VI.

Olivia privi lung după Filip ieșind. Dacă Filip ar dispărea? Dacă, brusc, el n-ar mai veni niciodată? Nu se putea gândi la așa ceva, dar nu putea nici să-și alunge acest gând care o înlănțui ca o iederă, fără scăpare. Ca o iederă înfigându-și rădăcinile în carnea ei ca într-un zid. Dacă el, pur și simplu, nu ar mai fi? Încremeni. Ea trăia ca să-l știe venind mereu. Să-l știe acolo, oricât de departe, dar să fie undeva. Să-l știe scriind, apoi să-l citească, să-i deșire lumile lui spiralate, mereu întoarse pe dos, ori de-a dreptul imposibile. Să-i țină inima caldă în palmele ei reci. Iar ea trăia vieți doar visate, desprinse din literele lui mărunte și corecturile indescifrabile dintre rânduri. Îi păstra toate foile de pe care el îi citea, uneori prefăcându-se că le-a rătăcit, sau uitând de ele pe sub brocarturi. L-ar fi ascultat oricât, se cufunda în lumile lui ireale și ieșea de acolo ca un abur subțire înălțat spre alte înțelesuri, mai curată și mai limpede de fiecare dată.

Filip nu mai trimitea de mult din poeziile lui revistelor literare, de când acestea încetară să-l mai publice. El înțelegea asta cu o blândețe greu de imaginat că ar putea să existe și așa ceva în străfundurile lui. Nu mai trimitea, căci el scria altfel, nu ca poeții vremii lui, nici măcar ca cei de odinioară, și doar ei i-a spus odată, aproape neauzit, de parcă ar fi fost o taină interzisă, iar ea se simțise atunci nespus de fericită că îi câștigase încrederea de a i se destăinui. Îi spusese că așa se va scrie abia peste vreo 70 de ani, peste două generații probabil, căci în ciuda unui pesimism pe care i-l ghiceai mai mereu, îi spusese atunci că are mare încredere în capacitatea omenirii de a se întoarce odată și odată spre propria ei ființă, spre înțeles și semnificație, să-și redescopere cu sensibilitatea-i originară, de care se înstrăinase, adevăratul sens, rațiune de a fi și destin. Dar ea știa! Știa toate acestea cu mult înainte ca el să i le fi spus. Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simțea vibrația ființei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-și lui însuși curajul și puterea de a mai scrie totuși, un crez care nu prindea sens decât în cuvintele și în privirea lui de ceață. Ea își așezase atunci viața ei întreagă în mâinile lui, să facă din ea ce va vrea, să-i înhame destinul alături de bidiviii unui timp care va fi, sau poate că nu.

Își zornăi brățara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieșire. Întreaga viață într-o singură clipă, așa o simțea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înțeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înțeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost și clipa extincției ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafața lichefiată de căldură a deșertului. Va pleca și ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-și pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea. Va găsi însă un loc din care să-l vadă acolo, unde el și-a dorit atât de mult. Era fericită că a contribuit și ea la visul lui. Iar fericirea asta de o clipă o inundă la fel de brusc și de cotropitor ca și gândul sumbru de cu o clipă înainte.

Dar el va merge acolo cu Francesca! Va avea ea atunci, puterea să-i vadă împreună? Francesca știa să atragă priviri și totodată să dea de înțeles că urăște lucrul acesta, dar fără a înceta nicio clipă să fie la fel de atrăgătoare. Francesca îl va călca din nou în picioare, îi va terfeli din nou sufletul, fără să-i pese, cu plăcerea ei perversă, deși poate neconștientizată, de a-și chinui admiratorii. O ura pentru asta. Îl ura pe Filip pentru slăbiciunea lui nevolnică în fața ei, și se ura pe ea însăși pentru că se lăsa prinsă în mrejele dintre cei doi. Ar fi vrut să fie mai puternică. Dar va fi acolo. Negreșit. Oferindu-și propria porție de otravă. Semăna atât de mult cu Filip, încât știa că este într-adevăr imposibil ca ei doi să fie vreodată împreună. Cu certitudine n-ar supraviețui. ”N-am să supraviețuiesc morții lui. Va trebui să fiu eu cea dintâi care va muri”.

Filip ieși încet din magazin, cu pași rari, aproape măsurați. Se retrase de parcă n-ar fi vrut s-o tulbure, căci o simțise din nou alunecând departe. Îi plăcea să o privească așa, dar ar fi ajuns din nou la o tăcere apăsătoare căreia nu i-ar fi putut găsi vreo explicație, și atunci se intimida. Nu știa să iasă din mlaștini. A preferat să se retragă păstrându-și în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur. Ochii aceia care străbăteau distanțe galactice, în timp ce degetele îi încremeneau apăsând corzi ale unui instrument ciudat și invizibil. Îi era totuși bine în preajma ei. Dacă Francesca întotdeauna îl fugărea, îl grăbea sau râdea de viziunile lui stranii, Olivia, în schimb era un port în care putea să adaste oricând, pe orice fel de furtună. Un ogar hăituind până la epuizare o himeră imposibilă, găsea în preajma ei adăpost și odihnă. O oază plină de confort și de mângâiere. Nu voia mai mult, nu voia să-i ceară mai mult de atât. Nu știa de ce, poate din grija cu care așezi o balerină fină de porțelan pe un raft ferit, unde vrei să o găsești de fiecare dată.

Francesca nu-i oferea nimic, alimentându-i mereu nemulțumirea, frustrările, neîmplinirile, care, însă, îl făceau să scrie cu adevărat. Dar erau momente când ar fi fost gata să dea totul, toată poezia și toate intensele sale trăiri interioare, pentru o cât de puțină liniște și împăcare. Să se odihnească în sfârșit. O poetă citită de curând, deslușise pentru el marea taină: că trăim pentru șansa posibilității unui transfer de certitudine. Asta era cheia! Într-o lume mereu schimbătoare, să poți fi, în sfârșit, sigur de ceva. Incertitudinile tale să se spulbere. Un transfer de certitudine care să pună capăt tuturor neliniștilor. Asta da! Și de acolo mai departe, oare mai exista ceva? Oare alte incertitudini? Nu știa. El, ce șanse mai avea? Singura lui certitudine era poezia și nimic altceva. Și privirea aceea, de dincolo de lucruri, a Oliviei. Îl îngheța acea privire, și înțelegea că odată și odată ea nu se va mai întoarce de acolo. Acel tărâm rămânea pentru el străin și inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînțeles. Dar știa că, avea și el intuiții, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta. Acum, mai înșelase cu o zi o așteptare fără obiect, mai prelungise puțin agonia, dar era din nou împăcat că o văzuse. Era doar un simplu surogat al unei fericiri promise, dar, oricum, mai mult decât nimic. Va scrie.

Trăim, oare, pentru ziua de mâine? Ne întindem în neștire spre ceva ce va fi să fie? Spre ceea ce ne dorim? Propriul nostru destin trece prin ziua de azi, prin alegerea pe care o facem acum. Exact în această secundă. ”Viața mea atârnă de o singură clipă.” În asemenea momente Francesca îi ieșea din minte, iar chipul Oliviei răsărea ca un tărâm uscat pentru un marinar epuizat de efort, luptând în valuri. ”Mări cu delfini”.

Închise cu grijă ușa în urma lui și păși în stradă. Aproape dădu peste o tânără care-l interpelă zglobie:
- Domnule Conta! Sunteți bine dispus astăzi. Bună ziua. Era o fostă studentă, și-o amintea vag, fără însă a-și aminti și numele. De fapt, renunțase de mult la învățământ și oricum, nu prea ținea minte numele.
- Sunt bine dispus? De ce?
- Păi, răspunse ea acum vizibil încurcată, ieșind, cântați ceva.
- Cântam?

Francesca împacheta febril. Simțea din nou că trăiește. Va pleca! ”La Praga, cu Fil. Atât. Pentru o zi.” Simțea aer proaspăt, din nou, inundându-i pieptul. ”Nu de tot. Nu, nu de tot”. Dar nu putea nega că ceea ce simțea era libertatea absolută, pe care nu o mai simțise de mult. De când... Asta e: va pleca. Cezar era ușor de înduplecat și nu avusese nevoie de prea multă putere de convingere. Înțelesese imediat. Cezar mă înțelege întotdeauna. ”Mă lasă să fiu liberă”. Dar de ce nu se și simțea, atunci, cu adevărat liberă, cu el? De ce doar acum, când pleacă cu Fil? Avea de împachetat. De ce doar cu Fil? Tot nu-i ieșea din minte. Cu Fil care e atât de ușor iritabil, care se enervează din te miri ce, care mi-ar interzice o sumedenie de lucruri. ”Numai cu el mă simt liberă cu adevărat. Cezar îmi permite orice, orice. Dar mă înlănțuiește. Uf!, sunt imposibilă. Știu, Fil mi-a spus asta de o mie de ori.” Pantofii. ”De ce?” Pantofii trebuiau asortați. ”A, da. Ce rochie îmi iau? Care va fi rochia de bal?” Apoi va vedea care pantofi ar fi mai nimeriți. ”De ce doar cu Fil? De ce tocmai cu imposibilul de Fil?” Se întoarse și deschise dulapul din nou. ”Îmi vor trebui două valize. Nu! Fil mi-a spus clar: o singură valiză, e doar pentru o zi”. ”Fil îmi interzice o groază de lucruri! Dar cu el am terminat. Mergem la Praga și gata! Și oricum am terminat cu el o dată pentru totdeauna. Cu Cezar puteam să plec cu trei valize și aș fi avut de unde să aleg. De unde să știu eu de acum, cum va fi acolo? Cum să aleg de aici, o rochie de seară pentru scena lui nenorocită de pe râu? Cum să aleg?”

Cu tot tumultul de gânduri, Francesca prindea aripi. Pleacă! Iese în lume! ”A știut Fil cum să mă atragă. Știe. El știe să dea ceea ce nimeni nu-ți poate da.” Ciorapii negri. Fil prefera cu jartiere. "Mi le pipăia prin rochie, ca să vadă." Nu-i venea să creadă că mâine va fi la Praga. Auzise, știa cum e Praga deși nu o văzuse niciodată. Și mulțimea. Va fi acolo însuși Lordul Barlow, care va oferi cu reverențiozitate neprețuitul său trofeu. ”Merită! Bravo lui! Fil știe ce vrea!” O pereche de jeanși pentru avion și un tricou. Simplu. Nu! Se înșela, ”Fil nu știe niciodată ce vrea, dar îi iese întotdeauna”. Teniși. Tenișii galbeni, da. ”Cum îi iese, nu știu.” Ochelarii de soare neapărat. O cămașă de noapte. Care? ”Iar trebuie să aleg una singură?” Foen, fier de călcat. ”Nu! Fil a zis că avem la hotel totul. Fil ăsta se gândește întotdeauna la toate. N-ai zice.” Brățara! O, da, brățara! ”Asta va fi surpriza, el n-o știe.” Dar se așeză pe marginea patului, în pragul unui tremur de necontrolat. Își strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colț al cuverturii moi de catifea și se ghemui încet ca sub o imensă apăsare.

Imagini vechi, de ani și ani de zile, pe care le credea uitate, pe care abia și le mai amintea ca fiind ale ei, o copleșiră cu o forță de nebănuit, un film tăiat în secvențe atât de clare, de parcă ar fi fost ieri. Un iureș de amintiri și senzații, de trăiri la marginea închipuirii, dar care odată fuseseră realitate. Le avusese pe toate. Gândul ei era o săgeată vibrând, străbătând spații pierdute în memorie, descriind un arc larg peste un timp risipit. Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat și furii incontrolabile. Viața! Și deasupra tuturor: da, era Fil! Îi veni în minte dimineața aceea. Singura dimineață adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, și, ține bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăiești, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porți amintirea. Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se liniști cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte. Apoi se ridică încet în picioare, lăsându-și lacrimile în catifea. Credea că dimineața aceea murise. Se îndreptă în fața oglinzii ovale și reci: mai avea de împachetat.

(va urma)