Era o vreme când făceam nenumărate vrăji la lună plină.
Și mai ales când luna era în descreștere și cerul era foarte senin. Puneam cuvinte din cântecul greierilor și descântam cu șoapte de ierbă. Buruienile crescute înalt se strângeau buchete de pietre prețioase și voiau să fie pești. Atunci am aflat că aerul sărat al oceanelor era dorit de generații întregi de frunze. Poate de aceea erau principalii martori și susținători ai alchimiștilor. Se jertfeau dăruindu-se pe mâinile nenumăraților farsori care se pretindeau alchimști cu experiență, și profitau de dorința comună a regnului mineral de a respira apa sărată.
Așa am întânlit odată un superb con de pin care se jura că a stat timp de o lună întreagă în atelierul unui turc umblat prin toată lumea, pentru ca într-o noapte să-i spună niște cuvinte ciudate, ce l-au făcut să simtă că are multe dungi albe și negre, și că se rostogolea prin nisip în timp ce niște oameni scrum îl tot împungeau cu un fel de sulițe. Cică toată noaptea aia, până dimineața, a fost un animal exagerat de plin de el. Era tare mândru de povestea asta. Încă mă întreb dacă era ceva adevarat din ea. Oricum nici un ac din ceilalți pini nu l-a crezut vreodată.
Dar ceea ce voiam să spun este că-mi aduc aminte de cum au mai pătimit amărâții aștia, tot visând la aerul sărat al mărilor. Așa se face că am purtat odată după mine, pe tot drumul care acum îl stim cu toții că se numește "al mătăsii", o piatră. Da, o piatră! Destul de mare chiar. Atât mi-a plăcut piatra aia, avea ceva și nu știam ce. Așa că într-o seară, l-am rugat pe cel care îmi era maestru, Nizma îl chema, să mă ajute să o înțeleg.
Mi-a scris pe o hârtie cuvintele cu care o puteam face să-mi vorbească. Ceea ce i-a uimit pe toți, pentru ca erau deja arhicunoscutele cuvinte pentru a transforma obiectele în aur. Și oricum nimeni nu le găsise cheia, deși toți cărau prafuri, otrăvuri, și dicționare imense care să îi ajute. Nu am incercat niciodată cuvintele asupra acelei pietre, pentru că era așa frumoasă, avea o urmă de picior pe ea, o talpă ciudată, aproape de om. Sau de vreun strămoș fantastic din stele.
Dupa multe ierni petrecute cu nevasta și copii, înainte de a schimba iar casa, am descoperit că nu am mai văzut-o de mult timp.Toți se jurau că n-au vazut-o, copii plangeau și promiteau că nu
s-au jucat vreodată cu ea.
Acum cred că am fost prea aspru cu ei, pentru că acu’ trei veri mi s-a agațat în costumul de baie, în Dolomiții italieni. M-am bucurat tare când ne-am recunoscut, chiar mă gândesc să am o discuție serioasă cu ea.
Cum m-a recunoscut după atâta timp, tocmai acum, când sunt tunsă atât de scurt?