Stăteam într-o zi pe roțile mele și m-a vizitat un câine.M-a adulmecat și s-a așezat lânga mine.
Amândoi pândeam trecătorii.Eu le priveam îngrozită ochii și buzunarele din care se putea vărsa mila lor către mine, iar câinele făcea același lucru, dar cu speranța că în ochii și buzunarele lor se găsea ceva pentru el, orice: o privire caldă, o fărâmă de ceva comestibil sau un gest mângâietor pe creștetul lui avid de tandrețe.
Mulți trecători aveau ochi de câine și ucideau cu privirea câinele de lânga mine, iar mie îmi aruncau mila lor fără să știe că mă doare.
Îmi venea să-i mușc și să urlu la ei, să le spun că sunt om, nu câine.
Câinele s-a ridicat vesel spre mine: avea ochi de om și m-a privit ca pe un om normal.L-am mângâiat ca pe un câine si ne-am bucurat amândoi că ne-am inteles unul pe altul.
Pâna atunci nu am știut această taină: există câini cu ochi de om și oameni cu ochi de câine.