L-am reîntâlnit după cîteva luni. Știam că miopia îl ajuta să-și trieze cunoscuții. Dacă i se reproșa că nu l-a văzut pe unul sau pe altul, ducea mâna la ochelarii cu ramă groasă și ridica din umeri oftând scurt.Era însoțit de un nepot, un moț solid, blond cu un chip senin, fără cute.
Când mergea pe stradă, avea un soi de solemnitate, capul și umerii abia clintindu-i-se, dar cea mai impresionantă era detașarea de tot ce se petrecea în jur. Era greu de închipuit să ți-l imaginezi plimbându-se pur și simplu, lăsându-se în voia pașilor și admirând frontonul unei clădiri din zona istorică a orașului sau admirînd florile din grădina botanică. La el, mersul era pură deplasare dintr-un loc în altul. Vitrinele magazinelor îl oboseau, forfota celor din jur îl agasa. Avea o privire opacă, întoarsă către sine, o figură impenetrabilă, o interiorizare care atrăgea atenția.
Îmbrăcat în blugi, cu un tricou alb și cămașă denim părea mai tânăr. Întâlnirea neașteptată mă descumpăni o clipă. Încetinii pașii, gândindu-mă dacă să-l opresc sau nu. Aș fi vrut să fie singur, să-l invit la o bere, să putem sta de vorbă pe îndelete. Până să mă hotărăsc ajunsese la un pas. Deodată, fața îi prinse viață, zâmbi crispat și mă privi pieziș, parcă oferindu-mi șansa de a trece pe lîngă el.