Cât de mult îi trebuie unui om să trăiască de azi pe mâine?
De același număr de calorii are nevoie și bogatul și săracul. Și patronul și șomerul. Și onor președintele dar și cel mai mic dintre slujbașii lui. Iar cel ce duce o viață îmbelșugată, strălucitoare în lux și risipă, nu este nici cel mai sănătos decât ceilalți, nici nu trăiește mai mult decât aceștia. Tot într-un pat ne căutăm odihna, tot într-un coșciug părăsim lumea când ne vine timpul, în același pământ ne întoarcem fiecare și, toate câte le avem, rămân aici. Luăm cu noi numai faptele noastre bune sau rele. Putreziciunea de după moarte ne arată la fel. Și atunci, pentru ce atâta zbatere în gol?! De ce atâta înverșunare să apucăm mai mult, din ce în ce mai mult, cu mult mai mult decât ne trebuie, sau dacă se poate, să le apucăm noi singuri pe toate și să nu mai lăsăm nimic celorlalți.
Înțelepciune se cheamă asta, să alergi după niște bunuri, care dincolo de strictul necesar nu ți se cuvin și, ajung să-ți dăuneze?!
Am văzut doi cai păscând pe aceeași pajiște și când au ajuns bot lângă bot, unul din ei s-a întors să pască în altă parte. Oare viața să-i fost dată omului doar să mănânce, să bea și să aibă o mulțime de slujitori pe lângă el? Nu este asta o paradă ieftină, inutilă și de care te poți lipsi în orice moment?
Un coleg al meu luase o primă neașteptată și l-a trimis soția la piață după murături. A făcut un tur de piață să vadă unde sunt cele mai mici prețuri, s-a oprit la bufet și s-a cinstit cu o bere. Și pentru că era încă nehotărât, a mai luat una și s-a pomenit cu doi lăutari care veneau de la o nuntă, un viorist și un țambalagiu începător care s-au oprit lângă el și au început să-i cânte. Colegului i-a plăcut, a început lumea să se adune pe lângă ei, devenise centrul atenției și nu se mai îndura să plece. Încă o bere, un bacșiș la lăutari că deh, nici ei nu-și răcesc gura de pomană până când s-a hotărât să plece acasă că de-abia se mai ținea pe picioare. Lăutarii, după el. Vioristul, atent ca un body guard profesionist, atingea cu arcușul pe câte cineva care le sta în cale, atenționându-l: - Hee, dați-vă la o parte, nu vedeți că domnul nu are loc să treacă? Și când îl aștepta soția să ajungă acasă cu sacoșele pline de murături, ajunge și el cu lăutarii.
- Nevastă, dă-ne și nouă să gustăm ceva că venim de la piață și suntem cam obosiți. Mai târziu când s-a trezit din mahmureală, a văzut că nici bani nu mai avea și nici murături nu cumpărase.
Toate îmi sunt slobode, dar nu toate zidesc. Toate îmi sunt slobode, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
Un animal de povară dacă primește tainul și este pus la muncă, muncește. Altminteri mănâncă, doarme și ... se baligă. Lui nu i se cere mai mult.
Cu cât mai mult se deosebește omul de un animal!
Am asistat odată la o discuție despre credință, post, mântuire. Un om în jurul vârstei de cincizeci de ani spunea plin de amărăciune dar cu convingere:
- Diavolul este mai tare ca noi dom'le. Are o mie de mijloace la îndemână și noi n-avem nici unul. Poate să ne îngencheze într-o mie și unul de feluri.
- Și cum cade omul cel mai des? - întreba celălalt care era mai în vârstă, dar tot laic.
- Cârtește, invidiază, nu mai face milostenii, e lacom, fură, nu mai sare în ajutorul aproapelui, îi place adulterul, nu mai vine la Biserică, își pierde credința, multe, multe, multe de tot.
- Bine. Să le luăm pe rând. Dacă nu vrea să cârtească, cine îl silește să o facă?
- Păi nu ți-am spus, satana.
- Stai un pic să nu aruncăm cu moartea în țigani că nici țiganii nu sunt mereu de vină pentru tot ce ni se întâmplă nouă. Dacă dumneata nu vrei să cârtești, dacă eu nu vreau să cârtesc, cum să ne silească pe noi satana să cârtim totuși?
- Eh,... știe el, cum.
- Dacă vrei să avem o discuție serioasă, hai să nu ne ascundem după deget. Satana doar ne ispitește la rău, dar nu ne silește, fiindcă nu poate.
- Mda,... asta așa e.
Și din aproape în aproape, au ajuns amândoi la concluzia că omul, dacă vrea, pote respinge oricare din ispite.
Pe deasupra mea pot să treacă niște ciori pe care eu nu le iubesc. Dar dacă vor să-și facă și cuib în capul meu, nu pot să le alung?!
Drept că ispitele sunt multe și omul poate să cadă în multe feluri dar, dacă el ține aprinsă această candelă plăpândă a credinței și se păzește, dacă se roagă în permanență, il sprijină Domnul și nu cade.
Cine vrea să postească, postește și nu se laudă cu asta. Iar din cauza postului nu s-a îmbolnăvit nimeni. Toată învățătura poate să fie împlintă și de bogat și de sărac. Și de tânăr și de vârstnic. Și de omul simplu și de cel înstruit. Și de omul sănătos și de cel bolnav, cu excepția celor foarte bolnavi.
Principalul este să vrea!
Și cine vrea să trăiască și după ce moare, o va păzi. Cine este cinstit în lucrurile mici, este cinstit și în cele mari. Drept că astăzi nu mai sunt bisericile pline ca altădată, dar astea sunt timpurile pe care le trăim.
Pustnicii, atâția câți sunt, cum au reușit să învingă lumea, refuzând toate ispitele ei și retrăgându-se în câte o chilie sau o peșteră? Și are Domnul grijă de fiecare dintre ei. Atunci mi-am adus aminte că Mitică Zavu are un frate, care locuiește într-o peșteră. Poate nu vă vine să credeți cum nici mie nu mi-a venit să cred când am auzit. A avut ceva neînțelegeri cu soția, se luaseră de multă vreme și dintr-odată a dispărut de acasă. Numai cu ce era pe el. Mult mai târziu am aflat ce și cum. Și prima întrebare a noastră, a celor care trăim în lume, a fost:
- Dar ce mănâncă el acolo?
În eventuala și nedorita perspectivă că ni s-ar putea întâmpla și nouă așa ceva, ați văzut la ce ne-a fugit gândul prima dată? La mâncare! Veșnica obsesie a omului, să nu rămână cumva fără mâncare, că n-ar putea supraviețui fără ea.
Au trecut niște excursioniști prin Parâng și s-au pomenit strigați de un om din partea locului. Ei nu l-au mai recunoscut, avea barbă, hainele boțite, cârpite, ceva mai slab de cum îl știau, dar altminteri, mină de om sănătos. Numai vocea îi era de-acum alta: blândă și prietenoasă. Privirea plină de duioșie, ca a unui sfânt. Au sta mult de vorbă.
Ei au vrut să-i opfere niște conserve, ceva de mâncare, de băutură. Le-a mulțumit dar le-a refuzat politicos pe toate.
- Și ce faci toată ziua în singurătatea asta, aici? Nu-ți e frică de urși, de lupi? Noaptea nu-ți e frig? Nu simți nevoia să stai măcar din timp în timp de vorbă cu câte cineva? Să știi ce se mai petrece în lume, fotbal, politică, scandaluri, ce mai e pe la noi prin sat, măcar așa de rudele dumitale? Eu aș muri într-o pustietate ca asta.
- Măi taică, nu vreau să spun vorbe mari, că S-a coborât Dumnezeu din cer, m-a luat de mână și m-a adus aici. Dar poate că aici îmi era locul, fără să știu. Mă simt ca la mine acasă, ca peștele în apă. Nu aș mai pleca de aici cu nici un chip. Mai mult, nu îmi doresc nimic în plus de la viață. Dimineața când mă trezesc, parcă am crescut aici ca un stejar din aceste pământuri. Simt acești munți cum respiră prin mine. Și eu prin ei. Mulțumesc lui Dumnezeu că mă ține sănătos. De mâncare? Nu duc lipsă. Are Domnul grijă de toți ai Lui. Dacă v-aș spune că stau de vorbă cu Dumnezeu, ați crede că m-am țicnit. Nu vorbesc cu Dumnezeu, dar mă rog. Mă rog tot timpul. Mă rog și pentru mine dar și pentru restul lumii care trăiește în suferință și în întuneric.
Îl simt pe Dumnezeu aproape.
Aproape de tot. Sau cerul, mă rog. Frică de cine să-mi fie? De urși, de lupi? De multe ori omul ajunge mai rău ca o fiară și mie mi-a trebuit mult timp până când am înțeles asta. Au fost pustnici care au îmblânzit și știau să vorbească cu animalele sălbatice. Nu mă tem de ele. Mai departe, de cine să mă tem? De hoți? Ce să fure hoții de la un pustnic gol pușcă? Faceți o încercare și dormiți doar o singură noapte pe meleagurile astea. Dar nu la o cabană unde tranzistorul se aude de jos din vale, unde turiștii se întrec la băutură și se spun multe lucruri care nu ar trebui să se spună. Lucruri pe care urechile unui om cu frică de Dumnezeu, nu ar trebui să le audă niciodată. Să știți voi că nu mai aveți nici o grijă, că nu vă mai e frică de nimic în viață, nici de condică, nici de patron, că nu mai aveți nimic de-a face cu nici un fel de grevă sau refomă, că nu vă mai sapă sau că nu mai trebuie să săpați voi pe nimeni ca să ajungeți la un post mai înalt, sau la un salariu mai mare.
Viața noastră pe pământ seamănă cu o vale. O vale a plângerii. Dar cine se păzește, o trece cu bine. Eu de mult nu mai știu cum arată banii. Și credeți-mă că nu îmi pare rău. Când a fost ispitit, Domnul Iisus a refuzat să atingă banul și a zis numai: Arătați-Mi banul de dajdie. Știți de ce? Banul este mai rău ca o fiară. Cât ar fi ea de crudă, fiara se hrănește numai cu sânge. Cu sânge și carne vie. În timp ce banul se hrănește numai cu suflete. Cu sufletele celor care cad în cursa lui. Și asta înseamnă, cred eu, aproape nouăzeci și nouă la sută din toți oamenii de pe fața pământului.
Mulți chemați, puțini aleși.
Să trăiți atâtea zile câte mai aveți în pace. În pacea care se coboară de sus și să vedeți cum toată liniștea dimprejurul vostru pătrunde încet, încet în sufletele voastre și atunci nu veți mai dori nimic din lumea aceasta.
Când am văzut prima dată câtă liniște se află împrejurul meu, mi-a fost și teamă să mai respir. Eu nu am multă carte dar puneți alături imaginea de fiecare zi a Bucureștiului cu toată viermuiala lui și o să vă dați singuri seama că s-a rupt undeva o balanță, un echilibru și lumea merge pe un drum greșit. Și pentru acest dezechilibru, omul plătește cu suferință. Pentru că Domnul este al păcii, nu al neorânduielii.
Și pacea aceasta face parte din pacea universală, din armonia cu care Domnul a înzestrat tot cosmosul. Mă simt mai liber și mai puternic ca niciodată. Nu mă aflu în război cu lumea dar pot să spun din tot sufletul și la fel ca Domnul, că și eu am învins această lume.
Am zis o dată cu toată puterea: Departe de mine, lume, că nu am nevoie de nimic din ale tale! Și mulțumirea pe care o simt în sufletul meu, nu pot să v-o descriu în cuvinte. Și atunci nu merită să vă mutați gândul de la lumea aceasta de aici, la cealaltă de dincolo?!
Au nu este corpul mai mult decât haina și viața mai mult mult decât hrana? Și oricare dintre noi se nevoiește rugându-se neîncetat la Domnul, poate să ajungă la ea, la viața de dincolo. Și chiar să preguste din ea, încă de aici.
Locul nostru al tuturor nu este aici pe pământ, ci acolo în cer. Și al celor buni, și al celor mai puțin buni. Numai că nu vor ajunge toți în același timp acolo, pentru că nu toți se nevoiesc în aceeași măsură.
Toate stelele de pe boltă luminează. Însă nu toate la fel. Dar cu mila și bunăvoința Domnului, odată și odată, toți vor ajunge. Pentru că Domnul le-a făcut pe toate ale Lui pentru viață și nimeni nu I se poate opune. Iar acest drum trece neapărat, prin pocăință și suferință. Împărăția Domnului nu este un pension, o casă de odihnă, un fel de dolce vita în care nimeni nu va mai face nimic. Eu cred că sufletele vor evolua și după moartea noastră pământească. Pentru că nu oricine dintre oameni ajunge la stadiul de curăție care să-i permită să stea în fața Domnului la Judecată, din această cauză cred că purificarea sufletului trebuie să continuie și dincolo.
Așa cum se curăță într-un cuptor zgura de pe un metal prețios, așa trebuie să se curețe și sufletele noastre prin suferința meritată de fiecare.
După părerea mea, în viață nu există decât două drumuri. Este unul strâmt, să zicem o potecă și, ea duce în vârful muntelui. Asta înseamnă urcuș continuu. Și mai este unul larg, larg de tot care coboară întruna și nu se oprește decât în fundul prăpastiei. Dacă s-ar întreba fiecare: eu pe care din aceste două căi mă aflu, poate s-ar mai schimba câte ceva.
Un convoi nesfârșit de oameni coborând permanent și luându-i în râs pe cei care se încumetă numai să urce spre piscuri.
Două lumi diferite, trecând una pe lângă cealaltă.
Eu văd foarte limpede lucrurile astea și cred că nu sunt greu de înțele pentru cei cu inimă curată. Simt că pe mine m-a curățat Domnul de toată răutate lumii pe care o mai aveam, când am ajuns aici.
Tatăl este Cel care curăță mlădițele, ca acestea mai multă roadă să aducă.
Și dacă v-aș povesti concret, cum mi s-a întâmplat mie aceasta, cum am simțit eu această curățire, ați crede că mă laud, așa că las pentru altă dată urmarea. Dacă ne vom mai întâlni vreodată.
Dacă...
- Atunci n-ar fi fost poate mai bine, la o mănăstire?
- Nu știu. Aici am ajuns, aici rămân. Și nu știu cum să Îi mulțumesc Domnului pentru pacea sufletească pe care am câștigat-o și pentru că m-a făcut să văd ceva mai limpede toate cele din jurul meu.

Dragă domnișoară Căpriana,
Mulțumesc pentru scrisoarea dumitale care mi-a mers la inimă. Încep cu sfârșitul: și eu am trăit aceeași senzație la trezire, de intrare în propriul meu corp, ca după o pauză distinctă, să aud radioul cu care adesea și eu adorm lăsându-l deschis.
Nu mă surprinde cererea de a-ți trimite fotografia și data nașterii, mi-a mai citit cineva în destin și mi-a prevestit destulă suferință în cea de a doua parte a vieții. Poate că există o lege tainică a numerelor, dacă un necunoscut citindu-mi numai data nașterii, poate să-mi spună de ce am suferit sau, de ce trebuie să mă tem acum, când strada viitorului a devenit pentru mine, o fundătură. Așa că, spune-mi deschis tot ce vei citi, că această suferință despre care îți vorbesc, mi-a deschis deja ușa și încep să mă obișnuiesc cu domnia sa. De fapt suntem legați unul de celălalt ca omul de propria sa umbră. Nu putem să fugim din calea destinului, că ar însemna să alergăm de fapt înaintea lui. Mai scurt și mai la obiect, cred, fără să dramatizez prea mult, că în mai puțin de doi ani, va trebui să ne luăm la revedere și voi pleca undeva departe, departe. Acolo unde se duce fiecare când îi sună ceasul în destin. Fie la cules de stele, fie undeva mai jos așteptându-mi rândul la un cazan cu smoală. Șarjez evident, ca să trec mai ușor peste această veste care nu e bună deloc. Nu este o fabulație și nici un bluff gratuit. Am făcut o criză când am aflat, dar te asigur că am depășit-o și de acum înainte putem vorbi despre moartea mea ca despre a unui (ne)cunoscut la care amândoi am ținut puțin.
Presimțirea aceasta se leagă într-adevăr de o bibliotecă și de un vis, dar puțin diferit de cum l-ai văzut dumneata. Am tras cartea pe care am tras-o și, când ajungi în punctul acesta, nici un om nu se mai poate întoarce la ultima răscruce, să zicem, ca să-și aleagă alt drum. Pentru fiecare există o scadență, pe care nimeni nu o poate amâna sau evita, cu nici un chip. Mă bucur că suntem aproape unul de celălalt, sufletește bineînțeles și asta îmi e de ajuns, mă va ajuta să trec mai ușor puntea care îmi stă în față. Eram student, toată lumea fredona atunci un șlagăr la modă interpretat de Charles Aznavour: Il faut savoir,...quitter la table. Pentru fiecare din noi vine o vreme când trebuie să ne ridicăm de la o masă, să părăsim o scenă, sans faire du bruit.
Toți suntem niște actori, jucăm câte un rol. Mai bine sau mai rău. Care ni se potrivește sau, care nu ni se prea potrivește. După care ne retragem în culise. Știe el regizorul, pentru ce. În legătură cu vindecarea miraculoasă a bunicului, acum după ce am aflat toate acestea, mi se pare aproape normal. Dar înainte, nu mi-ar fi trecut prin cap, așa de la sine. Vezi că Domnul i-a pus omului la îndemână, tot ce îi trebuie pentru o viață sănătoasă dar și niște resurse absolut fantastice de care dispune corpul său, și pe care, încă, nu le cunoaștem îndeajuns. În afara capacității neobișnuite de a se adapta la aproape toate condițiile oferite de mediul acesta, devenit tot datorită nouă, din ce în ce mai ostil. Cu cât suferă omul mai mult și își pune mai multe întrebări, cu atât este mai bine pentru el. De unde, paradoxal, cine vrea să se îndrepte, să se zidească sufletește, nu mai trebuie să se teamă de suferință. Dar nici să o caute cu lumânarea, ceea ce ar însemna o înclinare în partea nedorită a balanței destinului. La ce i-ar folosi cuiva suferința de dragul suferinței? Suferința călește caracterele, topește zgura de pe oricare metal prețios și-l pune mai bine în valoare. Câteodată mă închipui stând undeva la un colț de stradă și privind mulțimea care aleargă valuri, valuri încoace și încolo, amețindu-te. Dimineața de acasă spre arena în care se luptă din greu pentru traiul cotidian și, seara, în sens contrar, pentru ca după un simulacru de odihnă și aparentă recuperare fizică, de iluzii năclăite și vise confuze, a doua zi dimineața să o ia de la capăt. Un flux și un reflux social, de genul mișcării browniene și mă întreb câți dintre ei își mai pun seara problema dacă au câștigat măcar un centimetru, nu mai mult, în înlțarea lor spirituală. Dar cei mai mulți dintre ei, nu mai ajung la astfel de întrebări. Și nu este numai acest du-te vino, singurul vinovat de faptul că nu ne merge așa cum am voi. Un fel de buimăceală generală din care nu mai știe nimeni cum poți să ieși. Te-ai întrebat vreodată cum ajunge omul să sufere de trufie? Dintr-o prea bună părere pe care o are despre el însuși sau din disprețul față de semeni? Oamenii aceștia scriu numele lui Dumnezeu cu literă mică, iar pe al lor, cu majuscule. De parcă universul s-ar învârti înjurul lor și, nu ei în jurul universului. Dacă ar reuși să-și vadă propria lor nimicnicie, s-ar rușina, intrând în anonimat. De ce nu se gândesc ei mai bine, că nu reușesc să se ferească de propria lor necurăție, neajuns care nu se mai întâlnește la nici o altă vietate, pasăre sau insectă, după cunoștința mea. Asta așa ca să-și mai taie din lungul nasului, să nu mai aibă nici un motiv de trufie, pentru că toate celelalte viețuitoare, nu cunosc acest sentiment al trufiei, cu care se împăunează omul adesea. Mai ales atunci când își ridică privirea spre cele înalte. Virtuțile sufletului omenesc: iubirea, mila, generozitatea, altruismul, dreptatea, spiritul de sacrificiu, nu se obțin de la sine, fără efort. Iar cine se străduiește, ajunge să pună mâna pe comoară. Toți sunteți dumnezei, spune învățătura. Și eu înțeleg prin asta că dator este omul să se purifice continuu, pentru că nu mai astfel se poate apropia de acest principiu abstract, universal și atotcuprinzător, care este Dumnezeu. Asta cred că înseamnă porunca: Vegheați! Căci omul a fost făcut după chipul și asemănarea Lui și are o dumnezeire în el, pe care trebuie să o păzească de orice întinare. Stau uneori și mă întreb: De ce ni s-a dat nouă viața? Merităm noi această încredere, această investiție a Proniei cerești, față de care nu există o alta mai mare? Presupun că, pentru a ne strădui să merităm răscumpărarea, să ne reîntoarcem la demnitatea din care am căzut prin protopărinți.
Mă bucur că ne-am cunoscut și putem să face schimb de opinii. Și mai departe cred că semănăm cu doi liceeni timizi și care nu îndrăznesc să-și mărturisească sentimentele unul altuia. Și cea mai mare vină o port eu că sunt mai vârstnic. Dar și mai nepriceput. Să ne bucurăm împreună de norocul care pare să ne fi păscut, în ghinionul de a ne naște în această lume plină de sminteli. La atâta distanță unul de celălalt, dar atât apropiați în ce privește convingerile noastre intime privind viitorul. Sunt de acord și cu faptul că energia noastră sentimentală ne apropie și nu ne îndepărtează. Dar cum stăm atunci cu teoria biluțelor de chihlimbar despre care amândoi am învățat la școală, și care, fiind încărcate cu același fel de sarcini electrice, după ce se atrag inițial, ajung ulterior să se respingă? Noi nu vom ajunge să cunoaștem niciodată rutina unui cămin conjugal, care să ne transforme din parteneri în adversari. Și de o mie de ori este mai bine așa. Amândoi purtăm consecințele acestui tăvălug social care ne cauzează suferințe inutile sau măcar neînțelese, dar nu aspirăm la plata polițelor nici față de persoanele, nici față de instituțiile care ne-au nedreptățit. Fac parte din păcate, dintr-o generație pe care viața a dat-o prea devreme deoparte, înlocuind-o cu alta, poate mai adaptată sau, poate mai apropiată de spiritul vremii. Și totuși simt nevoia să te protejez, nu prea știu cum, de la distanță, ca un părinte sau frate mai mare. Așa ca de la un singuratic la o însingurată (!). Greșesc oare? Însingurată, pentru că eu așa te văd, vis-a-vis de această lume rău așezată. Lume care împrumută din ce în ce mai multe din apucăturile fiarelor pădurii. Care fiare, nu știu însă ce este lăcomia, răutatea, cruzimea, egoismul rapace, decât dacă le vor învăța de la noi, oamenii. Deci în avantajul cui pledează această diferență?
Cu dagoste, bătrânul Sebastian