a întrebat dacă vrea să se facă bine. Cum să nu vrei să te faci bine când te afli în pragul morții, ca el?!
Ca să n-o mai lungesc, a zis că a mâncat iarbă de la pășune, din cea mai verde, verde închis pe care o pasc vitele mai cu plăcere, iarbă suculentă iar apă a băut dintr-un izvor aflat pe izlazul comunal.
Toată lumea s-a mirat, eu mă mir și acum când îmi amintesc, deși au trecut de atunci atâția ani și mă gândesc că medicina a ajuns pe de o parte destul de avansată, cu cercetări și rezultate bine cunoscute, apreciate și în țară și în străinătate, iar pe de altă parte, parcă s-a rupt din matca ei, s-a înstrăinat într-un fel de principiile naturale, moștenite odată cu viața și, care îl mențineau pe om sănătos.
Îmbrăcăminte din fibre sintetice, lenjeria la fel, covoarele asemenea și ne mai întrebăm de ce se îmbolnăvesc așa de des oamenii.
Lăsați-i pe ăia mulți să poarte nădragi de plastic, exagerez un pic, izmene cauciucate dacă e cazul, bani să iasă. Bani din ce în ce mai mulți.
Astăzi pe câmp azotul se toarnă cu sacii la oricare dintre culturi în timp ce înainte, moșii noștri cumpărau bălegar cu care îngrășau pământul. Copiii creșteau înainte desculți în praful drumului, dacă se întâmpla să se zgârie undeva, puneau țărână, trăiau evident mai greu, părinții lor se zbăteau toată viața cu sărăcia, mămăligă, o ceapă, puțină brânză sau ceva lapte dacă găseau și toată ziua la muncă. Fie pe câmp, fie prin ogradă ajutându-i pe cei mari. Viața era mai grea, știința de carte mai puțină dar sigur, oamenii erau mult mai sănătoși ca astăzi.
Evident că soluția nu ar consta la reîntoarcerea către economia patriarhală, dar nici să neglijăm sănătatea care este cea mai mare comoară a omului după viață, pentru satisfacția unui câștig efemer și care nu este nici măcar onest.
Am cam bătut câmpii cu de toate dar am lăsat special la urmă partea care îl privește pe domnul Sebastian pe care l-am și visat. Mi s-a întâmplat de multe ori să adorm, uitând radioul deschis. Și când dormim, cred că sufletul iese din corp și merge, nu aș putea să spun unde, pentru că la trezire am trăit brusc și limpede senzația de intrare în propriul meu corp, m-am trezit, am luat cunoștință de toate cele din jurul meu, devin lucidă și abia la întârziere de o secundă sau două, aud radioul care era deschis și carte mergea destul de tare. De mai multe ori, nu o singură dată. Și sunt sigură că nu mă înșel.
Deci domnul Sebastian mergea la bibliotecă și avea în față un raft cu două cărți. A întins mâna, a luat una din ele pe care apoi a pus-o la loc, după care a luat-o pe cealaltă și a plecat.
Nu știu dacă asta înseamnă ceva și ce anume.
Închei cu convingerea că amândoi suntem încărcați cu energie sentimentală de același fel și asta nu face rău nimănui, sau mai bine zis, face bine amândurora.
Domnu' Sebastian, dumneata ai acasă un pașaport. Te rog scanează pagina cu fotografia și trimite-mi-o prin mail, adăugând și data nașterii, dacă este posibil și ora, fie chiar cu aproximație. Nu mă întreba de ce. Noi femeile suntem câteodată mai curioase sau ciudate dacă vrei. Aștept cu nerăbdare răspunsul. Toate cele bune. Căpriana