E deja joi. Închid valijoara în care îmi păstrez amintirile de suflet:cheițe, scoici, petale, pietricele, bilete și tot felul de "nimicuri" care mi-au umplut mulți ani de sensibilitate și dragoste adolescentină. Mihai pescuieste. Văd cerul albastru și un avion care se face din ce in ce mai mic. Parcă ieri, copii noștrii, înarmati cu biletele "numai dus" fuseseră înghițiți de zările albastre. Fiecare cu zborul și chemările lui. Mă așez pe nisipul cald.
Pescărușii se detașează, orbitor de albi, pe cerul albastru. Mihai strânge "sculele" și mergem spre căsuța de pe plajă. Pe drum, în mijlocul plajei, un pom tânăr dar viguros, marchează locul în care l-am confundat cu un baston. Îmi este foame.
"Þi-e foame, pui? Ce dorește doamna să servească?
Golanul de serviciu e "pe felie"."
"Aș mânca o salată de varză acră..(acră ? am pofte?)Exclus!" mi-am spus în gind, și alung ideea ca pe o muscă sâcâitoare.
"Am să prepar ceafă la grătar cu garnitură de varză acră" spune Mihai. Adesea îmi citește gândurile și asta îmi dă uneori o senzație de nesiguranță. A fript și niște pește. Ce bine e la soare! Sună telefonul
meu...Ascult, apoi îl rog pe Mihai să mărească comanda: vine și Narcisa cu "prietenul" ei.
"Bărbat-su unde-i?" zice el cam r[stit.
"Pe acas[" îi zic, "mirosindu-l" din nou pe el în
"reținerea" pe care o are vis-a -vis de escapadele prietenei mele. E totuși îngătuitor și rezonabil până la un punct. Știe și despre "amiciția" noastră mai veche dar nu se manifestă. Cerdacul se umple de vocile noilor veniți. Mihai e curtenitor și o bună gazdă...
Toți sunt sătui și zac pe cearșafuri la umbră sau la soare. O nouă partidă de pescuit dupăamiaza.
Merg și eu. Îl urmăresc printre gene, în zgomotul molcom al valurilor. Sunt liniștită, am senzatia aceea de "fără capăt". Promontoriul ne separa de restul plajei. Am moțăit, dar deodată simt ceva răcoros: e umbra lui deasupra mea. Ițesc ochii și îl zăresc cum mă privește. Facem dragoste pe nisip și apoi în apă.
Se dăruiește de parcă ar fi ultima zi din viața lui.
Uneori mă sperie. Soarele închide discret ochiul asupra noastră. Toropiți, adormim.
Vineri. E devreme. Să-i fac lui Mihai o cafea!
Întind mâna și apoi piciorul, căutându-l. Nu-l găsesc.
Gândul, "e la guvizi", mă face să adorm iar. Soarele e sus. Mă trezește aroma de cafea proaspătă. Simt o crenguță că mă gâdilă. Telefonul mă aduce brusc în
"civilizație". Privesc somnoroasă ecranul plin de numere:internațional.
"Mama, te pup!"
"Te pup, Pui!"
"Mami am două vești:una așa, și una așa."
Mi se strânge inima ca în gheață...
"Spune, Ioana, nu mă fierbe!"
"Prima veste e că avem amândoi de lucru iar banii de la tine sunt aproape intacți, la bancă".
"a doua veste e că....vei fi bunicuță!"
Rămân fără glas. Sunt bătrână?
Bunică....Ce ciudat sună! Voi fi o bunică tânără, sau aproape tânără. Ne mai spunem ceva banalități și ecoul ce însoțește convorbirile la mare distanță, dispare.
"Copii noștri nu știu încă despre "relația" noastră și mai ales despre istoricul ei". Mihai nu întreabă nimic dar eu cred că a înțeles ce am vorbit. O tăcere călduță ne învăluie. Narcisa, udă și cu "pișpirelul"
după ea, intră chicotind în bucătărie. Se simt amândoi bine. Cafea, ouă cu șuncă, suc rece. Un platou cu guvizi prăjiți și alături mămăligă rece. Când a pregătit Mihai toate astea? Televizorul e deschis...
"Timpul probabil pentru azi ...vineri...
E din nou v i n e r i la mare...