agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2245 .



Lunca florilor - V -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-03-16  |     | 



Soarele își spălase fața în apele învolburate ale Siretului și își ștergea obrajii viorii cu marama tivită cu verde și cântec de păsăret a pădurii, când Stroici intră cu sluga sa în cimitirul care despărțea satele Davideni de Năimești. Găsiră mormântul domniței Nasta, unul simplu și umil cum îi fusese și viața nefericită. La câțiva metri îl zăriră și pe cel al lui Alexei. Stroici îngenunche aprinzând o lumânare ce își șerpuia trist ochiul de lumină în aerul tare al dimineții însorite. Crucea ridicată după schița lui Alexei era într-adevăr una deosebită de celelalte aflate în țintirim. Un bloc de granit ca o stâncă ce tânjea spre cer din care țâșnea înspre înălțimi o cruce cu aripile frânte. Pe blocul mare de piatră era sculptat în centru un basorelief reprezentându-l pe Bunul Dumnezeu. Cu brațul drept binecuvânta lumea iar cu cel stâng ținea globul pământesc. Basorelieful era susținut de doi pilaștri laterali. Stroici descoperi că fiecare pilastru avea o alveolă scobită în interiorul său. La baza scobiturii se afla tăiat în stâncă un cerc cu câte două șanțuri metalice, acoperite vederii de praful ce se așternuse pe ele de la moartea lui Alexei. Stroici tresări când citi epitaful: „Cei doi îngeri zac în plângeri lângă-o stâncă de granit”.
- Prigor, așa cum scria Alexei în ultima lui scrisoare, dacă Obreaskin nu-i va descoperi comoara ea va rămâne în veci pierdută... Dar mai spunea el că unde se află sufletul său se va afla și comoara sa... Tu ce crezi, unde se află sufletul său acum?
- Păi, în cer jupâne...!
- În cer, Prigor, în cer, desigur... dar noi nu putem ajunge acolo... surâse blând Stroici. Și nici Obreaskin nu ar fi putut...Comoara trebuie însă să se afle undeva unde mintea și mâna omului o pot atinge...
Stroici mângâie crucea și murmură ca pentru sine: „Cei doi îngeri zac în plângeri lângă-o stâncă de granit”.
- Prigor, stânca de granit nu poate fi decât crucea asta de la căpătâiul mormântului său. Vezi de-a dreapta și de-a stânga acești pilaștri? Uite, spuse Stroici emoționat, ștergând cu palma suprafața plină de colb a pietrei. Vezi, fiecare piedestal are înscrustat la baza lui un cerc...
- Cerc compus din câte două șanțuri metalice...spuse Prigor în șoaptă, parcă și el copleșit de încărcătura emoțională a acelei clipe. Ca și cum acolo ar fi trebuit să se afle ceva...
- Da, ceva ce lipsește, adăugă sigur pe sine Stroici. Și nu fiindcă meșterul pietrar nu l-a mai așezat la locul lui, ci fiindcă Alexei a vrut așa...
- Îngerii, jupâne...? grăi timid Prigor.
- Cei doi îngeri ce zac în plângeri...da, Prigor, îngerii...
Stroici începu să cerceteze atent cu degetele suprafața netedă a bazei crucii, ca și cum ar fi căutat un semn tainic care să-i întărească supoziția. Sub epitaf degetele lui sesizară o asperitate care se prelungea formând un dreptunghi.
- Prigor, Alexei și-a ascuns comoara aici în cruce. Uite, pipăie și vezi... În granitul tare vei da de marginile bine ticluite ale unei nișe dreptunghiulare încastrată în zid. În ea ar fi putut ușor încape o lădiță cu comora poetului...
- De aceea a zis că acolo unde se odihnește sufletul lui se află și comoara, nu?
- Așa-i, Prigor, ai priceput repede. Sufletul lui se va odihni în veci alături de versurile sale, care au izvorât tot de acolo, din acea colivie tainică a durerilor și bucuriilor...din suflet... Deci, va trebui să descoperim pe unde stau cu aripile frânte cei doi îngeri care ne pot deschide calea spre comoara căutată...
- Jupâne Stroici, bag seama că Alexei ăsta a trăit și în viață ca în scrierile sale...adică, așa, ca în basme...din moment ce și-a zidit mormânt tainic și cu mult mister în el...mister în care comoara stă ascunsă ca un prunc înfășat în vise... Numai mormintele egipțienești pe unde am poposit noi mai ascundeau în ele atâtea taine...
- Prigor, îi spuse melancolic Stroici, e mai bine câteodată să trăiești în basme decât în lumea reală...În basme se poate întâmpla orice... Acolo poți fi oricine poftești... Și poți călători oriunde îți cere pârdalnica de inimă... Sentimentele personajelor din basme sunt trecătoare și înșelătoare ca și aura tainică ce le însoțește și ele țin atât cât ține basmul... Iubirea sau ura, tristețea sau bucuria...Dacă mori în basm, poți reveni oricând în lumea ta reală. Dar din real, dacă mori, nu te mai poți întoarce nicicând în basm...
În aceea clipă Prigor ciuli urechile-i clăpăuge și îi făcu stăpânului său un semn din sprâncenele-i stufoase și negre tăciune. Stroici realiză că pe după cavourile boierești nu departe de mormântul lui Alexei ochii unor străini stăruiau asupra lor. Învățase prin locurile pe unde îl purtaseră pașii să deosebească urmele străine, să cunoască numărul cailor ce se porniseră pe acele urme, lucruri pe care un boier de curte din bătrâna Moldovă nu le-ar fi putut pricepe vreodată. Simți prin aerul tare al dimineții mirosul specific de baltă al lipovenilor care în veci nu s-ar fi putut desprinde de miasmele bătrâne ale deltei, într-atât de bătucite erau în carnea și hainele lor.
- Lipovenii, șopti Stroici, care se aplecă prefăcându-se că aprinde candela ce se legăna în felinarul ce străjuia la căpătâi pe nefericitul poet.
- Lasă-i stăpâne, că nu-i acu’ primejdie de moarte! Lasă-i să creadă că nu le-am dibuit urma... Mai greu ne-o fi dacă vom descoperi comoara...
- Atunci, cu siguranță, Prigor, va trebui să-i trecem prin sabie și plumbi. Altă scăpare nu avem. Că doar nu om merge cu ei în spatele nostru până la Brăila...
Stroici și Prigor trecură și pe la mormântul domniței Nasta și aprinseră și acolo tainica lumină a candelei. De pe cruce chipul Nastei cu ochii aceia albaștri ca cerul îi priveau stins, fără răspuns la întrebările pe care cei doi începeau să și le pună.
- Azi ne oprim la cât am deslușit, Prigor, îi spuse Stroici. Să-i lăsăm pe lipoveni să ne rumege gândurile. Vreau să mergem pe malul Siretului și să adăstăm preț de timp bun. Vreau să-mi odihnesc gândurile și sufletul. Să mai privesc o dată apa copilăriei iar tu să-mi zici din vioara ta un cântec de jale adâncă...
Stroici se gândea la nefericirea lui Alexei Trefilov și mai ales la luciditatea cu care-și pregătise ultimele clipe. „S-a stins atât de departe de țara sa. Știa că nu mai avea parte aici de prieteni, mai ales după plecarea boierului Mihnea la Florența. Întoarcerea acasă ar fi fost singura lui alinare dar nu voia să părăsească aceste locuri unde își lăsase inima zălog unei iubiri frumoase. Știa că boala nu-l va ierta prea mult timp, așa că hotărâse să-și pregătească din vreme locul odihnei veșnice. Pietrarul executase crucea după schița sa și nu se mirase prea mult atunci când poetul hotărâse ca în soclul crucii să se afle ascunsă dibaci o firidă în care de obicei mulți bogați ai vremii după obiceiul străvechilor egipteni luau cu ei în viața de dincolo lucruri care să le amintească de petrecerea din astă lume. Cred că minunata cruce purta inițial pe soclul ei în cei doi pilaștri îngerii încastrați printr-un mecanism care ar fi permis firidei să se deschidă la o mișcare de răsucire a micilor statuete. Când Alexei simțise că se apropie clipa adevărului ultim își depusese acolo în siguranță comoara. Apoi luase trupurile de îngeri și le ascunsese undeva unde trebuie ca eu și Prigor să cautăm cu pricepere... Dar unde anume...? Poate în cele două locuri dragi sufletelor lui Alexei și Nastei: moara lui Pricolici și Lunca florilor... Poate în sfânta mânăstire Bogdana... Cine știe...”.
În tot acest timp, Luican și oamenii lui se ținuseră pas cu pas de Stroici și sluga sa. Pășeau ca niște vulpi șirete de baltă și cu siguranță că oamenii simpli, neobișnuiți cu capcanele vieții, nu i-ar fi simțit pe urmele lor. Dar Stroici avea nas de copoi și știa că din acea clipă lipovenii vor fi umbrele lor tăcute.
- Boierul ăsta, le spuse Luican tovarășilor lui este abil și cu urechi fine de animal de pădure. Cred că ne-a simțit urma la țintirim. Va trebui să fim cu băgare de seamă de acum înainte. Drumul lor la țintirim și adăstarea acolo preț de ceva vreme este un semn că boierul știe ceva. Ceva ce cotoroanța de Evdochia ne-a ascuns. Și acel ceva poate duce la aflarea comorii. Așa că de acum înainte nu o să mai stăm buluciți ca vitele unul lângă altul când le-om aține urma. Să ne despărțim și să îi urmărim pe ocolite, așa cum haita amușină prada. Va trebui să ținem sub clarul privirii moșia de la Davideni...
- Să știm când și unde se preumblă boierul ieșit de la moșie, nu, Luicane? întrebase Parvent, cel mai bătrân dintre ei, om cu o privire ageră din spatele ochilor ce umbreau un nas acvilin, care-i dădea o înfățișare războinică.
- Așa este. Ai judecat bine! Și cum afară este cald și sunteți obișnuiți cu somnul sub cerul liber, voi doi veți observa orice mișcare va face boierul la Davideni. Vă veți face loc de pândă aproape de conac. Eu o să mai trec pe la cotoroanța aceea s-o conving de data aceasta în felul meu să-mi spună adevărul... Apoi mă voi opri și pe la mânăstirea Bogdana. Voi spune popilor că sunt venit din partea rudelor lui Alexei de la Kiev ca să văz cu ochii mei chilia unde s-a sfârșit... Și să iau obiectele personale pe care poate le-a lăsat acolo cu limbă de moarte...care poate ne vor ajuta în vreun fel...Voi sta la hanul lui Roiban, la întretăierea drumurilor dintre Davideni și Năimești...și vă voi aduce de acolo de-ale gurii... să nu flămânziți...
Parvent îl fulgeră cu oțelul privirii sale pe Cârlibaba, ca și cum ar fi vrut să-i spună că Luican își trăsese și acum, ca mai mereu, partea leului, adică un loc călduț și primitor, în timp ce ei trebuiau să se oglindească noaptea în apa stelelor de pe crug. Dar Luican era om cu care nu trebuia să te pui niciodată rău și cum tăria lui Parvent se spulberase prin ani acesta nu îndrăznea să-l înfrunte pe față pe tovarășul său aprig la mânie. Cât privește pe Cârlibaba, acesta era tinerel și slab la vârtute, așa că bătrânul fur de baltă nu-și putea pune bază tare în brațul și mintea lui.
- Așa vom ști clipă cu clipă ce are de gând boierul nostru, își continuă Luican planul, neobservând parcă reacția din ochii tovarășului său. Îi lăsăm să descopere comoara și apoi lovim iute și tare. Dacă ne întoarcem la Condrat fără comoară, este ca și cum am fi aflat-o și ne-am fi vârât nasul prin ea. Vom atârna fără scăpare la vânt iute și ni se va seca duhul trupului de tăria usturimii sării. De ascuns n-avem unde a o face... Condrat are oameni peste tot...Chiar de am fugi în pusta maghiară sau la rutenii de peste Nistru, soarta ne va fi pecetluită de nu vom aduce comoara...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!