1. Mersul

Aerul îl ardea. Respirația deveni sacadată, hainele neîncăpătoare. Iureșul sângelui clocotea în venele trase în afara pielii clătinand ultima rezistență a cetății cu creneluri, până atunci, bine definite. Nu putea plânge, nu avea voie, grimasele se opriseră la hotarul de sticlă care îi acoperea ploile celei în urmă căreia mergeau...Iar cortegiul înainta atât de încet....
Gheața, urcușul, colțurile... Șoptitul cuiva din urmă... Iar oprire...Cântec, tămâie. Tămăia
.......
"-Mergem, mergem înainte...
-Bine, mergem, dar unde-i înainte pentru tine?
-Nu vezi? Uite.
Își poziționă degetul în fața pieptului, într-un copilăresc gest al arătării direcției. Am luat-o în brațe, învârtind-o în aer, sărutându-ne.
-Deci...pe unde?
-Hmm...(altă schimonosire copilărească) Pe aici! Dar să mergem cu ochii închisi, doar cu mâinile înainte, vrei? Sau eu cu ochii închiși condusă de tine..Bine?
-Deah, fie, dar te costă! Câteva miliarde d-ăștia, (sărut) și multe altele...

La un moment dat am auzit pași. Ea, s-a oprit. Era doar un copil în straie călugărești tăind în scoarța brazilor, culegănd rășina... A început să plângă încet, dintr-o dată, privindu-l:
- Oare există cineva care ne face să plângem pentru a ne culege lacrimile? Mai știi...or fi și lacrimile parfumul cuiva, sau credința..."
......
Ne-am oprit iar, alt cantec, altă predică...O auzeam pe vecina Floarea, cu glasu-i pițigăiat, înregistrând ca un automat sentimentul de revoltă ce mă cuprindea. "De ce Ea...de ce nu babele astea care vorbesc de rețete, de îngeri, de grijile caselor lor?" Atunci m-am întors. Lumea adunată, oprită datorită "haltei", discuta....dar nimeni despre ea. Discutau despre pomeni, despre slujbă, despre mâine, rude, cai, ploi, pământ.... M-am auzit ca prin vis hohotind într-un glas care nu era al meu...nu avea nimic omenesc, parcă într-o oglindă ciobită a glasului cu care doar moartea mă-mpământenise. Dar am plecat iar, simțind marginea mașinii plecând de sub mâna în care mă sprijineam. Și m-am întors, privind cutia de lemn, străină, bradul mort, străin și el. Și m-am întrebat: de ce trebuie să urcăm, de ce toate morțile se-ntâmplă la deal, de ce? Deal....
"Urcăm dealul cu destulă pricepere, purtând săniuta dupa umăr și ținând-o strâns, să nu alunece...
- Nu mai merg mai sus decât daca mă iei în brațe! Și, făcând pe mofturoasa, își luă mâna din mâna mea să pregătească un bulgare.
- Măi, nu te pot duce pe sanie, iar în brațe nu te iau că ești mare. Copiii mari știu să meargă...
- Atunci, îți declar război! Și aruncă primul bulgăre, aplecându-se să pregătească "artileria"...
M-am aruncat înspre cealaltă parte, aruncând din mers înspre ea cu o mână de omăt...Lupta continua râzând, bucurându-se de fiecare dată când nimerea "ținta", iar eu, fără mănuși, nimerind de fiecare dată...Simțind pierzania a venit lângă mine pisicește, mângâindu-se și alintându-se, dar dintr-o dată prăbușindu-se deasupra mea, tăvălindu-ne în zăpadă, răzând...
- Nu-i așa că mă vei iubi până la moarte? Hai, promite-mi, dacă nu, plâng!
- NU, nu te voi iubi ... (ea luă o figură schimonosită dar dulce, spre plâns) Te voi iubi etern!"

2. Gri

- De ce, Costele... Mi-ai pus în brațe florile, de ce? Iar dacă n-ai vrut și nu ți-a păsat, de ce m-ai oprit? Numai când am văzut groapa aia îngustă, cât să încapă cutia, știi prea bine c-am simțit că se termină...se zguduia pământul sub mine, aș fi pășit în gol, Costele...Nimeni n-avea cum s-arunce pământ...Doar s-o mai văd o dată, să fiu lângă ea, Costele...Ce mi-ai facut, cum mai trăiesc, de ce, Costele! M-am rugat să fiu eu acolo, să mă plângi pe mine, chiar fals, Costele. Nu, nu-mi mai turna, nu vreau...
Costel luă sticla, neînduplecat, și-i turnă pe gât încă o bună cantitate din conținut. Era obosit, terminat de nopțile de strajă, de aranjamentele făcute "să fie bine"... De cumpărături pentru punți, de ajutat la bucătărie, de aranjat prosoape, paturi, șervețele, tacâmuri, de aranjat alte locuri, alte rafturi. Îl obosise nebunia lui, de la groapă, dar conștient că e mai bine să duci o luptă, se angajase în ea cu toată priceperea. Dar nu mai înțelegea...Vedea pielea lui cum se transforma, pierzânduși culoarea, devenind de un gri urât, curață casa de florile care- credea el- erau de vină... Iar singurul calmant în afară de palme, era rachiul... Nu se sfia, știa că vorbele sunt aruncate în vânt, până mâine vor trece, dar griul? "Lasă, poate somnul..." gândi și, aplecându-se spre buzele deschise forțat, mai turna...
- Nu mai turna Costele, oricum nu-mi duce nimeni lipsa!
- Da, nu ți-o duce nimeni, dar nu poți lipsi...