I.

- Francesca doarme, aș dori să n-o trezești.
- Bine, am s-o sun mâine.



II.

Soarele dimineții arunca printre draperiile grele un șarpe auriu de-a latul cuverturii patului. Pentru o clipă își închipui niște aripi încremenite care stăteau atârnate undeva, dedesubtul tavanului, nevăzut. Tabloul preferat, cu trandafirii vișinii scuturați, era încă sprijinit de peretele opus ferestrei, direct pe podea. Parcă se ascundeau. Niciun zgomot. Francesca se întinse și culese de pe cearșaful mototolit cartea abandonată cu o seară în urmă. ”Turnul de fluturi”, rosti ca pentru ea. ”Bravo lui”. Camera respira din nou. Schimbase culorile și în sfârșit putea să respire și ea. Schimbase zugrăveala, draperiile, perinițele de pe fotolii, până și sfeșnicele de sticlă pentru drăgălașele ei lumânări. Doua săptămâni locuise, din pricina aceasta, la Blanca, buna ei prietenă, și se întoarse abia după ce toată mizeria fusese îndepărtată. În sfârșit o dimineață cu totul nouă. O discretă bătaie în ușă nu o făcu nici măcar să-și întrerupă șirul gândurilor. O dimineață cu totul și cu totul nouă. ”A fost o hotărâre înțeleaptă, am făcut bine că ne-am decis, în sfârșit, să schimbăm ceva”. Privi șarpele lung de pe pat, ”trebuie să mai potrivesc draperiile” își spuse și se ridică pe margine privind cu blândețe în jur.

- Cobori?, se auzi de dincolo de ușă.

”S-aștepte” își spuse, și-și văzu mai departe de jocul cu degetele picioarelor printre smocurile blăniței de lângă pat. Mângâierea tălpilor goale, un mic capriciu încă din vremea copilăriei, căci blănița nu se mai potrivea demult cu mobila dormitorului, dar era singura abatere pe care și-o permisese. Nu putuse să renunțe la acest obicei despre care îi plăcea să creadă că-i va face ziua mai confortabilă. Să te cobori din pat, pe jumătate adormită, cu picioarele goale pe blănița pufoasă, da! Dincolo de blăniță, parchetul lucios strălucea ca o mare calmă sub soare. Gândul la Cezar al ei, ușor aplecat în spatele ușii, gata să prindă orice mișcare de dincolo de ea, îi dădea o senzație de siguranță. Mereu atent și curtenitor. Ușa mare, albă și dantelată a camerei îi era prieten și paravan. În spatele oricărei uși întotdeauna se întinde o cu totul altă lume.

”În sfârșit o dimineață nouă” își repetă. Când se surprinse în oglindă, îi trecu pentru o clipă prin minte că aceasta o privește întotdeauna. ”Și atunci când nu știu” își spuse și aproape zâmbi. ”Asta de când i-am citit poezia aceea.” Cu mâinile încleștate în cearșaf, își înclină capul și-și lăsă părul vraiște să-i cadă peste față. Privi apoi lung, dintr-o parte, fotografia lui Cezar de pe noptieră. Nu voia să-l lase să aștepte prea mult și dispăru repede în baie. Se zări din nou, trecând vaporoasă, în oglinda mare a dormitorului.

Cezar nu auzi nici un răspuns și coborî în bucătărie. ”Am s-o aștept, astăzi se trezește prima oară în noul ei dormitor.” Gândul că o avea din nou acasă îl umplea ca o miere albă prelinsă pe dinăuntru. Privi pe fereastra largă grădina cu pomii mici și aliniați. ”Grădinarul ăsta e o ciudățenie de om, dar face o treabă foarte bună.” Pregătise micul dejun și o aștepta. Aproape cu înfrigurare. Se așeză tacticos la masă, cu ziarul în față, și se juca cu degetele pe marginea ceștii calde de cafea. Doar cafeaua o preparase pentru dulcea ei aromă asociată cu liniștea dimineții. Apoi va urma mirosul pâinii prăjite amestecându-se cu parfumul pe care-l va aduce prezența Francescăi. Aveau dormitoarele alăturate, dar cu o seară în urmă nu auzise nici o mișcare la ea.

Încercă să și-o închipuie cum își întinde crema pe față, cum deschide sticluța cu parfum, cum își întinde gâtul spre oglindă de parcă ar găsi acolo povești tainice. Francesca era o astfel de femeie, care putea să umple gândul oricărui bărbat. Și inima. Îi cunoștea mișcările iuți ale mâinii cu care își aranja, aparent neglijent, părul, ușoarele murmure cu care își acompania unele gesturi. Iubea spațiul din jurul ei, căruia ea îi dădea întotdeauna un farmec aparte.

O auzi coborând, iar când o văzu în pragul ușii, cu soarele mângâindu-i părul, se îndrăgosti din nou de ea. Ca aproape în fiecare dimineață. Ce s-ar face fără ea?

Ochii ei făcură ocolul bucătăriei și se așternură în ochii lui. Îi mulțumi astfel fără niciun cuvânt. Pe masă erau flori proaspete, flori de câmp de toate culorile. ”Doamna Dora din colț îi alege nuanțele, el e aproape daltonist”, chicoti în sinea ei și păși în bucătăria luminată de un soare deja leneș. Îi intui o fremătare a ființei cu care era obișnuită din partea bărbaților care o priveau. El stătea zâmbitor lângă florile atent așezate, simți mirosul lor crud, dar și cel lingușitor al cafelei.

- Bună dimineața, Francesca. Strălucești, sau e din cauza soarelui?

- Bună dimineața, Cezar. Mulțumesc. E o dimineață perfectă. Oare pentru că tu ești perfect? Glumesc tontule, să nu ți-o iei în cap. Când îi spunea tont, avea întotdeauna un zâmbet fermecător și ușor ascuns. Ce s-ar face el fără ea?

Francesca zări imediat și ziarul. Văzu titlul mare: ”Nominalizările pentru Barlow s-au încheiat”. Și cu litere mai mici dar la fel de negre: ”Ultimul nominalizat, anunțat astăzi, este poetul indian Nath Shastri”.

- E ziarul de ieri, spuse ușor dezamăgită.

- Poetul tău e nominalizat, doar știi asta deja. Accentuă acel ”tău” și-l lungi puțin, de parcă era vorba de agrafa din păr. Îi plăcea s-o tachineze, știa și faptul că ei îi place jocul acesta. Când ești sigur că iubirea îți este împărtășită, îți permiți orice extravaganță, orice joc, oricât de riscant ar fi el în alte condiții.

Ca și cum și-ar fi amintit de ceva neplăcut, Francesca se încovoie puțin și miji ochii. Se bucurase pentru Filip că era printre nominalizați. ”Merită”. Ținea mult la prietenia lui, la disponibilitatea lui de a-i asculta în orice moment problemele. Lui putea să-i spună orice, chiar dacă... Asta când nu era în zilele lui negre, atunci nu vorbea cu nimeni, era ursuz și iritabil, și era mai bine să te ții deoparte.

- Camera mea e minunată. Exact așa cum am vrut. Mulțumesc, Cezar, pentru tot. Schimbă atât de fin subiectul, că se și miră, ca de o abilitate nou descoperită. Se așeză pe scaunul din dreapta lui și-l rugă pentru două felii de pâine prăjită. Privi lung în grădină, prin ușa de sticlă. ”Va trebui să-i rog să-mi sape o fântână. Dar nu acum.” Iubea grădina aceea, era locul ei de refugiu și tărâmul visat în care reușea să evadeze de fiecare dată. Într-un chip de neînțeles se simțea pe sine ca făcând parte organică din acea grădină.

- Să-mi pui, te rog, clopoțeii de vânt. Dar imediat aproape se mustră că-i scăpase asta, dar se părea că Cezar nu sesiză aluzia pentru care odată chiar se certaseră. Era atent să nu se ardă pâinea, sau se făcuse că nu aude. Când îi aduse farfurioara, însă, îi spuse:

- Sunt acolo, dar nu se văd din cauza leandrului pe care l-am adus mai în față. Poetul tău cu panglicile lui de vânt, va fi încântat. Spuse totul cu o voce incredibil de împăcată.

Se bucură, trecuse și peste asta, îi acceptase și acest capriciu. Simți în vocea lui calm și cumpătare, nu putea fi altfel. Se aplecă încet și îi prinse cu vârful buzelor lobul urechii. Știa că asta îl face să simtă fiori pe șira spinării. El luă o margareta albă din vază și i-o așeză lângă furculiță. Se anunța o zi minunată.

(va urma)