agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2810 .



Patruzeci de zile
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [donek ]

2009-03-18  |     | 




Zilele trec egale, măsurate precis de ceasul din turnul de deasupra porții principale. Orele se scurg una câte una, în liniște, fiecare cu scopul ei precis: rugăciunea de dimineață, liturghia, tăcerea, micul dejun sărăcăcios, studiul, prânzul luat în liniște, plivitul legumelor din grădină, din nou rugăciunea în capela mică și rece, cina în timpul căreia se citește din viețile sfinților, tăcere, completoriu și somn. Nici un minut nu evadează, nu curge la întâmplare. Fiecare moment e marcat de dangătul prelung al clopotului dogit de vreme.
Frații pășesc în liniște, repetând aceleași mișcări calme, pe aceleași trepte, aceleași coridoare înguste și întunecoase. Fiecare își ocupă locul în capelă. Pe băncile din lemn negru, lustruite de hainele călugărilor care s-au perindat de-a lungul timpului, fiecare își știa locul precis, care se mai schimba din vreme în vreme când vre-un frate mai învârstă trecea la Domnul. Atunci, în semn de respect pentru cel plecat locul lui rămânea vreme de trei zile liber, după care era ocupat de următorul.
La dangătul de seară al clopotului, Muriald își ridică privirea spre poarta mare de lemn și gândul lui făcu un salt în timp, la ziua în care pășise pentru prima dată pe sub arcada ce unea zidurile ce înconjurau mănăstirea. Mersese mult prin pădure, pe drumul făcut de roțile de lemn ale căruțelor, drum care lega satul de mănăstire și care tăia pădurea în două de-a latul colinei. Plecase de acasă doar cu un cufăr de lemn mai greu decât cele câteva cărți îngălbenite pe care le ducea. Din când în când drumul se desfăcea în câte o poiană însorită unde tânărul se așeza pe un trunchi de copac doborât de vânt și lua o înghițitură de apă. „Mai e de mers…”
Motivul pentru care plecase la mănăstire era greu de înțeles chiar și pentru el. Poate, pentru că îi plăcea mult să fie singur, în liniște. Petrecea uneori ore întregi privind mersul bălăbănit al celor trei oi pe care le ducea la păscut. Se despărțea de cei de vârsta lui la ieșirea din sat și mâna oile pe câte o coastă de deal, departe de larma pe care o făceau ceilalți băieți, ieșiți și ei cu animalele la păscut. Îl durea faptul că ceilalți se uitau la el ca la un ciudat, dar prefera asta, decât să intre în joaca fără noimă și uneori agresivă a celorlalți. Hotărârea definitivă a fost luată după o îndelungată discuție cu preotul satului, care era și confesorul său. Om blând, cu vorbă așezată, radia sfințenie. Ori de câte ori trecea prin fața bisericii, el era acolo, îngenuncheat în fața altarului, în rugăciune.
Mult mai greu a fost să îi explice mamei sale hotărârea sa. Văduvă fiind, vedea cum rămâne singură cu cele două copile, surorile mai mici ale sale. Lacrimile mamei i-au frânt inima dar nu i-au schimbat hotărârea. Se pregătea de plecare și, în timp ce își aduna cele trebuincioase, privea crucifixul agățat deasupra patului în care dormise: ”Isuse, ce fac? Ce mă pui să fac? Unde plec?... Doamne, Dumnezeule, dacă pe Abraham nu l-ai lăsat să-și trăiască bătrânețea în liniște și l-ai făcut să lase totul și să plece la cuvântul tău, eu cum aș putea să mă împotrivesc?. Fă ce vrei cu mine, dar te rog, ai grijă de măicuța mea și de surorile mele. Ai grijă de ele…” Și făcându-și semnul crucii închise cufărul. Micuțele cu ochi lor albaștrii, priveau uimite când la fratele lor care era în pragul ușii, gata de plecare, când la mama lor care cu mâna la gură, plângea înăbușindu-și suspinele. Nu îi era deloc ușor să le lase singure pe cele trei ființe neajutorate, mai ales în aceste vremuri tulburi, când foametea bântuia ca un moroi uscat și mut. Se consola doar cu gândul că fratele mamei sale, rămas văduv de curând, va veni din când în când pe la ele, purtându-le de grijă, așa cum vorbiseră. Și pentru ca rana despărțirii să îl usture și mai tare, micuța Gelda, una dintre cele două gemene de șase ani, îl prinse de pulpana haine în momentul când ieșea pe ușă, și privindu-l cu ochii mari ca două flori de cicoare îi spuse cu glas gâtuit de emoție:
- Te rog, Muri, nu ne lăsa…
Înghițindu-și lacrimile și strângând cu putere rozariul pe care îl avea în buzunar, zâmbi micuței:
- Nu vă las singure, unchiul va veni des pe aici și va avea grijă de voi. Și ieși inspirând cu putere aerul dimineții. Porni cu pas grăbit pe drumul care ducea spre pădure. Pădurea care odinioară, în copilărie, era un loc vrăjit, plin de povești. Era împărăția lui. Alerga adesea printre copaci, printre tufele de trandafiri sălbatici, aduna între palmele sale frunzele uscate și apoi le arunca într-o ninsoare de aramă sclipitoare. Căuta comori: conuri de brad, ghinde lucioase, ciuperci colorate. Se tăvălea pe covorul de frunze uscate și le sorbea cu nesaț parfumul de sălbăticie și libertate, iar când găsea prin tufe rubinele mici și parfumate ale fragilor, se bucura chiuind și sărind într-un picior. Alteori privea soarele sfâșiat de coroanele stejarilor seculari ale căror trunchiuri uriașe întruchipau coloanele unei nesfârșite catedrale și din inima lui izbucnea un cântec de fericire și admirație. Razele îi mângâiau obrajii și copilul întindea mâinile să le prindă. Nu reușea niciodată și încerca iar și iar…
Acum însă, pădurea nu mai era ca în copilărie. Era mereu întunecată, gemând și aplecându-se sub bătaia vântului ca o femeie bolnavă. Frunzele era culcuș pentru neștiute gângănii înțepătoare și tufele ascundeau găuri, cuiburi de șarpe. Sătenii își povestea în șoaptă grozăviile întâmplate în pădure: oameni dispăruți, uciși și mâncați de sălbăticiuni înfometate care nu se sfiiau să coboare noaptea aproape de sat căutând mâncare.
Aceasta era pădurea prin care trebuia să meargă . Era drumul lui. Drumul care ducea spre mănăstire.
¤¤¤
- Muriald! Îl trezi din visare unul dintre frați care îi întindea o carte de rugăciuni. Tânărul îl privi întrebător și abia apoi își dădu seama că aceasta îi alunecase din mână. Clătină din cap în semn de mulțumire și o strânse la piept. Era timpul pentru rugăciune…
¤¤¤
Toamna ajungea pe ținuturile deluroase parcă mai devreme. Venise în taină, neștiută de nimeni, neanunțată. Într-o zi toate frunzele deveniseră ruginii și începuseră să se scuture. Pământul își răci fruntea asemenea unui muribund și din cerul înfundat de nori cădea ploaie măruntă și deasă. Lumina, altădată atât de plăcută, nu mai reușea să coboare, lăsând pământul într-o penumbră deprimantă. Aerul era umed și rece ca tusea unui bolnav de plămâni. Þăranii începuseră să culeagă recolta de pe ogoarele aproape chele de atâta secetă și soare din timpul verii. Roadele erau aspre și seci de parcă pământul, care trebuia să le hrănească, le supsese toată seva și dulceața. Urma o iarnă grea. Încă o iarnă grea. Vitele nu vor avea e să mănânce și oamenii vor fi nevoiți să le vândă pe nimic pentru un sac de făină. Caii vor mesteca frunzele uscate ale copacilor și vor muri încet, în picioare, de foame. Răsuflarea morții pândea prin grădini.
Mănăstirea nu scăpă nici ea de aripa sărăciei. În cămară rămăseseră destule rafturi goale. Fratele care se îngrijea de aceasta potrivi pe poliță un ultim borcan de legume murate și privi recapitulativ de jur împrejur clătină din cap ridicându-și ochii spre tavan, murmurând mărunt o rugăciune. Cu siguranță că proviziile nu le vor ajunge nici pentru două luni, mai ales că pe timpul iernii mulți cerșetori, mânați de foame, vor bate la poarta mănăstirii cerând pomană.
Superiorul decise ca fratele Muriald și fratele Iacob să plece pentru o săptămână într-o călătorie pe care o făceau frații în fiecare an după strânsul recoltei pentru a aduna câte ceva din mila oamenilor. I se îngădui lui Muriald să ia si cele câteva icoane pe care le pictase în timpul verii, spre ale vinde la târg. Cei doi porniră în călătorie într-o dimineață friguroasă de noiembrie sperând ca până la lăsarea serii să ajungă în oraș.
¤¤¤
Noaptea se așternea grăbită peste târgul umed și urât mirositor. Luminile începuseră să pâlpâie pe la ferestrele afumate ale caselor înverzite de vreme înecând orașul în întuneric. Ploaia nu înceta să curgă, alungând și ultimii birjari cu pălării înalte și mantii negre ca niște ciocli. Apa curgea prin șanțurile de pe marginile drumului pietruit, spălând scursurile gunoaielor aruncate la întâmplare.
Cei doi călugări ajunseră în oraș uzi până la piele, cu desagile goale în spate, cocoșați împotriva ploii. Mergeau tăcuți unul lângă altul, privind cu speranță la fiecare ușă care se deschidea, dar care apoi se închidea imediat ce aceștia ajungeau în dreptul ei. Nimeni nu voia să îi primea, nimeni nu îi aștepta; oamenilor le era de ajuns sărăcia lor, nu voiau să o mai vadă și pe a altora. Obosiți și înfrigurați se adăpostiră într-un gang întunecos unde hotărâră să rămână peste noapte, feriți de ploaie. Din turnul bisericii din centrul orașului se auzea bătând prelung clopotul ora unsprezece. Istoviți de drum frații au adormit murmurând o rugăciune în întuneric. Somnul le fu întrerupt de un zgomot de pași grăbiți și Muriald simți o lovitură în moalele capului după care căzu în nesimțire.
¤¤¤
Tânărul se ridică în capul oaselor și își șterse ochii năclăiți de sânge și noroi. Amețit de durerea care îi străbătea tot trupul nu mai simțea frigul. Zărea niște luminițe ciudate în bezna nopții. Încercă să se ridice și își dădu seama că zăcea într-un șanț pe marginea drumului. Pe sub el se scurgea o apă urât mirositoare și rece ca gheața. Începu să tremure și încercă să-și strângă haina pe trup. Abia atunci băgă de seamă că era aproape dezbrăcat. Avea pe el doar o bucată de cămașă care îi acoperea goliciunea. Se târî încet spre luminile pe care le zărea ca prin ceață și istovit ajunse în fața unși mari de lemn masiv. Nu mai avu putere decât să geamă lovind cu pumnul în ușă. Apoi leșină din nou.
¤¤¤
Doamna, frecându-și ochii obosită, observă că era trecut de miezul nopții și, lăsând cartea pe măsuța din salon. Se ridică de pe canapeaua de catifea verde din fața șemineului și porni spre camera sa. Abia apucase să pună piciorul pe prima treaptă când tresări la auzul unei lovituri înfundate în ușa de la intrare. Se întoarse și, cu prudență, privi printre faldurile draperiei ce acoperea fereastra. Întunericul era prea gros ca să poată zări ceva. O slujnică în cămașă de noapte cu un sfeșnic în mână venea grăbită și speriată.
- Ați auzit, doamnă?
- Da, Marisa, răspunse stăpâna încercând să își păstreze sângele rece.
- Ce ar putea fi, la ora asta?
- Deschide…
- Dar, doamnă, nu ar fi un lucru prudent!
- Deschide, Marisa, îți spun, un tâlhar nu bate la ușă în toiul nopții.
Slujnica, deschise ușa cu jumătate de inimă, ridicând amenințător sfeșnicul cu care plănuia să se apere în caz că era nevoie. Scoase un țipăt ascuțit la vederea arătării întinse în fața ușii și făcu un pas înapoi. Strigătul de groază le trezise și pe celelalte slujnice care coborau în grabă bâjbâind, pe scări.
- Luați-l și duceți-l în bucătărie, la căldură! porunci stăpâna și, pentru Dumnezeu, nu mai țipați!
Ajutându-se de o pătură, l-au dus pe tânărul plin de noroi și de sângele care îi șiroia încă, în bucătărie pe o laviță. Slujnicele se agitau aducând, care apă caldă, care prosoape curate, care bandaje de bumbac. Doamna era singura care își păstra calmul, dând indicații fiecăreia dintre ele. După un ceas, tânărul spălat și bandajat, dormea în patul moale din camera de oaspeți.
Orologiul din turnul catedralei bătu ora cinci după amiază. Tânărul tresări ușor și încercă să-și deschidă ochii, încă amețit din cauza loviturii și a medicamentelor pe care doctorul i le administrase cu o seară înainte. Acesta fusese chemat în toiul nopții și constatase că tânărul nu suferise decât de pe urma frigului și singura rană mai serioasă era cea de la cap.
Cu greu reuși să-și dezlipească pleoapele și primul lucru pe care îl zări în camera învăluită în lumina galbenă și tremurătoare a lumânărilor, a fost chipul doamnei care ședea lângă patul său pe un scaun, citind.
Era o femeie trecută de prima tinerețe însă pe chipul căreia se mai putea zări frumusețea nobilă dar cuminte la care râvniseră atâția bărbați. Nici măcar viața chinuită pe care o dusese alături de soțul ei bețiv, violent și gelos, nu lăsase alte urme pe fața ei în afară de câteva riduri în colțul ochilor.
Domnul Schreder, de origine austriacă, fusese cavaler în armata imperială și, după pensionare (la o vârstă destul de tânără din cauza unei răni la umăr căpătată în timpul războiului) nu avusese altceva de făcut decât să bucure de considerabila sa avere, petrecând și călătorind. O cunoscuse pe cea care avea să devină mai târziu Doamna Schreder, cu ocazia unui bal la care domnișoara Di Marco fusese adusă mai mult cu forța de către tatăl ei, cu gândul să găsească fiicei sale o partidă potrivită. Nu după mult timp lucrurile fură aranjate și căsătoria se făcu. Mieros la început cu noua lui soție, îi făcea daruri din cele mai scumpe, călătoreau prin orașele mari, la teatru, la operă. După șase luni, doamna Schreder rămase gravidă și pe măsură ce trecea timpul nu a mai putut să iasă din casă. Domnul Schreder pleca din ce în ce mai des și petrecând mai mult timp în călătorii decât acasă. Soția sa era de multe ori îngrijorată și îl aștepta până târziu. După o discuție mai aprinsă domnul Schreder, amețit de băutură, nu se mai stăpâni și o lovi peste față pe soția sa încât aceasta căzu pe pat amețită. El trânti ușa în urma lui și plecă pentru o săptămână. Umilințele ce au urmat ar fi doborât o femeie mai slabă de fire, dar doamna Schreder se încăpățâna să rabde totul cu stoicism datorită fiicei sale care se născuse între timp. Au urmat nopți în care, strângându-și copilul în brațe, era alungată de bărbatul ei venit acasă beat și cu chef de scandal și nu de puține ori se adăpostise în casa în care dormeau pe atunci slugile.
Totul se sfârși după vreo cinci ani, când domnul Schreder își găsi sfârșitul în urma unui accident de vânătoare. Trupul său fu găsit după multe săptămâni de căutări, când zăpada începuse să se topească. De atunci doamna trăia singură, crescându-și fiica cu dragoste. Ellida, creștea și înflorea, bucurând inima mamei ei, care, încet-încet, se vindeca de rănile pricinuite de anii de suferință. La vârsta de șaptesprezece ani, domnișoara Ellida era deja oglindirea mamei ei. Chipul blând, părul ei negru ce cădea în zulufi rebeli peste obrajii albi, surâsul ei binevoitor și sclipirea jucăușă a ochilor căprui, aminteau tuturor de ceea ce fusese doamna Schreder acum treizeci și ceva de ani. Însă sub acest chip proaspăt care era în trecere de la inocența copilăriei la grația tinereții, se ascundea un suflet sensibil, marcat de răni ale căror pricini nu și le amintea prea bine, deoarece avea o vârstă prea fragedă atunci când tatăl ei murise. Simțea doar, din când în când umbrele unei suferințe străbătându-i inima și atunci rămânea privind pe fereastra camerei sale care dădea spre pădurea de pe deal, înecată în lacrimi.
Tânărul gemu ușor încercând să vorbească și doamna care îl veghease până atunci tresări, lăsând cartea deoparte. Se aplecă peste suferind prinzându-i mâna uscățivă:
- Stai liniștit. Nu te ridica. Poți vorbi?
Tânărul clipi din ochi încuviințând.
- Cum te numești, tinere domn și ce ți s-a întâmplat? Te-am găsit în fața ușii plin de sânge.
- Cine sunt? gemu tânărul Unde sunt? Cine… cine sunteți dumneavoastră? continuă tânărul cu glasul sfârșit
- Sunt doamna Schreder și te afli în casa mea. Tânărul se încruntă sforțându-se să-și amintească ce s-a întâmplat.
- Nu știu nimic… Nu îmi amintesc… Copleșit de efortul pe care îl făcuse adormi la loc.
¤¤¤
Timp de trei zile tânărul dormi. La ore fixe cineva îl trezea pentru a lua medicamentele. În dimineața celei de a patra zile, tânărul fu trezit de o bătaie timidă în ușă:
- Da!
- Te rog să mă scuzi, ți-am adus ceai fierbinte. De după ușă domnișoara Ellida își iți capul.
- Mulțumesc, răspunse slăbit tânărul, oarecum stingherit, încercând să își tragă pledul până sub bărbie.
- Nu e nevoie, îl liniști Ellida crezând că tânărul vrea să se ridice. Mă scuzi, nu m-am prezentat: mă numesc Ellida Schreder. Am fost plecată pentru câteva zile . Mama mi-a povestit cum ai ajuns la noi.
- Aș fi bucuros să-ți spun cum mă numesc, dar nu reușesc să-mi aduc aminte. Nici măcar nu știu cum am nimerit aici.
- Nu-i nimic, nu te mai osteni, se pare că ai suferit o lovitură zdravănă la cap și doctorul a spus că e normal ca în aceste împrejurări să nu-ți mai aduci aminte nimic. Memoria îți va reveni în câteva zile, pe măsură ce te înzdrăvenești. Știi, uneori mi-ar plăcea să uit anumite lucruri care îmi pricinuiesc suferință, spuse după un moment de tăcere în care îl privi pe tânăr sorbind din ceai, te curăță de trecut, astfel o poți lua de la capăt din nou…. Rămase cu privirea pierdută pe fereastră undeva în zare și pe fruntea ei răsăriră două cute de tristețe.
- Te rog ajută-mă să-mi pun perna mai sus, o aduse la realitate tânărul. Ellida luă ceașca de ceai din mâna suferindului și se aplecă peste dânsul să-i rezeme perna de marginea patului. O șuviță din părul ei alunecă peste fruntea tânărului care tresări ușor. Părul ei mirosea a flori de câmp.
- Și de ai avea nevoie de uitare, dragă domnișoară? La vârsta dumitale ai viața înainte. Și nu cred să duci lipsă de nimic. Casă frumoasă, haine frumoase, bănuiesc că ai și instructori dintre cei mai pregătiți. Ce și-ar mai putea dori cineva?
- Lucrurile nu stau chiar așa, zâmbi amar Ellida, nu sunt nici pe departe atât de mulțumită precum ai crede. Am și eu lipsurile mele și odată cu trecerea timpului realizez asta din ce în ce mai acut. Am și eu nopțile mele negre. Uneori stau la fereastră și oftez, mă înec în lacrimi fără să am un motiv anume. Verișoarele mele îmi spun că sunt o gâsculiță proastă care visează cai verzi pe pereți, că nu știu să mă bucur de ceea ce am. Dar oare pot lucrurile astea care mă înconjoară și care și dumneata le-ai înșiruit, mătăsuri, podoabe, slujitori care stau neîncetat la dispoziția mea pentru orice capriciu, bărbați care roiesc în jurul meu pe la baluri, lingușindu-mă atât de fals, vai atât de fals și dezgustător… Pot toate aceste lucruri atât de trecătoare să potolească setea sufletului meu pentru care nici nu am găsit un nume? Dar suferința cea mai mare nu este că îmi doresc un lucru la care nu știu cum să ajung ci faptul că nu știu ceea ce vreau, nu pot numi acel lucru care m-ar face pe deplin fericită și care mi-ar alina durerea… Asta mă îndeamnă să caut, să încerc, să gust… dar curând îmi dau seama dezamăgită că toate aceste căutări deschid un gol și mai mare în sufletul meu. Ca și cum aș încerca să îmi astâmpăr setea cu apa sărată a oceanului… Vai, dar ce fac eu, tresări Ellida din reverie, nici nu te cunosc și iată că îți fac confidențe. N-ai nevoie dumneata, în momentele astea să te mai amețesc și eu cu aiurelile mele. Te rog să-mi ierți îndrăzneala nesăbuită, n-am vrut să te obosesc cu vorbăria mea, dar spune-mi unde să caut și ce să caut? Tânărul surâse împăciuitor și întinzând ceașca spuse:
- Nu m-ai obosit nicidecum. Mi-a făcut plăcere să te ascult și să știi că primul pas spre aflarea acelui lucru de care ai nevoie l-ai făcut, destăinuindu-te. O povară se duce mai ușor în doi decât de unul singur. Oricând ai nevoie, să știi că poți veni să vorbim. După aceste cuvinte se așternu liniștea între cei doi. Tânărul începu să se neliniștească de ceea ce spusese. Nu știa de unde îi veniseră pe buze aceste cuvinte. Dar simțea în inima lui o mare compasiune pentru suferința tinerei domnișoare. Vedea în inima ei – și nu-și dădea seama cum poate face acest lucru – o mare povară, atât de bine disimulată de zâmbetul ei copilăresc.
- Domnișoară Ellida, nu știu de ce îți spun acestea. Sunt încă mult prea zdruncinat, sunt slăbit și poate și mintea îmi e slăbită încă, dar inima mea este întreagă. Nu știu cum aș putea eu să te ajut, dar dacă doar simplu fapt de a împărtăși temerile tale, îți alină durerea într-o măsură, atunci mă bucur să fiu ascultătorul tău. Prea multe sfaturi nu îți pot da, nu cred că am atâta înțelepciune. Dar dincolo de toate acestea Creatorul, le-a rânduit toate după infinita sa înțelepciune și dacă noi nu găsim o logică în lucrurile pe care le trăim în noi și în afara noastră, asta înseamnă fie că nu privim în direcția potrivită, fie că punem preț mai mult pe rațiunea noastră limitată. Zicând aceasta întinse mâna și atinse umărul fetei care ședea pe marginea patului cu spatele la suferind, privind spre fereastră. Ellida lăsă ușor capul într-o parte odihnindu-și obrazul îmbujorat pe mâna tânărului. Simțea că acest necunoscut misterios îi atinsese sufletul așa cum nimeni nu o mai făcuse niciodată. Simțea că nu e o atingere din lumea aceasta, că însuși degetul lui Dumnezeu îi atinsese inima și, începuse să dea la o parte pietroaiele grele și umede care acopereau un izvor ascuns și neștiut din inima ei.
Tulburată, cu obrajii arzând, se ridică brusc fără să spună nimic și părăsi încăperea. Trecu în grabă pe holurile casei, fără să vadă slujnica ce venea să o anunțe că domnul Leon este jos. Intră în camera ei și se lăsă să cadă pe pat, cu părul împrăștiat pe perne, privind în tavan. Lacrimile îi șiroiau tăcut și simțea în sufletul ei cum o mare învolburată își lovea brațele de stânci, răsfirând dantele de spumă. În vorbele de mai devreme ale tânărului simțise adierea fericirii, ca o aripă de lebădă străbătându-i întreaga ființă, iar acum voia să aibă cu totul această fericire pe care o întrezărise. Astfel o găsise slujnica ce îndrăzni să intre în cameră după ce bătuse la ușă preț de câteva minute. Palidă, nemișcată, cu privirea pierdută, părea o statuie de marmură. Slujnica se repezi la dânsa crezând că s-a întâmplat, Doamne ferește, cine știe ce nenorocire.
- Domnișoară, ce s-a întâmplat? Mă auziți? Vă dau niște apă, ba nu uitați sticluța cu săruri… să vă pun o compresă rece…alerga împrejurul patului deznădăjduită neștiind pe ce să pună mâna mai întâi.
- Mi-e bine, Marisa, îmi este foarte bine, șopti tânăra ca trezită din morți. Nu am nevoie decât de liniște, liniște și atât…
- Vai, domnișoară, își plesni palmele slujnica, grozav m-ați speriat, am crezut că… și-și făcu cruce.
- Du-te acum, lasă-mă să mă odihnesc. Nu am dormit prea bine azi noapte… minți tânăra ca s-o liniștească pe Marisa care nu se dădea plecată.
- Eu venisem să vă anunț că domnul Leon este jos și vă așteaptă. Azi e miercuri…
- Te rog, spune-i că azi nu mă simt prea bine și îl rog să mă ierte dacă azi a bătut drumul până aici în zadar. Îi voi fi recunoscătoare dacă va reveni mâine.
Leon de Casagrande era un tânăr student la vreo douăzeci de ani, slab, tras la față, cu trăsături aproape feminine, cu un suflet naiv și inocent, asemenea unui copil. Anii de studenție, care erau de acum pe terminate, nu reușiseră să-l scape de timiditatea feciorelnică ce îl chinuia în orice împrejurare, mai cu seamă dacă era nevoită să intre în vorbă cu necunoscuți. Asta i se trăgea din cauza tatălui său, un om fără prea multe scrupule, negustor de fier, gras, cu favoriți care aproape se uneau sub bărbie, care nu pierdea nici o ocazie să se laude cu fiul său oricui îi pășea pragul depozitului. Acesta lăuda, cu multe exagerări, știința fiului său, după care, acesta, era chemat să și o dovedească în fața lor, recitând din Vergilius, sau expunând probleme ale filozofiei antice. Auditoriul, fiind compus din comercianți, ca și tatăl său, firește că nu pricepea o iotă, dar clătinau din cap admirativ, felicitând pe tată că are un asemenea fiu, în speranța că vor obține bunăvoința acestuia exprimată printr-o reducere substanțială sau vreo amânare la plată. De altfel domnul de Casagrande era un om prosper, care își conducea afacerea lingușind pe creditori și fiind neînduplecat cu datornicii, enunțând în gura mare, ori de câte ori avea ocazia, un principiu: „Afacerile sunt afaceri. Dacă nu ai simțul banului apucă-te de altceva.”
Leon venea de două ori pe săptămână în casa doamnei Schreder, pentru lecții particulare de filozofie și limba latină. Domnișoara Ellida se dovedise o elevă silitoare și asta datorită faptului că îi plăcea într-un mod deosebit răbdarea profesorului său care nu obosea să explice o un lucru până nu era convins că fusese înțeles. Se simțea în largul lui în calitate de profesor al domnișoarei și asta îl făcea să povestească cu entuziasm episoade din viața filozofilor din Grecia antică sau a poeților romani, cu atâta lux de amănunte ca și cum ar fi trăit între ei. Ellida era atât de prinsă de aceste istorisiri ale tânărului încât deseori doar bătaia orologiului masiv din hol îi aducea cu picioarele pe pământ. În acel moment, Leon redevenea același tânăr timid și, frângându-și borurile pălăriei, se scuza cu ochii în pământ, ca un copil după ce a fost prins făcând vreo năzbâtie:
- Te rog să mă ierți, iar ne-am luat cu vorba… timpul a trecut atât de repede. Ne vom ocupa cu siguranță data viitoare de ceea ce a rămas din lecția de azi.
- Nu-i nevoie să te scuzi, Leon, încerca ea să-l liniștească, mă fascinează felul dumitale de a povesti. Ești cu totul deosebit de profesoarele acelea nesuferite de la pension care îmi repetau fraze goale, învățate pe de rost, plictisindu-mă de moarte.
- Ești prea amabilă, domnișoară Ellida, se scuză tânărul roșind, țintuind cu ochii podeaua.
Ellida rămase în camera ei câteva ceasuri bune, până spre seară. Între timp veni și doamne Schreder, îngrijorată de cuvintele slujnicei care o informă despre starea fetei și se liniști punând indispoziția Ellidei pe seama tulburărilor vârstei.
¤¤¤
Timpul zbură repede și, după câteva zile de repaus la pat, tânărului i se îngăduise să coboare în sufragerie pentru a lua masa împreună cu cele două femei. Între timp croitorul, un mai vechi prieten de familie, îi cususe tânărului câteva rânduri de haine după moda vremii, care pe cât erau acestea de elegante, pe atât de stângaci era tânărul în ale purta. Gulerul tare îl deranja, iar haina strânsă pe corp părea că îl împiedică să respire, senzație pe care încerca s-o îndepărteze lărgindu-și cu degetul gulerul cămășii albe, cu dantelă.
După primul fel, tânărul puse tacâmurile de o parte, își drese ușor glasul și se adresă celor două:
- Doamnă, domnișoară, având în vedere tot ceea ce ați făcut pentru mine, mai ales mă gândindu-mă ce risc v-ați asumat atunci când ați primit în casă, în toiul nopții, un străin pe care nu îl cunoașteți în împrejurări pe care le știți mai bine decât mine, mă simt dator să îmi exprim umila mea recunoștință și, cu siguranță, această faptă de milostenie va cântări mult în fața lui Dumnezeu. Eu nu aș vrea să profit mai mult de bunăvoința dumneavoastră, supunându-vă la mai multe cheltuieli decât ați avut până acum, privind îngrijirea mea. Cel mai înțelept lucru ar fi să plec, acum că m-am mai întremat, cu speranța că într-o zi să vă pot înapoia tot ceea ce ați cheltuit pe seama mea.
- Tinere domn, îi tăie doamna Schreder vorba, nu ți-am cerut nimic până acum și fii convins că nu îți voi cere nici de acum înainte. Te rog să consideri ospitalitatea mea ca un gest făcut în amintirea fratelui meu, care a murit pe când avea vârsta dumitale și crede-mă semăna foarte mult cu dumneata. Dar, înainte de ați spune ce gândesc, dă-mi voie să îți pun o întrebare: Unde vei merge?
Tânărul o privi descumpănit: la asta nu se gândise.
- Voi merge la jandarmerie și voi povesti tot ceea ce s-a întâmplat... încercă tânărul un răspuns.
- Da, îi continuă doamna ideea, și chestorul văzând că nici măcar nu știi cum te numești, va considera că nu ești decât un nebun scăpat de la sanatoriu și, ca să nu se mai complice cu alte documente și cercetări, te va urca în prima trăsură care duce acolo. Nu ar fi înțelept să faci asta. Doctorul Gilard, bunul meu prieten, este de părere că dumneata ai nevoie de multă odihnă și mâncare sănătoasă, căci, se pare că, acolo unde ai trăit dumneata înainte, nu prea aveai nici de unele. Tot el mi-a povestit de un văr de al său din Altoting, care deține un conac retras și unde vin câțiva domni din lumea bună la odihnă pe timpul verii. Ne gândeam că ar fi nemaipomenit dacă ai accepta să îți petreci câteva luni acolo până te refaci complet. Până atunci consideră-te oaspetele meu și te-aș ruga să nu mai aduci în discuție problema cheltuielilor.
Tonul cald, dar în același timp poruncitor, al doamnei Schreder îl făcu pe tânăr să renunțe la proteste.
- Ai putea, chicoti domnișoara Ellida care până atunci ascultase discuția dintre cei doi, ai putea să mă ajuți la studiu.
- Domnișoară, ridică tânărul ochii spre ea, dacă umilele mele cunoștințe îți vor fi de folos sunt dispus să te ajut.
- Pe mine vă rog să mă scuzați, se ridică de la masă doamna Schreder, va trebui să plec la sora mea care nu se simte prea bine. Mă voi întoarce până la cină, copii!
Tânărul tresări pentru că vorbele doamnei Schreder îl făcuseră să se gândească la mama lui. Atunci își dădu seama că nici pe mama lui nu și-o mai amintea.
- Ei bine, pentru început trebuie să îți găsim un nume. Îi întrerupse brusc gândurile, vocea cristalină a Ellidei. Cum ai vrea să te numești?
- Ce întrebare?! Cum să mă numesc? Dar oare copilul este întrebat cum vrea să se numească?
- Eu zic să te numești Fabio! Ce zici?
- Fabio…mi-e totuna, trase tânărul din umeri. Dacă ție îți place atunci pentru mine este bine.
- De azi înainte te vei numi Fabio! spuse râzând domnișoara. Și adăugă cu oarecare mândrie, iată, am devenit nașa dumitale.
- Da, zâmbi apatic tânărul, Fabio… E bine așa…
Terminară în liniște prânzul și tânărul se scuză, ridicându-se de la masă se îndreptă agale spre salon.
Salonul era o încăpere nu prea mare ca suprafață, având pe peretele dinspre răsărit o biblioteca înaltă. Doamna o mutase acolo din biroul de lucru pentru ca să poată citi în liniște așezată comod pe fotoliu în fața șemineului. Cărțile erau singurele sale prietene, care o însoțiseră și o sprijiniseră de-a lungul timpului, mai ales în zilele lungi când domnul Schreder pleca fără să știe nimeni unde și pentru cât timp. Dragostea ei pentru lectură o moștenise și Ellida și deseori le puteai găsi pe amândouă șezând alături și citind.
Tânărul scoase din raft o carte la întâmplare. Era un volum destul de gros, legat în piele roșcată care avea pe copertă titlul imprimat în relief cu litere aurii. Era o biblie în limba latină. Deschise la întâmplare și uimit își dădu seama că poate citi și înțelege. Ochii îi căzuseră pe un verset din Evanghelia după Luca: „Ubi enim thesaurus vester est, ibi et cor vestrum erit.” “Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.” Un fior neînțeles îi străbătu în acel moment inima și avu o viziune în care imagini și chipuri șterse, suprapuse i se perindară prin fața ochilor. Văzu niște siluete îmbrăcate în haine lungi și negre fără chip aproape că simți în nări un parfum de tămâie. Scăpă cartea din mână și se lăsă pe fotoliu prinzându-și fața între palme. Creștetul îl durea intens și deodată totul se opri. Imaginile din mintea lui se evaporaseră instantaneu iar durerea îl părăsi. Pesemne că doamna Schreder avusese dreptate, avea nevoie de mai multă odihnă.
- Ai găsit ceva pe placul dumitale? vorbi pe neașteptate Ellida care intrase mai târziu în salon și nu fusese martoră la întâmplarea de adineauri.
- Nu…. Eram doar curios… bâigui tânărul.
- Ce e cu dumneata ? Ești atât de palid…
- Nimic… nimic… Spune-mi mai bine, cum te mai simți?
- Despre asta aș fi vrut să vorbim… spuse tânăra aproape gâtuită de emoție. Te-aș ruga să nu iei în seamă discuția pe care am avut-o zilele trecute. Îți mulțumesc că nu ai amintit despre asta în fața mamei mele. Nu știu ce s-a petrecut cu mine, dar făgăduiesc să nu se mai întâmple. Obrajii i se îmbujoraseră la amintirea tulburării pe care o simțise în urma mărturisirilor pe care le făcuse tânărului și își făcu în gând aspre reproșuri pentru îndrăzneala sa. Tânărul zâmbi și luându-i mâna delicată în mâna sa îi spuse cu blândețe părintească:
- Nu ai pentru ce să îți ceri iertare. Chiar eu ți-am spus că ori de câte ori vei simți nevoia, îți voi fi confident. Și apoi măcar atât pot face pentru dumneata în semn de recunoștință pentru ospitalitatea și grija mamei tale. Sincer vorbind, simt în sufletul tău că ai nevoie să te asculte cineva, pentru că umbrele tristeții care te apasă din când în când te vor însoți mereu dacă nu le vei găsi cauza. Am surprins uneori ochii tăi privind pierduți în nori și buzele mișcându-se ca și când ai fi rostit o rugăciune tainică. Omul este astfel construit încât nu se poate vedea limpede pe sine decât prin ochii altuia, ca printr-o oglindă. Lasă-mă, domnișoară Ellida, să fiu eu această oglindă pentru dumneata…
- Ești prea bun, Fabio, dar ce vei gândi dumneata despre mine ascultându-mi mereu aceleași prostioare copilărești… Am ajuns să cred că sunt un pic sucită, că sunt altfel decât celelalte fete de vârsta mea. Și dacă stau bine să mă gândesc, am fost așa din totdeauna. Cred că mai degrabă eu sunt aceea care are nevoie de sanatoriu, de odihnă decât dumneata. N-are rost să îți pierzi timpul cu o aiurită ca mine. Ai dumneata destule probleme serioase pe cap.
- Nu, domnișoară, protestă tânărul, nu spune asta, fiecare suflet, fiecare inimă are nevoie să poată vorbi cu cineva. Omul închis între zidurile cetății sale este ca o pasăre în colivie, în timp uită să mai zboare, uită să mai cânte și, copleșită de tristețe și de dor, se ofilește. Așa nu se poate trăi. Poate că Providența a rânduit toate ca eu să mă aflu acum și aici pentru a te asculta pe dumneata. Te rog, poruncește Marisei să aducă ceai și vom sta aici în fața șemineului pentru o discuție lungă.
Ellida nu mai avu ce să spună și se supuse cuminte, subjugată parcă de o forță misterioasă pe care le emanau vorbele tânărului. După ce fu adus ceaiul, tânărul lăsă ceașca pe măsuța acoperită cu dantelă albă și ridică ochii iscoditor spre Ellida: „Ei, bine…”
- Fabio, îmi este foarte greu să vorbesc. Nici nu știu de unde să încep și nu sunt prea sigură că vreau să fac asta. Stau uneori închisă în camera mea și plâng aparent fără nici un motiv dar lacrimile mă îneacă atunci când mă gândesc cât de singură sunt. Da, mă simt singură și abandonată, mică și neputincioasă. E ca o durere surdă în trupul și sufletul meu de care nu o poți trata pentru că nu știi de unde vine. E greu să trăiești permanent cu simțământul că nu însemni nimic pentru nimeni. Ai putea spune că am o mamă care mă iubește și asta ar fi un motiv suficient să nu spun aceste cuvinte. Așa este, dar iubirea ei nemărginită este ca un soare care mă încălzește și care uneori mă arde. Cu toate acestea iubirea ei nu poate să umple golul din sufletul meu, nu poate să ostoiască setea care îmi arde buzele… dorința mea este mult mai fierbinte… am nevoie de altfel de iubire. Îmi e greu s-o descriu pentru că toate cuvintele sunt prea sărace în înțelesuri pentru a zugrăvi ceea ce simt. Întrebarea tânărului veni direct, fără ocolișuri, urmărind cu degetul conturul ceștii pe care o ținea în căușul palmei:
- Ești îndrăgostită? Ellida ezită pentru o clipă, pentru că nu se așteptase la o întrebare atât de îndrăzneață.
- Nu… nu cred… de fapt nu știu ce înseamnă a fi îndrăgostit. Și apoi singurii bărbați cu care am schimbat mai mult de două cuvinte în viața mea sunt Leon, meditatorul meu, bătrânul servitor pe care îl știu de când am deschis ochii pe lume și, iată, acum, dumneata. Alte figuri, pe care le-am întâlnit pe la balurile la care mama a fost nevoită să ia parte și la care am însoțit-o, nu mi-au câștigat atenția. Toți acei tineri plini de sine și bădărani mi-au provocat silă pentru că se uitau la mine ca la un trofeu pe care și-ar fi dorit să-l agațe pe perete. Singurul scop al lingușelilor lor era să mă cucerească, să se laude cu mine în fața prietenilor lor, așa cum te lauzi cu un giuvaer scump, apoi să mă închidă într-un seif, sau, mai rău, să mă arunce undeva într-o cutie prăfuită. Așa ceva nu merită o femeie. Pilde vii sunt multe din cunoștințele noastre care, amețite de vorbe dulci și ocheade îmbietoare, de zornăitul podoabelor de preț pe care pretendenții lor le-au agățat de gâtul lor mult prea ușor aplecat, așa cum pui unui câine zgardă pentru a-l putea struni, au consimțit să intre într-o căsătorie, fără să gândească prea mult. Iluzia vieții ce urma era mult prea strălucitoare și tentantă pentru a gândi limpede la ceea ce fac. Spre marea lor surprindere și durere, s-au trezit într-o situație fără ieșire. Stau încuiate între zidurile caselor mari și întunecoase, ca niște mobile vechi singure sau cu plozii în brațe, lipsite de atenția bărbatului care altădată nu contenea cu atențiile. Se ofilesc încet, se topesc puțin câte puțin, încât după doi ani abia am recunoscut pe unele dintre ele. Nu vreau ca viața mea să fie așa. Simt că sunt menită să fac mai mult decât atât… Vreau să fac mai mult! șopti Ellida aproape fără suflare, prinzându-și fața între palme ca un om disperat. Tânărul, care în tot acest timp ascultase vorbele Ellidei și pe care le simți dincolo de înțelesul lor obișnuit, clătină din cap aprobator:
- Ellida, viața ta nu va fi așa. Forța care vibrează în tine îți va da aripi. Vei fi ca un vultur care nu se mulțumește precum găinile, cu grăunțele aruncate în bătătură. Pentru el înălțimile stâncilor singuratice, de unde poate avea lumea la picioare, este adevărata sa viață. Aripile sale puternice se pot ridica doar purtați de curenții puternici de pe crestele munților și nu se mulțumește cu o adiere de primăvară. Asta ești tu un vultur. Dar din păcate teama te gâtuie, îți leagă aripile. Frica asta nu o înțeleg și nu știu de unde vine. Tânărul atinse ușor mâna Ellidei care se odihnea pe brațul canapelei și o privi în ochii negri și adânci ca un lac de munte.
- Scumpa mea, nu lăsa să se stingă în inima ta focul acesta care arde. Asta înseamnă viața și pentru asta suntem făcuți: să trăim, să ardem, să ne consumăm iar cenușa noastră să fie îngrășământ pentru cei care vin după noi. Ellida, la auzul acestor cuvinte, simți cum o adiere fierbinte îi mângâie ceafa și coboară pe șira spinării făcând-o aproape să țipe. Ochii tânărului sclipeau într-un fel anume, straniu, transfigurat iar glasul căpătase un ecou venit parcă din altă lume. Cu toate acestea nu simțea frică. Tulburarea pe care o simțea nu era ca aceea care se naște din aburii îndrăgostirii, nu era nimic trupesc sau instinctiv. Aceasta trecea dincolo de țărână, de tot ceea ce este trecător, care face ca ceea ce îndeobște se numește dragoste omenească să par un lucru neînsemnat. Puterea neștiută pe care acest necunoscut, care acum îi ocrotea mâna între palmele lui, această forță nedeslușită o subjugase. Putea îndeplini orice ar fi poruncit el, fără să se întrebe dacă era bine sau nu. Dar era atât de bine aici, între mâinile lui… Nu se mai simțea singură și mică, nu se mai simțea neajutorată. Era în siguranță acum. Putea închide ochii și să stea așa o veșnicie: „ Doamne, e atât de bine!” Simțind tulburarea pe care i-o pricinuise, tânărul lăsă mâna fetei să cadă la loc, pe marginea fotoliului scrutându-i privirea în încercarea de a ghici ce gândește. Ochii ei pătrunzători și negri precum cărbunele erau păziți de sprâncene bine arcuite caracteristic oamenilor cu o voință puternică. Chipul oval era încadrat de bucle castanii care cădeau oarecum rebel pe gâtul alb-trandafiriu care părea sculptat în marmură. Gura cu buzele bine conturate și umede, părea o căpșună sângerie, proaspăt pictată. „Fără îndoială, e tare frumoasă…” gândea el. Trupul ei fragil, mersul ei hotărâta și delicat în același timp aprinsese imaginația multor tineri în căutare de aventuri amoroase, deși Ellida nu avea nimic vulgar sau provocator și se străduia să iasă în lume cât mai decent îmbrăcată.
Într-un târziu, după o lungă tăcere pe care nici unul dintre ei nu avea curajul să o întrerupă, Ellida constată că se făcuse târziu și trebuie să se retragă. Tânărul o petrecu cu privirea până ce dispăru după ușa masivă de cireș. Apoi își mai turnă o ceașcă de ceai și adulmecă aburul care se ridica leneș din ceașcă. Închise ochii și îi veni în minte o imagine ștearsă. Parfumul de tei îi pătrunse în nări, trezind în sufletul lui senzații familiare, cărora nu le putea atribui o formă sau un chip. Vedea cu ochii minții o pădure acoperită cu un covor de frunze arămii, privea trunchiurile copacilor uriași și parcă simțea în palme moliciunea pernițelor de mușchi umezi și verzi. Deodată fu transportat spre o căsuță de lemne de la marginea acestei păduri închipuite și acolo, pe verandă vedea trei siluete. O femeie împreună cu fiicele sale făcând din mână unui tânăr care pășea grăbit pe drumul care se afunda în pădure. Nu reușea să deslușească chipurile personajelor din viziunea sa. Erau ca niște umbre străvezii asemenea unor fantome. Tânărul, tulburat de aceste zămisliri ale minții sale, hotărî că e timpul să se odihnească.
¤¤¤
Vremea se încălzise și din loc în loc, zăpada se destrămase sub razele soarelui de martie, care se ivea dintre norii zdrențuiți. Din plapuma albă se ițeau ici și acolo petice de verdeață crudă. În spatele casei care era așezată undeva la marginea orașului, era o grădină imensă care se termina într-o luncă. Dincolo de firișorul de apă care străbătea văioaga, începea pădurea. Mai întâi timid, cu arbuști pitici și tufe răzlețe și mai apoi cu salcâmi, tei și stejari din ce în ce mai deși și mai groși.
- Mamă, a ieșit soarele! Exclamă Ellida cu o bucurie copilărească. Hai să ieșim, să călărim!
- Nu știu ce să spun, vremea e încă înșelătoare și zăpada poate ascunde multe pericole. Și-apoi, cred că nu mă simt în stare de asta. Știi bine că în perioada asta a anului sufăr cumplit din cauza reumatismului. Singură nu te sfătuiesc să ieși…
- Hai mămico, se pisici copila, doar tu mi-ai spus că plimbările înainte de masă ne fac poftă de mâncare…
- Draga mea, nu mai am vârsta să fac asta… Oasele mele bătrâne…
- Nu vorbi așa, protestă Ellida ascunzându-și fața în brațele mamei sale. Tu ești mama mea tânără și frumoasă și așa vei fi mereu!
- Ei, copilă, tare mi-ar place să fie așa cum spui tu…oftă doamna Schreder zâmbind trist. Timpul curge numai într-o singură direcție. Când eram de vârsta ta mă bucuram de fiecare răsărit de soare, de cântecul păsărilor și de tot ce era frumos. Asta a durat însă până l-am cunoscut pe tatăl tău. Și știi prea bine că viața alături de el n-a fost deloc ușoară. Singurul lucru de preț pe care mi l-a lăsat, singura comoară a ochilor mei ai fost tu. Și pentru asta îi sunt recunoscătoare, odihnească-se în pace! Avea și părțile lui bune dar nenorocita aia de cazarmă și prietenii lui l-au stricat. Dar să știi că atunci când te-ai născut a fost tare mândru de tine. Stătea ore întregi lângă tine, privindu-te cum dormi. Erai îngerașul lui cu ochi negri. M-am gândit că asta îl va schimba. Asta n-a durat mult pentru că în scurt timp s-a plictisit mai ales atunci când plângeai și erai mofturoasă. Nu l-a mai interesat soarta sa ta și evita să stea pe acasă pentru că nu-ți suporta scâncitul. Ei, oftă doamna Schreder, astea au trecut și mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de noi. Dacă vrei totuși să ieși spune Marisei, să te însoțească.
- Marisa, mamă? Spuse fata zâmbind printre lacrimi, Marisa e o fricoasă și jumătate. Pentru ea e cea mai mare pedeapsă să meargă dimineața la cuibar să adune ouăle. Tare se mai teme de găini. Carmencita, sora ei mai mică, profită de asta și mereu îi cere un bănuț să facă aceasta în locul ei. Cum crezi că ar avea curaj să se apropie de cal, darămite să îl încalece.. Mai bine renunț decât s-o supun supliciului de a intra în grajd. E fată bună, dar e cam slabă de înger.
- Atunci de ce nu îl rogi pe oaspetele nostru să te însoțească. O plimbare îi va face bine. Ochii Ellidei sclipiră:
- Da, la asta nu m-am gândit. Și ieși grăbită.
Tânărul acceptă mai mult din politețe. Nu știa dacă mai călărise vreodată și fusese luat pe nepregătite. Abia când urcă în șa se simți mai în siguranță. Merseră amândoi, unul lângă altul și descălecară la marginea pârâului care se ițea din loc în loc de sub coaja de gheață.
- Știi, deunăzi am avut o viziune ciudată. Nu îmi dau seama dacă sunt amintiri sau închipuiri. Pe semne că am încă mintea zdruncinată.
- Și ce anume ai văzut? întoarse Ellida privirea spre el interesată.
- Se făcea că eram la marginea unei păduri. Era o casă de lemn și trei umbre care îmi făceau din mână în timp ce mă afundam în pădure. Îmi e teamă, Ellida, îmi e din ce în ce mai teamă. Până acum eram îngrijorat că nu voi reuși să îmi amintesc nimic din ceea ce am fost, iar acum îmi e teamă de ceea ce mi-aș aminti. Cine știe ce viață am avut înainte… Þie nu ți-e teamă de mine? Dacă am fost vreun tâlhar sau criminal periculos?
- Iartă-mă, dar chipul tău n-ar speria nici măcar un copil… zâmbi ea.
- Uneori nu pot dormi noaptea din cauza vedeniilor astea. Simt cum frica mă învăluie din ce în ce mai strâns, spuse tânărul sufocat și se lăsă jos, la poalele unui copac în zăpadă, acoperindu-și fața cu mâinile. Ellidei i se făcu deodată milă de acest biet nenorocit și îl mângâie matern pe creștet.
- Ridică-te, ai să răcești, îl trase ea de mână, ajutându-l pe tânăr să se ridice încet, fără nici o vlagă. Îi era totuna dacă răcea, dacă se îmbolnăvea, dacă murea… Oricum trăia o viață fără trecut și fără viitor, ca într-o clipă încremenită pentru totdeauna. Stând în fața Ellidei, privirea i se opri asupra zâmbetului ei cald și încurajator. Fata îl privea și ea și îi strângea mâna cu putere.
- Sunt aici, cu tine! Aș vrea să te pot ajuta așa cum tu mă ajuți. Sunt aici, să nu uiți asta niciodată! Și continuă aproape șoptit: Mi-ai atins sufletul într-un fel anume. Acum simt că nu mai sunt singură. Mi-ai umplut inima! Cum aș putea să îți mulțumesc pentru asta? Cum aș putea?...
Ridicându-se pe vârfuri, atinse fruntea tânărului cu buzele. Aburul frigului învălui fața tânărului într-un parfum delicat. De flori dulci-uscate. Inima începu să-i bată cu putere și cuprinzând-o încet pe tânără o strânse la piept, cufundându-și obrazul în părul ei negru. Nu știau cât au stat așa, îmbrățișați pentru că timpul înghețase. Pe drumul spre casă, amândoi își dădură seama că ceva se întâmplase. O legătură imaterială, imposibil de descris în cuvinte se înfiripase între ei. Nici nu aveau nevoie de cuvinte. Își simțeau unul altuia gândurile și trăirile sufletești. O singură privirea era mai mult decât o sută de cuvinte. Tremurau mărunt dar nu știau dacă de frig sau de măreția clipei.
¤¤¤
Legănatul trenului și țăcănitul ritmic al roților grele, l-au cufundat pe tânăr într-o stare de toropeală. Privind nesfârșitele întinderi ale câmpiilor și dealurilor care defilau pe fereastra compartimentului, ochii îi obosiră și căzu într-o stare de reverie vecină cu somnul. Îi treceau prin minte cele petrecute în ajunul plecării sale. După cină ieșise în spatele casei pe aleea străjuită de o parte și de alta de tufe de trandafiri. Aerul era înmiresmat de florile de măr și de zarzăr care începuseră, sub adierea slabă a vântului de primăvară, să-și scuture petalele într-o ninsoare argintie, în bătaia lunii. Mergea agale cu mâinile la spate ca un om care meditează la lucruri importante. Mâine nimic nu va mai fi la fel. Va merge într-un oraș necunoscut, într-o țară necunoscută, între oameni necunoscuți. Acceptase asta ca pe un tratament pentru amnezia sa. Voia să-și aducă aminte trecutul său. Voia să fie om întreg, cu trecut, prezent și viitor. Se resemnase cu privire la consecințele aducerii sale aminte. Nu-l mai înspăimânta nimic nici ceea ce a fost, nici ceea ce va fi. Voia doar să scape din ghearele reci ale incertitudinii care îl măcina permanent, mai ales în timpul nopții când parcă vedea toate nenorocirile lumii desfășurându-se în umbrele lăsate de crengile teiului din fața ferestrei, pe tavanul camerei. Atunci simțea frica rece cum îl strânge în spate. Atunci simțea ca pe o durere ascuțită, situația mizerabilă în care se afla. Voia ca toate acestea să înceteze și singura modalitate era să-și caute trecutul. De aceea acceptă să plece spre Altoting.
După un timp meditația îi fu întreruptă de zgomotul de pași care se rostogoleau în tăcerea serii.
- Unde ești? Auzi glasul dulce al Ellidei. Și înaintând pe alee, zări silueta tânărului în lumina lunii. Te-am căutat peste tot… zise ea abia trăgându-și suflarea. De ce nu mi-ai spus că ieși la aer, te-aș fi însoțit.
- Iartă-mă, Ellida, am dorit să fiu puțin singur și apoi nici nu speram să te conving să facem câțiva pași împreună. E destul de târziu și mâine ne vom trezi cu noaptea în cap.
- Fabio, mâine pleci… Atât de mult am dorit să nu se întâmple asta… Ellida, apucă brațul tânărului. O să-mi fie greu fără tine…
Tânărul cuprinse cu palma stângă mâna delicată care se odihnea pe brațul său drept.
- Știu, draga mea domnișoară, și mie îmi este greu… Dar negreșit, îți voi scrie… În fiecare zi! Ba nu!, de două ori pe zi: odată seara și odată dimineața! încercă tânărul să o îmbărbăteze pe fată.
- Da… spuse ca pentru ea Ellida.
- Și apoi nici nu plec la capătul lumii. Sunt doar două zile de mers cu trenul. Așa că o poți convinge pe scumpa ta mamă să faceți o călătorie și să mă vizitați… Dragă Ellida, te voi lua în inima mea acolo unde voi merge, șopti tânărul privind-o în ochii fetei care sclipea în lumina lunii palide.
- Îmi e atât de greu… șopti fata înghițindu-și lacrimile. Ce mă fac fără tine? Spune, ce mă fac?...
Tânărul o îmbrățișă în tăcere privind în gol. Nu știa ce să mai spună. Cuvintele nu-i veneau acum și tare mult ar fi vrut să-i aline durerea despărțirii. O luă de mână și porniră mai departe pe aleile care abia se deslușeau.
Trenul înainta molcom legănând gândurile tânărului care își amintea a doua zi dimineață, pe peronul gării unde vedea pe doamna Schreder alături de Ellida venite să îl petreacă. De pe geamul compartimentului tânărul zâmbea trist și făcea din mână celor două femei care rămâneau în urmă. Batistele albe de mătase fluturau în bătaia vântului. Pentru o clipă avu impresia că Ellida îi șopti două cuvinte fără glas pe care tânărul le citi pe buzele ei: „Te iubesc…” Nu era sigur dacă asta spusese cu adevărat sau dacă asta voise să înțeleagă el… În orice caz simțea în sufletului un gol de neumplut, o amărăciune adâncă, un sentiment de părăsire.
Două zile au trecut greu. Tânărul și-a mai alungat din gânduri privind pe fereastră la întinderile muntoase care se perindau prin dreptul ferestrei. Trenul oprea când și când în câte o gară înțesată de lume pestriță care se grăbea să urce sau să coboare din vagoane. Mirosul de păcură și aburi ai locomotivei îi dădeau o senzație ciudată de oboseală. În sfârșit auzi glasul dogit al conductorului care anunța următoarea oprire: Altoting. Tânărul își pregăti bagajele de mână care erau de fapt două valize cu haine groase pe care doamna Schreder i le pregătise. În Altoting aerul era mult mai rece fiind un oraș de munte. Restul bagajelor, două cufere mari, erau în vagonul de bagaje.
Pe peronul gării mici, care era de fapt o clădire veche de piatră de râu, cu acoperiș verde, era așteptat de un vizitiu ce ținea în mână o tăbliță pe care putu citi „ Herr Fabio von Mailand”. Trăsura era în spatele gării și după ce bagajele fuseseră încărcate, porniră spre conac. Drumul dură mai bine de jumătate de ceas pe care îl parcurse în tăcere privind peisajul ce i se desfășura în fața ochilor. Drumul trecea printr-un sat aflat la poalele unui munte golaș acoperit de o căciulă de zăpadă. Casele mici, cu vârfuri ascuțite, vopsite în alb cu ferestre străjuite de obloane închise la culoare, se înșirau pe marginea drumul pavat. La ieșirea din sat, drumul o lua la dreapta și începea urcușul de-a lungul muntelui, înfășurându-se în serpentine ca o panglică de pălărie. Ajunseră într-un târziu pe un platou, care era mai mult o poiană imensă unde se profila în lumina dimineții conacul pe fundalul pădurii care străjuia în spate. Era o clădire mare, aproape un castel. Partea din mijloc, unde era și intrarea principală la care se ajungea urcând câteva trepte înalte din piatră, era încadrată de cele două aripi ale clădirii cu acoperiș triunghiular, dispuse la dreapta și la stânga, un pic mai în față, ferind-o astfel de vânt.
Un domn înalt și uscățiv, cu părul sur, care după îmbrăcăminte și mai ales după atitudine, se vedea că este stăpânul locului, privea cum trăsura pătrundea pe poarta mare de fier forjat. După ce îl îi ură bun venit tânărului călător, cu un surâs larg și cu o strângere bărbătească de mână, îl pofti în biroul său pentru o discuție. Tânărul se așeză oarecum stingher pe fotoliul moale și adânc de piele în fața biroului de stejar, pe care, printre teancuri de hârtii așezate într-o ordine desăvârșită, ședea un vultur de bronz în chip de suport pentru uneltele de scris.
- În primul rând, dă-mi voie, domnule, să îți urez încă o dată, bun venit la noi, începu gazda cu o voce tunătoare, într-o italiană mai puțin melodioasă din cauza accentului german, dar foarte corectă. Doamna Schreder și domnul Gilard, mi-au vorbit despre dumneata și despre problemele pe care le ai. Să știi că trebuie să fii recunoscător acestor binefăcători ai dumitale pentru că aici la noi, nu este doar o casă de odihnă dar vei beneficia și de o îngrijire medicală de ce mai înaltă clasă. Și crede-mă, toate acestea au un preț pe măsură. De aceea, spre binele dumitale am rugămintea să urmezi întru totul sfaturile medicilor pentru ca tratamentul să dea rezultate.
În continuare domnul Gallen îi vorbi despre conac, despre istoria lui, despre oamenii care erau acolo pentru tratament și în general despre viața care se ducea acolo. Tânărul, timid îi mulțumi gazdei sale și îi făgădui că va face întocmai.
Prima zi se simți oarecum stingher în mijlocul acestor oameni cu înfățișări și obiceiuri diferite. Spre seară, când programul impunea retragerea în camere, tânărul își regăsi liniștea și primul gând fu să îi scrie Ellidei. După câteva momente de gândire găsi potrivit ca prima scrisoare să fie adresată doamne Schreder.
Stimată Doamnă Schreder,
Mi s-a părut firesc ca odată ajuns în acest minunat loc de odihnă, să vă scriu câteva rânduri. Permiteți-mi ca, slujindu-mă de această epistolă, să vă asigur încă o dată de nesfârșita mea recunoștință pentru toată grija pe care mi-o purtați. De asemenea vă mulțumesc pentru suma de bani pe care am găsit-o într-unul din cufere și pe care sunt sigur că dumneavoastră ați avut grijă ca să-i găsesc, chiar dacă aici banii nu prea îmi sunt necesari, având tot ceea ce îmi este de trebuință.
De asemenea vă transmit cele mai calde salutări din partea proprietarului conacului, dl. Gallen, salutări pe care vă roagă să le împărtășiți și doctorului Gilard.
Prea multe lucruri nu am a vă spune acum, după prima zi de ședere, decât că am ajuns cu bine și sper să mă acomodez cu modul de viață de aici. Până la următoarea scrisoare vă doresc multă sănătate și Dumnezeu să aibă în pază. Domnișoarei Ellida îi transmit salutări cu toate că voi face acest lucru și într-o scrisoare adresată dânsei cu îngăduința dumneavoastră.
Al dumneavoastră
cu mult respect, Fabio.
Împături cu grijă hârtia și o puse deoparte pe colțul mesei. Apoi își potrivi o altă coală albă pe care urma să îi scrie Ellidei. Ezită mult înainte de a scrie primul cuvânt.
Draga mea, Ellida,
Nici nu a trecut o zi încheiată de când am ajuns, că îmi lipsești atât de mult încât cred că, dacă nu m-ar reține făgăduința făcută scumpei tale mame, în noaptea asta aș face cale întoarsă. O să-mi fie greu să mă obișnuiesc fără dumneata în preajmă dar te port în minte și în inimă. Mă grăbesc să adorm mai repede ca să te pot visa.
Sunt sigur că ești nerăbdătoare să afli amănunte despre aceste locuri. Conacul se află la jumătate de ceas de un sat de munte. Aici se ajunge pe un drum pietruit, destul de abrupt. Cred că iarna nu se poate ajunge aici decât călare. De jur împrejur este pădure deasă de brazi înalți și drepți ca niște sfeșnice verzi. Primul lucru pe care l-am băgat de seamă a fost aerul care miroase a rășină. Este liniște și ciripitul păsărilor își lovește ecoul de trunchiurile copacilor. E atât de liniște încât toți simt nevoia să vorbească în șoaptă pentru a nu tulbura somnul pădurii. Undeva în fundal se aude ceva ca un curs de apă. Nu știu ce este pentru că nu am avut vreme să colind împrejurimile. Clădirea este destul de veche după cum mi-a spus domnul Gallen, proprietarul, dar a fost renovată de curând. Salonul de la intrare este imens. Sus se află un balcon lung susținut de patru stâlpi împodobiți cu sculpturi baroce. La balcon, care este de fapt coridorul de la etaj, unde sunt apartamentele oaspeților, se ajunge pe niște scări de marmură albă vinișoare verzui care niște frunze de arțar. Domnul Gallen mi-a atras atenția că cei ce locuiesc aici se numesc „oaspeți” și nicidecum pacienți. Apartamentul în care locuiesc nu este foarte mare, este mai degrabă o cameră mai mare împărțită în două: un dormitor și o cameră de zi. Eleganța tapetului bej și a candelabrului din tavanul înalt dă camerei o anumită strălucire. Cred că aici ar putea locui și un om simplu fără să se simtă jenat de statutul său social precum și un prinț fără să fie ofensat de lipsa extravaganței. Mobila este puțină dar croită cu gust: un fotoliu din catifea galben-aurie, o masă de lucru și o măsuță pentru băuturi, iar în dormitor, un dulap pentru haine, o noptieră, iar în mijloc un pat imens cu baldachin. Ferestrele sunt imense, iar în camera de zi am descoperit după draperiile mari că există și o terasă unde se poate șede la aer într-un balansoar.
Azi sunt obosit și din pricina călătoriei, dar mai mult datorită schimbării aerului. Aici aerul e atât de proaspăt încât plămânii mei, obișnuiți cu aerul gros și urât mirositor al orașului, au nevoie de timp pentru a respira normal. Dar ce am oare de făcut decât să mă odihnesc? Domnul Gallen, mi-a explicat în mare în ceea ce constă tratamentul pe care îl voi avea de urmat: odihnă, plimbări, gimnastică. Acestora li se vor adăuga doctoriile pe care va trebui să le iau de trei ori pe zi. În mare cam asta am putut să văd în prima zi de ședere. Nu am cunoscut pe nici unul dintre oaspeții de aici pentru că fiecare are programul său de tratament. Masa de prânz am luat-o în cameră, dat fiind faptul m-am resimțit în urma celor două zile de călătorie.
Draga mea, acum te îmbrățișez, încercând să închei această scrisoare. Sper să-ți fie bine și să-ți alungi gândurile negre din căpșorul acela scump. Noapte bună, să-ți fie somnul ușor ca o aripă de vânt.
Cu dor nesfârșit, al dumitale
Fabio.

¤¤¤
Zilele ce au urmat s-au scurs încet, încadrate de programul strict al locului. Tânărul, atunci când nu era la tratament, bătea potecile care brăzdau pădurea încolo și încoace. Într-una din zile descoperi sursa șiroitului neîncetat care se auzea mai bine noaptea, când totul dormea. Era un pârâu care se arunca neîncetat de pe fruntea unei stânci înalte de câțiva metri, formând o perdea de apă translucidă care se termina într-un fel de iaz de culoare verde mărginit de broderii de spumă. Cascada nu era foarte mare dar înălțimea de la care cobora apa provocau un fel de geamăt neîntrerupt și destul de puternic. Acolo, pe marginea iazului, Fabio găsi un bolovan pe care putea sta în voie să privească ore întregi umbrele frânte ale copacilor care se oglindeau în apă. Vechile frământări îi reveniseră deși acum avea unele speranțe în a-și recăpăta trecutul, auzind pe unul din medicii conacului vorbind despre un tratament nou și cu rezultate impresionante și care se numea hipnoză. Nu știa prea bine despre ce era vorba. Știa doar că pacienții își aminteau lucruri de mult uitate, imagini și întâmplări chiar din copilărie pe care, în mod normal omul nu și le mai amintește. Nu era prea convins că asta l-ar putea ajuta cu ceva, iar pe de altă parte se temea că ar putea să aibă cine știe ce urmări, dar era dispus să încerce și asta. Apoi se gândi la Ellida. Încercă într-un fel să înțeleagă de ce natură erau sentimentele pe care le nutrea față de ea. Totul îi era învăluit într-o ceață densă. Singurul lucru cert era că, atunci când se gândea la ea, simțea un fior, o neliniște care îi străbătea trupul. Acum, când era departe de ea, neliniștea era însoțită de un sentiment de lipsă, de regret. Valul de simțăminte din sufletului lui era ca un tăvălug care se rostogolea devenind din ce în ce mai greu și mai neclar. Își prinse fruntea între palme. Îi era atât de greu… Totul era atât de amestecat… O sudoare rece i se prelingea pe ceafă deși afară nu era într-atât de cald. Ridicându-și privirea își spuse că acum e timpul pentru o decizie: va trebui să riște.
În biroul domnului Gallen, mirosea a lac și a rășină de brad. Doctorul îl privi prin monoclu, mângâindu-și cu degetele favoriții:
- Domnule Fabio, această metodă nu este chiar un tratament în sine. Este mai mult un instrument. Nu știm încă ce repercusiuni ar putea avea asupra stări dumitale, mai ales că este încă în faza de experiment. Nu garantez că ar putea da rezultate și apoi pentru asta e nevoie de un timp de pregătire.
- Nu știu ce urmări ar putea avea, dar mai rău de atât nu poate să îmi facă. Spuse tânărul hotărât. Sunt pregătit, domnule Gallan, sunt pregătit…
- Asta nu ești dumneata în măsură să hotărăști. Doar un doctor poate spune aceasta. Îți apreciez elanul dumitale tineresc dar te previn: pot apărea complicații serioase.
- Nu mă interesează! îi tăie vorba tânărul. Vreau să mă vindec! Nu mai vreau să plutesc în întunericul acesta de nesiguranță. Îmi vreau viața înapoi, așa cum o fi fost ea!
- Domnule, te previn….
- Vă rog să-mi iertați pornirea dar vă rog să mă înțelegeți. Sunt dispus să încerc orice….spuse tânărul aproape deznădăjduit văzând că doctorul bătea în retragere clătinând din cap. Vă rog…
Hotărârea tânărului nu era de ajuns ca să îl convingă pe doctor.
- Uitați cum facem: voi scrie o declarație prin care îmi asum toate riscurile… Așa nimeni nu va avea de suferit dacă îmi pierd mințile…
- În afară de dumneata… îi replică doctorul… Fie… voi discuta cu ceilalți colegi, la cină și mâine vei avea un răspuns. E bine așa?
- Vă mulțumesc, domnul Gallan, vă mulțumesc! Spuse tânărul strângându-i viguros mâna. Va fi cea mai lungă noapte… și pornind spre ușă vorbi ca pentru el: cel mai lung drum, drumul spre mine…
- Să te culci mai devreme în seara asta, să fii odihnit mâine… reuși să îi mai spună doctorul tânărului care ieșea pe ușă.

¤¤¤
A două azi, la micul dejun, tânărul fu înștiințat că este aștepta în biroul directorului la ora zece. Inima i se strânse. Nu mai reuși să mănânce nimic și porni spre capela conacului. Capela era de fapt o sală destul de mare treizeci de oameni, ale cărei ferestre fuseseră acoperite cu vitralii. În față era altarul pe un piedestal înalt ca o scenă de teatru pe care se putea urca pe cele trei trepte de marmură. De jur împrejur, pe pereți, erau pictate scene din Biblie, iar coloanele care susțineau încăperea erau împodobite în stilul baroc atât de bogat și plin de viață, ceea ce dădea vizitatorului sentimentul că se află într-o catedrală fastuoasă și nicidecum într-o capelă privată.
Așezat în ultima bancă, tânărul începu o rugăciune la Maica Domnului, rugăciune pe care nu reuși să o ducă până la sfârșit din cauza sentimentelor care îi tulburau sufletul și mintea. Privea la statuia Sfintei Fecioare frumos colorată și împodobită cu haine de mătase brodate cu fir aurit. Sfânta Fecioară îl privea de acolo de pe locul ei și îi zâmbi, sau parcă așa i se păruse. Mâna dreaptă în care ținea rozariul, era întinsă spre el, iar mâna stângă o ținea lipită de inima sa într-un gest de sinceritate. Un impuls venit din adâncurile sufletului său îl făcură pe tânăr să se apropie de acel chip atât de cunoscut și să se așeze în genunchi în fața statuii. „Măicuța Domnului…” murmura el, „Măicuța Domnului, ajută-mă!” Lacrimile îi curgea pe obraji și se uneau sub bărbie. Era atât de plăcut acest plâns liniștit. Era ca o eliberare…
- Domnul Fabio? se auzi un glas din spatele capelei. Tânărul ștergându-și e furiș ochii își întoarse capul spre ușă. Era o infirmieră.
- Da, eu sunt!
- Domnul doctor vă așteaptă… Este ora zece fără cinci…
- Da, spuse tânărul ridicându-se, merg… a trecut timpul… încercând să se scuze față de infirmiera care nu așteptase răspunsul său și ieși din capelă.
¤¤¤
Intră în biroul directorului aproape tremurând. În încăpere se aflau doi dintre medicii pe care nu îi mai văzuse până atunci și directorul care trăgea storurile acoperind ferestrele mari.
- Ia loc domnul, Fabio, spuse acesta fără să se întoarcă spre el. Acolo pe fotoliu..
Tânărul se așeză oarecum stingher pe fotoliul adânc și moale.
- Așează-te comod și lasă-te pe spate. Spătarul fotoliului era lat și aplecat și îi permitea tânărului să stea aproape culcat.
- Domnii doctori te vor ghida de acum înainte. Fii liniștit și ascultă-le indicațiile cu atenție.
În încăpere se făcu aproape întuneric și abia acum observă că pe birou era o lampă aprinsă care arunca o lumină galbenă ce făcea să tremure umbrele pe pereți.
- Privește spre lampă, îi spuse unul dintre doctori. Încearcă să nu clipești. Ascultă-mi vocea și lasă-te condus de ea. Acum vei simți o căldură care îți învăluie trupul. La început șira spinării apoi încet, încet, ceafa, creștetul capului, ochii… Vocea devenise mai blândă, mai slabă. Tânărul simțea cum o liniște stranie îl cuprinde încet și îi îmbrățișează tot trupul.
- Începi să urci încet, de la degetele picioarelor, le părăsești, le lași în urmă, nu le mai simți… Urci tot mai mult, încet, spre gambe, spre genunchi… Lași totul în urmă… Mai sus, spre abdomen, respiri ușor… Urci… Gâtul e relaxat…. Închizi ochii… te desprinzi… Fabio, mă auzi?
- Da, spuse încet tânărul cu ochii închiși.
- Să mergem împreună înapoi în timp… Sunt aici, lângă tine… Când vei auzi clopoțelul te vei trezi.
- Da…
- Mergem înapoi, acum patru luni, în seara când ai fost găsit…
- Da, spuse tânărul.
- Spune-mi ce vezi.
- Sunt într-un gang, plouă. Sunt ud și îmi e atât de frig…Tânărul se ghemui trăgându-și haina pe el încercând parcă să se încălzească.
- Cine este cu tine?
- E fratele Iacob…
- Cine este Iacob? Este fratele tău?
- Iacob este călugăr.
- Tu ești călugăr?
- Da.
- Cum te numești?
- Muriald.
- Ce faceți în gang?
- Suntem obosiți și ne-am oprit să dormim peste noapte.
- Mai e cineva cu voi?
- Se aud niște zgomote.
- Spune-mi ce vezi.
- Nu văd nimic, este întuneric.
- Ce auzi?
- Sunt niște voci care șoptesc. Nu deslușesc ce vorbesc. Se apropie… Frate Iacob, trezește-te vine cineva! Începu tânărul să șoptească…. Frate Iacob! Strigă tânărul deznădăjduit… Frate…! Începu să scâncească Scoală-te! Ah!
- Ce s-a întâmplat? Îi strigă doctorul vădit neliniștit. Vorbește!
- M-au… lovit…. Tânărul se zbătu și căzu cu capul într-o parte.
- Fabio, sunt cu tine, spuse doctorul, acum vei auzi clopoțelul și te vei trezi. Nu îți vei aminti nimic. Mă auzi?
- Da… gemu tânărul.
La sunetul clopoțelului, tânărul deschise ochii și își duse mâna la ceafă. Îl durea îngrozitor…
- Ce s-a întâmplat? Întrebă el mai mult uimit decât speriat, frecându-și ceafa…
- Stai liniștit câteva minute și nu încerca să te ridici. Nu s-a întâmplat nimic. Tânărul se simțea obosit de parcă alergase o zi întreagă. Îl dureau brațele și picioarele și se simțea un pic amețit.
Directorul chemă o infirmieră, îl puseră pe tânăr într-un scaun pe roți și îl transportară în cameră. Înainte de a pleca, infirmiera îi administră o doză de somnifer. Trebuia să doarmă.
¤¤¤
Nu își dădea seama cât a dormit. Deschise ochii și văzu prin draperiile trase că soarele se prelingea într-o fâșie aurie pe perete. Încercă să coboare din pat dar era istovit. Cu greu își aduse minte de cele întâmplate. Primul gând fu să îl întâlnească pe director. Avea oare un răspuns?
Zece minute mai târziu era la ușa biroului în care cu două zile mai înainte tânărul călătorise în amintirile sale uitate. Tremurând bătu la ușa masivă.
- Da, intră! Se auzi glasul domnului Gallan. Ah, dumneata, nu trebuia să te dai jos din pat…
- N-am mai avut răbdare și cred că vă dați seama de ce… spuse tânărul.
- Trebuie să te odihnești. Ședința de hipnoză a te-a afectat destul de serios. Cât timp ai dormit te-am vizitat împreună cu cei doi confrați ai mei și am fost de acord că trupul dumitale nu poate rezista unui astfel de tratament. Cât despre ce s-a întâmplat aici… Cum să-ți explic… Această metodă de regresie în timp nu este tocmai un tratament. Revenirea memoriei se face de la sine. Ceea ce am făcut noi este doar o căutare a momentului traumei care ți-a afectat memoria. Îți putem oferi doar un fragment dintr-o pictură, iar dumneata ești cel care trebuie să întregească tabloul.
- Cine sunt? întrebă tânărul cu o voce care trăda nerăbdarea și deznădejdea. Vă rog…
- Ia loc… Tânărul se așeză tremurând și doctorul continuă: Ai suferit o lovitură destul de puternică. Erai într-un gang, cel puțin așa ne-ai spus, însoțit de Iacob. Cunoști un frate Iacob?
- Nu cunosc pe nimeni cu numele acesta… murmură tânărul.
- Era frig, erați uzi și v-ați oprit să înnoptați. Sincer să fiu a fost o alegere proastă. Apoi, se pare că ați fost atacați de cineva. În acest moment am întrerupt ședința pentru că starea dumitale se înrăutățea.
- Doar atât? Întrebă tânărul fără speranță…
- Ar mai fi ceva…spuse doctorul șovăind… amândoi erați călugări…și… numele tău este Muriald.
O tăcere grea se așternu în biroul directorului. Tânărul privea pierdut undeva în zare, iar directorul, căuta ceva printre hârtiile din fața lui.
- Cam asta a fost… De aici înainte dumneata trebuie să cauți să reconstruiești, după cum spuneam, întregul tablou.
Tânărul se ridică încet și părăsi biroul directorului uitând să mai închidă ușa. Picioarele îl purtau fără să le poată controla. Mintea și sufletul îi erau mai tulburate ca înainte. Asta nu îi trecuse niciodată prin minte… Călugăr… Fratele Muriald.
O luă agale pe o potecă ce pornea din spatele conacului și se afundă în pădure. Gândurile i se învălmășeau în cap. Nu știa încotro mergea. Întreaga lui ființă era cuprinsă de încordare. Mergând, pas cu pas, se cufunda în negura amintirilor încercând să găsească în hățișul întunecat o sclipire, o imagine, o figură familiară pe care ar putea s-o potrivească cu cele spuse de doctori. Călugăr… Încercă să î-și închipuie cum arată o mănăstire, dar singurele imagini erau din timpul călătoriei sale, când pe fereastra compartimentului său de tren văzu în treacăt turla unei biserici care era în interiorul zidurilor unei mănăstiri. Trebuia să afle ce era dincolo de ziduri. Trebuia să afle ce era dincolo de zidurile minții sale… Mergea în neștire mânat de acest gând. Vântul porni să se rostogolească pe versantul muntelui, printre copaci, măturând frunzele uscate în cale. Tânărul își strânse haina pe trup încercând să se apere de îmbrățișarea rece a vântului. Cerul începu să se întunece deși nu era mai târziu de ora trei după amiază… Pădurea gemea ca o văduvă care își plânge fiul pierdut. Și deodată cerul bubui prelung și începu să curgă pe pământ în șuvoaie. Speriat de tunet, tânărul se trezi din gândurile sale și încercă să o ia îndărăt pe potecă. După câțiva pași își dădu seama că se rătăcise. Întunericul gri și frunzele acoperiseră poteca pe care venise. Cerul se crăpă pârâind îngrozitor sub sabia unui fulger albăstriu. Trăsnetul căzu la câțiva pași de el frângând un stejar gros ca pe un pai. Zgomotul îl făcu să se arunce la pământ și numai o clipă nu a lipsit să fie lovit de trunchiul acestuia care se prăvăli ca un tăvălug. Totul începu să curgă. Apa, noroiul, pietrele de pe versanții înalți, frunzele și copacii, totul formaseră un torent uriaș care se târa la vale. Tânărul se agăță cu brațele de o rădăcină groasă ieșită de sub pământul spălat de ploaie și rămase ghemuit.
¤¤¤
Fabio fu găsit spre seară de slujitorii de la conac, inconștient, la poalele muntelui purtat de șuvoiul torentului sub coroana ruptă de trăsnet al unui stejar care îl ferise de resturile aduse de pe munte. Fu transportat cu grijă pe targă în camera sa. Era plin de lovituri, cu hainele sfâșiate. Zăcu în infirmeria conacului trei zile timp în care fu vegheat zi și noapte de infirmiere. Piciorul drept fusese fracturat iar fața îi era desfigurată din cauza vânătăilor. Directorul îl recunoscuse doar după îmbrăcăminte. Spre seara celei de a treia zi se trezi. În salon era semiîntuneric. Observă undeva într-un colț o siluetă întunecată cu un fel de haină lungă, aplecată deasupra unei măsuțe cu tot felul de flacoane.
- Frate Iacob… gemu tânărul… mi-e sete.
Silueta își lăsă treaba și se îndreptă spre patul suferindului. Atunci, la lumina lămpii de pe noptieră văzu fața infirmierei care se aplecă deasupra lui ștergându-i fruntea.
- Stați liniștit, domnule Fabio… Stați liniștit… îi șopti cu o voce maternă. Tânărul închise ochii și cu iuțeala gândului îi trecură prin minte imagini disparate dar care acum aveau un sens. Își aminti că ploua, era în pădure. Își aminti de doctori, de conac, de călătoria sa cu trenul, de Doamna Schreder, de Ellida, de fratele Iacob, de noaptea în care fuseseră jefuiți și bătuți, de pădure, de mănăstire, de superiorul care îi trimisese să adune alimente. Își aminti apoi de mama sa, de surorile sale. Tabloul era cum întreg.
Adormi din nou și avu un vis straniu. Se făcea că este în capelă și privea statuia Maicii Domnului. Era atât de frumoasă… Numai că fața ei nu mai era din ipsos vopsit ci era o figură omenească. Zâmbea și îi întindea mâna… Încremenit tânărul privea sorbind frumusețea tinerei doamne din fața lui. Părea că seamănă cu cineva. Deodată scena se mută în casa binefăcătoarei lui și, acolo, în capul scărilor, privea în sus spre treptele pe care Ellida, îmbrăcată într-o rochie aurie care strălucea orbitor, cobora încet sprijinindu-și mâna ei delicată pe balustrada masivă de lemn negru. Inima i se strânse și aproape că rămăsese fără aer. Încercă să-și desfacă gulerul dar băgă de seamă că era îmbrăcat în haina călugărească și aceasta nu se putea desface la gât. Brâul de piele îi strângea mijlocul și frigul îi cuprinse picioarele prăfuite, încălțate doar în sandalele vechi. Frumoasa doamnă coborî până în dreptul lui și apoi, zâmbind, trecu prin el ca printr-o nălucă de fum, mergând mai departe. Întoarse privirea și își dădu seama că se afla în gangul în care începuse toată aventura sa. Numai că într-o parte stătea Ellida zâmbitoare care îi făcea semn să o urmeze iar în cealaltă parte Maica Domnului care arăta cu mâna stângă spre inima sa ce părea acum că sângerează iar dreapta era întinsă spre el. În spatele statuii era poarta mănăstirii întredeschisă prin care frații îl priveau în tăcere. Privea când spre Ellida, când spre Maica Domnului care îl chema. Pe cine să asculte? Încotro s-o ia?
Deschise ochii în momentul în care o mână așeza pe noptieră, lângă sticluțele cu doctorii, un plic. Nălucile visului încă îi mai bântuiau prin minte. Reuși să deschidă scrisoarea și începu să citească rândurile frumos aranjate cu litere rotunjite:

Dragul meu, Fabio
Zilele de când mi-ai scris au trecut atât de greu în așteptarea unei vești de la tine. Nu știu care este motivul întârzierii, dar sunt sigură că este unul întemeiat. Timpul trece atât de greu și totul este atât de monoton. Mama mi-a propus să mai ieșim din când în când dar, sinceră să fiu, nu am nici o tragere de inimă. Ca să îi fac hatârul, am acceptat ca săptămâna viitoare să mergem în vizită la o cunoștință de-a noastră din Messina. Cu ocazia asta o să trecem și prin Veneția să vedem marile canale.
Dragul meu, aștept să îmi scrii cât mai curând. Îmi este tare dor de tine. Îți trimit o îmbrățișare caldă. Scrie-mi negreșit!
A ta, Ellida.
Tânărul termină de citit și rămase un timp cu ochii pe semnătura Ellidei. Era confuză. Simțea că în el erau două lumi care nu își puteau da mâna în nici un chip. El, fratele Muriald, călugărul care se pregătise atâta vreme pentru a deveni preot, era pus față în față cu un necunoscut, cu Fabio, iubitul Ellidei.
Cât timp fusese în mănăstire nu își pusese niciodată vocația sa la îndoială. Știa că viața lui este în mâinile Domnului și că singura cale pe care trebuie s-o urmeze acea de a fi preot călugăr. Altfel nu se vedea împlinit și o altă alternativă ar fi fost exclusă. Nu putea să-și risipească viața cu lucruri neînsemnate, alegând o cale ușoară pe care cei mai mulți o urmează. Voia să fie desăvârșit. Evenimentele din ultimele luni îi demonstraseră cât de nestatornică este inima omului și cât de departe era de scopul său. Bine, dar împrejurările au fost neobișnuite și lucrurile s-au petrecut fără voința sa, încercă el să se justifice. Fusese legat la ochi, orb, lipsit de apărare, fiind nevoit să trăiască o viață care nu era a lui. Devenise Fabio în urma acelor nefericite evenimente care l-au lipsit de memorie. Ellida se strecurase în inima lui fără să-și dea seama. Nu știa când trecuse de la recunoștință la cu totul altceva. Nu putea să descrie în cuvinte ceea ce simțea pentru ea. Cuvintele i se păreau seci, lipsite de înțeles. Era iubire poate, sau altceva. Nu știa ce era de făcut. Trebuia să caute un răspuns undeva. Cineva trebuia să aibă un răspuns pentru el. Răscolind prin gânduri, își aminti de visul ciudat pe care îl avuse și își dădu seama că mintea lui zugrăvise precis sentimentele lui. Era în fața unei alegeri care avea să aibă urmări grave. Trebuia să se întoarcă la mănăstire, dar cum să facă aceasta fără să îi frângă inima Ellidei? Povara pe care ar fi trebuit să o ducă în sufletul său toată viața ar fi de nesuportat. Cum ar mai fi putut să-și reia viața lui de rugăciune, de studiu, de căutare a lui Dumnezeu știind că ființa care ținuse atât de mult la el și care îl veghease în ceasurile de suferință, avea inima zdrobită din pricina lui. Ar fi fost un ipocrit. Dar dacă ar vorbi cu ea… Dacă i-ar explica lucrurile, poate că ea ar înțelege motivele pentru care nu pot fi împreună… Inima nu are logică. Poate că mintea ei ascuțită ar întrezări justificarea alegerii lui, dar știa că inima nu va înțelege niciodată asta. Durerea, decepția, trădarea, o vor răni adânc și suferința va rămâne pentru toată viața ca o cicatrice pe inima ei. Nu e logic… Nu vrei să faci rău ființei pe care o iubești… Pe de altă parte chemarea lui la viața de călugărie nu era doar o joacă, un moft, o ocupație în lipsă de altceva. Cu Dumnezeu nu te poți juca.
Își amintea de orele pe care le petrecea în capela mănăstirii, învăluit de luminile pâlpâitoare ale lumânărilor care însuflețeau chipurile sfinților pictate pe pereți. Îi era dor de liniștea aceea adâncă ce se cobora peste toți și peste toate, când putea vorbi cu El de la inimă la inimă. Își amintea de parfumul dulceag al tămâiei care pentru el era mireasma pomilor în floare din grădina Edenului. Era acolo, dincolo de lucruri și de timp, în fața tabernacolului, îngenuncheat, fără cuvinte. Simțea doar puterea aceea cerească pe care n-o putea numi în cuvinte omenești, care îi străbătea sufletul și trupul, ca un șuvoi de lumină purificatoare. De multe ori frații, îl găseau prăvălit în fața altarului, palid și cu ochii pierduți, ca un mort, având pe buze zâmbetul omului mulțumit, care a ajuns acolo unde și-a dorit, care nu mai vrea nimic mai mult. Își amintea de icoana Maicii Domnului din care Fecioara îl privea matern în fiecare dimineață în timpul Laudelor. Era o pictură veche, înnegrită de timp. Doar chipul auriu al Mariei era luminos, își păstrase strălucirea. În fiecare dimineață el o saluta înclinându-și imperceptibil capul în fața ei și zâmbindu-i așa cu o faci când te întâlnești cu un prieten drag. Își aminti apoi de frații săi, călugării, unul câte unul. Fratele Pietro, cu statura sa impunătoare, cu mâinile groase și puternice de fierar, blând și naiv ca un copil. Fratele Giuseppe, mereu cu zâmbetul pe buze, în preajma căruia nu puteai fi trist. Fratele Andrei, mic și gras, gata să renunțe la lucrul său pentru a ajuta pe oricine avea nevoie. Astfel își aminti rând pe rând de cei douăzeci de călugări din mănăstire. Frații lui… Familia lui… Viața lui… Doar cinci dintre ei se pregăteau pentru a fi sfințiți preoți. De multe ori se vedea ridicând ostia albă și spunând: Accipite et manducate… Își închipuia acel moment și inima i se strângea. Își privea mâinile sale slabe, cu degete bătătorite de muncă: „Doamne, cum să te țin eu în mâini? Asperges me, Domine, hysopo et mundabor…” repeta mereu. Dar pentru asta mai avea câțiva ani de studiu și pregătire. Mai întâi trebuia să depună voturile perpetue, ceea ce însemna că devenea călugăr pentru toată viața. Acel moment al Prefacerii îi stătea înainte ca un far luminos care îi arăta drumul.
Acum, toate acestea erau atât de departe. Trupul îl durea încă din cauza rănilor, însă inima îl durea și mai mult. „Doamne, în mâinile tale încredințez sufletul meu. Fă ce știi cu mine căci eu nu știu ce să fac. Arată-mi calea. Deschide-mi ochii, scoate-mă din orbirea mea! Nu mă lăsa pradă egoismului meu. Tu mi-ai dat viață, m-ai salvat din mâinile răufăcătorilor, acum scapă-mă de mine însumi. Trimite Duhul tău să mă călăuzească, să mă țină de mână, căci iată, sunt ca un copil neștiutor, rătăcit prin lume. Curăță inima mea de josnicie și îndepărtează de la ea orice gând străin. Nu lăsa duhul rău să mă amăgească. Tu ai stat patruzeci de zile în pustiu și ai fost ispitit. Stai acum lângă mine, în pustiul vieții mele și ajută-mă! Iată că diavolul nu îmi oferă pâine, sau aurul acestei lumi, dar pune în balanță sufletul meu și inima Ellidei. Dă-mi, Doamne, lumină! Eu, orbul cu ochii deschiși, te implor, Fiu al lui David, fă-mă să văd! Măicuța Domnului, fii lângă mine! Inima ta a cunoscut durerea și suferința, uită-te acum la copilul tău și întărește-mă!”
¤¤¤
Timpul trecu chinuitor pentru tânărul imobilizat la pat, aducând cu el vindecare rănilor trupești. Picioarele, spatele, fața i s-au vindecat încetul cu încetul, dar sufletul îi era rănit, rupt, sângerând. În toată învălmășeala aceasta de sentimente din inima lui, Muriald își aminti o lege de aur pe care i-o repetase duhovnicul său în nenumărate rânduri: „Nu lua nici o hotărâre capitală în momentele de criză!” Așadar, singurul lucru rațional pe care îl întrezărea acum era să se întoarcă în mănăstire, lăsând în urmă pe Fabio. Mulțumind directorului așezământului, și după ce trimise o scrisoare doamnei Schreder în care îi explică situația atât cât se putea ea explica în cuvinte, porni spre mănăstire. Sosirea lui tulbură peste măsură viața liniștită a comunității încă de la poartă. Fratele portar aproape că leșină de uimire și, privindu-l ca pe o stafie prin gemulețul porții, abia reuși să găsească cheia potrivită spre a-i deschide fratelui Muriald întors din morți. Apoi alergă spre chilia starețului să îl înștiințeze, strigând în gura mare pe coridoare: „S-a întors! S-a întors!” Frații au iești grăbiți din chiliile lor speriați de urletele portarului, neștiind ce se întâmplă. Starețul era deja pe coridor și încerca să îl liniștească pe fratele care nu reușea să rostească două cuvinte coerente.
- S-a întors fratele Muriald!
La auzul acestor cuvinte starețul alergă spre curtea interioară a mănăstirii unde Muriald stătea privind, roată împrejur la frații care nu îndrăzneau să se apropie de acel străin îmbrăcat în haine de lume, cu valizele la picioare.
- Fiul meu, îl îmbrățișă părintește starețul, te-am așteptat. Din oraș au venit vești că ați fost uciși de tâlhari, dar numai trupul fratelui Iacob a fost găsit. Mi-au adus haina ta însângerată. Atunci am știut că trăiești și te-am așteptat în fiecare zi. Ești bine?
- Da, părinte, acum sunt bine. Ce s-a întâmplat cu fratele Iacob? întrebă Muriald cu ochii în lacrimi.
- Acum e la Domnul. L-au găsit niște trecători într-un șanț pe marginea drumului și, după haine au cunoscut că este călugăr. L-au adus într-o dimineață în căruță, acoperit cu un sac. Mai târziu o să te duc la mormântul lui.
- Oh, părinte, ar fi trebuit să am grijă de el…
- Nu te învinui Muriald, acolo este o lume crudă… spuse starețul arătând peste zidurile ce îi despărțeau de lume. Vino în refectoriu să mănânci ceva, apoi să vorbim pe îndelete.
Starețul îl conduse la chilia sa și spuse unui călugăr să îi aducă o haină și o pereche de sandale. Câteva minute mai târziu, se auzi un ciocănit la ușa sa:
- Frate, uite haina…
Tânărul o luă cu mâinile tremurânde și o așeză pe pat, neîndrăznind să o îmbrace. Se simțea murdar și își turnă apă în lighean să-și spele mâinile. După jumătate de oră se găsea în chilia starețului pe un scăunel de lemn.
- Părinte, am multe să mărturisesc. Sunt lucruri ce s-au întâmplat cu mine pe care nu le înțeleg. Vă rog să îmi dați un sfat, să vă rugați pentru sufletul meu.
- Spune, fiule, de la început.
Muriald, începu încet încet să povestească toate câte i s-au întâmplat. Părintele asculta cu ochii plecați, frământând între degete rozariul, încuviinițând ușor din cap din când în când. Muriald îi descrise stările sufletești prin care trecuse mai ales greutatea și suferința care îi muncea acum inima.
Tânărul termină și rămase și el cu fruntea plecată. Nu îndrăznea să își ridice ochii. Starețul nu spunea nimic ci înșira doar bobițele rozariului. Într-un târziu, acesta își drese glasul și spuse:
- Fiul meu, acum nu știu ce să îți spun. Lasă-mi răgaz o zi și Domnul mă va lumina. Până atunci urmează programul mănăstirii fără să te mai gândești la cele ce s-au întâmplat.
Muriald se ridică și părăsi chilia.
- Laudetur… șopti el.
- In aeternum…răspunse starețul.
Restul zilei a urmat sfatul părintelui stareț și a reluat programul obișnuit. Ceilalți frați îl tratau ca și când nu ar fi lipsit niciodată din mănăstire. Asta era foarte bine pentru că nu ar fi putut discuta cu nimeni despre tot ceea ce se întâmplase cu el. Cel puțin până părintele nu lua o hotărâre în privința lui.
A doua zi, după liturghie, Muriald mai rămase câteva clipe în capelă, privind icoana Maicii Domnului, atât de dragă lui. Ceilalți frați plecaseră deja spre refectoriu și în liniștea capelei auzi pașii molcomi ai starețului. Acesta îi zâmbi așezându-se în bancă lângă el.
- Dragul meu, inima ta are nevoie să se limpezească și să ia o hotărâre. În lunile cât ai fost în lume, ea a fost atinsă de aripa duhului rău. Ai respirat mirosul lumii din afară și acum, îți e greu să simți parfumul lui Dumnezeu. Ca să poți lua o hotărâre cu toată inima trebuie să ți-o eliberezi mai întâi. Aceasta nu se poate face decât cu post și rugăciune neîncetată. Vei merge patruzeci de zile pe Stânca Plângerii, acolo unde este peștera în care a locuit vrednicul de pomenire părintele întemeietor al acestei mănăstiri. Vei lua cu tine apă și pâine și vei împlini tot ceea ce îți voi spune eu.
Muriald încuviință în tăcere și ascultă mai departe ceea ce avea de făcut. Stânca Plângerii era o piatră rotundă ca o țeastă scuipată pe jumătate din gura dealului pe care se afla. Vegetația se oprea la baza stâncii, contrastând într-un mod ciudat cu vârful ei gri și lucios. În inima ei era săpată o peșteră, mai degrabă o hrubă, cât să apere de ploaie și vânt pe cel ce se adăpostea acolo. Venerabilul părinte Geronimo fusese cel dintâi care locuise în acea hrubă. El era întemeietorul mănăstirii pe care începuse s-o ridice cu mâinile goale la îndemnul Maicii Domnului care se spune că îi apăruse în mai multe rânduri. După ce părintele Geronimo se mutase la Domnul, trupul său care nu putrezise, a fost mutat într-o raclă de sticlă și era așezat într-o încăpere separată, în capelă.
Muriald, porni spre locul său de pocăință având în spinare desaga cu pâine și apă. Drumul era sălbăticit de timp și era nevoit să înconjoare bolovanii mari și colțuroși care străjuiau buza dealului. Spre seară, istovit de drum, ajunse la gura peșterii. Înconjură stânca și abia atunci văzu că în spatele ei erau săpate trei trepte care urcau până pe vârful stâncii. De acolo putea de jur împrejur zarea cufundată în ceața gri a înserării.
Îndrumările pe care le primise de la stareț erau simple: rugăciune neîncetată, veghere și căință.
Rămase acolo, pe creasta stâncii, îngenuncheat jumătate de noapte. Adierea rece a vântului de noapte alunga din când în când aburii somnului care îi învăluiau fruntea și ochii. Se rugă tremurând de frig până nu mai rezistă și se retrase în hrubă. Culcușul nu era prea primitor. Era umed și rece mirosind a mușchi și pământ reavăn. Asta nu îl lăsă să doarmă prea mult. Își dădu seama că trupul său se moleșise în timpul lunilor de convalescență și acum putea cu greu suporta împrejurările aspre în care se găsea. Altă dată nici nu băga de seamă că patul pe care dormea era tare, umplut cu paie, sau că pereții chiliei erau reci și plini de igrasie.
Zorii nu apucaseră să se cațere pe linia de orizont când se trezi. Oasele îl dureau din cauza pietroaielor pe care dormise. Cu greu se ridică și urcă din nou treptele spre vârf. Începu să se roage din nou dar gândurile îi zburau încolo și încoace împrăștiate parcă de vântul care nu mai înceta. Nu reușea să ducă nici o rugăciune la capăt fără ca mintea să nu fi călătorit departe. Asta îl mânie cumplit și după ce încercă să o ia de la capăt de câteva ori, plin de revoltă împotriva minții și trupului său atât de nestatornic și neascultător, lovi cu pumnii piatra de sub el izbucnind în plâns și strigă cu glasul ca un tunet:
- Doamne, sunt aici! Nu-ți întoarce fața de la robul tău și nu lua în seamă slăbiciunea mea! Dumnezeule, care ești deasupra a toate, privește și la mine, nevrednicul, viermele și păcătosul, mai mare decât toți păcătoșii! Nu mă lăsă să vorbesc în pustiu… Știu că nu merit să-mi răspunzi, dar privește măcar la mine!
Vorbele i se îngrămădeau în gâtlej făcându-l să se înece. Gemea disperat ca un animal rănit, repetând într-una: „Doamne, nu mă lăsa! Nu mă lăsa căci pier!” Se prăvăli cu fața la pământ, scuturat de hohotele de plâns, udând cu lacrimile piatra stearpă. O pată sângerie începu să se prelingă pe zare. Pădurea părea aprinsă de un foc mistuitor fără fum și fără zgomot. În depărtare se putea vedea orașul care se trezea încet sub razele soarelui timid. Muriald se ridică și își puse mâna la frunte apărându-și ochii de lumina aceea de neprivit.
¤¤¤
După câteva zile de pustnicie, Muriald pierdu șirul apusurilor și răsăriturilor. Trupul îi era istovit de nesomn și de sărăcia hranei. Pâinea pe care o luase cu el la plecare era uscată și acră și se împuțina din zi în zi. Apa o terminase deja dar în fiecare dimineață putea să soarbă roua care se aduna în scobiturile stâncii, așa cam cât ar lua în căușul palmei. Trebuia să facă asta înainte de răsăritul soarelui care, odată ajuns deasupra, înfierbânta piatra și apa se evapora. În ciuda acestor lipsuri, tânărul continua să se roage. Ziua privea de jur împrejur la frumusețea care i se desfășura la picioare: pădurea nesfârșită, ca o mare verde fremătătoare, apoi dealurile peticite cu dreptunghiuri care mai negre, care verzi închis, care roșiatice, după cum stăpânii pământurilor le cultivaseră, apoi orașul care se zărea nu prea deslușit, pierzându-se în negura depărtării ca o corabie plecată de mult de la mal. Privind toate acestea, izvora din inima lui un sentiment de recunoștință față de Creatorul a toate și toată rugăciunea lui era una de mulțumire și de admirație. Noaptea, în schimb, când totul dormea sub mantia înstelată a întunericului, închidea ochii săi de carne și își îndrepta privirea spre sufletul său atât de răvășit. Atunci, în liniștea nopții, auzea cuvintele pe care le rostise, vedea locurile pe unde umblase, dar cel mai chinuitor era chipul Ellidei care revenea iar și iar, cu ochii în lacrimi, privind aspru într-o parte a mustrare. Atunci inima lui i se umplea de milă și de revoltă în același timp, de evlavie și de disperare. Scutura din cap ca și cum ar fi vrut să-și limpezească gândurile, dar acestea se tulburau mai mult. Se simțea prins între două lumi, între două vieți și nu putea să aleagă una sau cealaltă fără să aibă sentimentul că greșea. Atunci nu-și mai stăvilea plânsul căci sufletul îl durea, trupul îl durea și se tăvălea ca un epileptic. Deznădejdea îi strivea pieptul și respira sacadat. Nu mai avea aer. Se îneca. Inspira șuierând greu și expira gemând. „Doamne, unde ești? Întinde-ți mâna spre mine căci mă pierd!” Erau singurele cuvinte pe care le putea șopti. Chinul acesta dura în fiecare noapte până când apăreau zorii mântuitori. Atunci Muriald adormea istovit suspinând din vreme în vreme. Se trezi după o vreme tremurând de frig. Își dădu seama că ploaia îl udase până la piele și se adăposti în peșteră. Era liniște, atâta liniște! Nu se auzea decât susurul ploii care cădea neîncetat pe țeasta de piatră de deasupra lui. Privea bolta de stâncă de deasupra lui care începuse să lăcrimeze din cauza condensului. „Dumnezeul meu, unde ești? Privește la mine, nemernicul, cum stau ghemuit ca un bastard în pântecul acesta de piatră! Mi-e frică, Doamne, iată fiarele mă înconjoară, vor să muște din carnea mea. Apără-mă! Le simt fierbințeala ochilor roșii cu care mă privesc, le simt mirosul împuțit al gurilor rânjite, arătându-și colții galbeni. Le aud mârâitul nerăbdător. Sunt aici, atât de aproape…Sfinte Mihaile, ridică-ți sabia de foc și alungă-i! Sfinților îngeri, acoperiți-mă cu aripile voastre, apărați-mă de flăcările pe care le aruncă pe nări! Nu mă lăsați…Nu mă lăsați!” Tânărul se ridică în genunchi atât cât îi permitea înălțimea peșterii și își lipi fruntea cuprinsă de fierbințeală, de pământ. Deodată, prin foșnetul ploii i se păru că aude un glas. Scoase capul să privească în afara locașului său și văzu că deja se întunecase.
- Muriald, prietene, unde ești? Auzi acum deslușit glasul care îl chema. Era o voce caldă, plăcută, încurajatoare.
- Hai, vino, nu-ți fie teamă. Am venit să te ajut, mai spuse vocea al cărui chip nu se desprindea din întuneric. Muriald privi în dreapta și în stânga și nu văzu nimic decât lucirile răzlețe ale stropilor de ploaie.
- Cine ești? Întrebă temător.
- Sunt și eu ca și tine, o creatură care suferă, alungat de cei ca mine. Veni răspunsul. Sunt aici deasupra…
Muriald își luă inima în dinți și urcă treptele spre acoperișul peșterii sale. Pe fundalul nurilor luminați de luna mare și galbenă, văzu silueta unei făpturi acoperite cu o haină lungă, închisă la culoare. Acesta îi făcu semn să se așeze lângă el. Muriald se apropie și văzu sub gluga largă a străinului chipul palid al unui tânăr cu ochi scânteietori.
- De unde îmi știi numele? Întrebă precaut Muriald?
- Te-am auzit vorbind în somn, spuse străinul zâmbind. Te rog să mă ierți că am îndrăznit să te privesc dormind, dar vorbeai în continuu și nu m-am putut abține.
- Cum ai ajuns aici? Cine ești de fapt? continuă să întrebe intrigat Muriald.
- Cunosc de mult acest loc, am mai fost pe aici. Și alții ca tine au mai fost aici. Vreau doar să te ajut…
- Ce știi tu despre mine? De unde știi că am nevoie de ajutor și, dacă ar fi așa, cu ai putea tu să mă ajuți?
- Ușurel, încercă străinul să potolească potopul de întrebări, îmi dau seama că e greu să ai încredere într-un străin care vine la tine în puterea nopții, urcând tocmai pe stânca asta în mijlocul pustiului pentru ca să îți spună că vrea să te ajute. Ai să vezi că ne vom împrieteni, e nevoie doar de timp. Muriald, de unde te cunosc, de unde vin, astea sunt lucruri lipsite de însemnătate, nu vreau să ne pierdem în mărunțișuri. Important e că îți știu suferința și vreau să te ajut. Ce zici, mă lași? Întrebă străinul pe un ton împăciuitor.
- Da, dar…Eu nu te cunosc pe dumneata. Cum ai putea dumneata să mă cunoști, și încă atât de bine?
- Ei, tu n-ai vrut să mă cunoști pentru că m-ai ocolit de multe ori. Însă eu te cunosc de mult. Știi, Muriald, sau Fabio, cum vrei să-ți spun? Zâmbi străinul ștrengărește… În inima lui Muriald se învârti un fier înroșit în foc la auzul numelui pe care i-l dăduse Ellida. Știi, viața omului e făcută din multe drumuri care se încrucișează unele cu altele. Omul merge, merge zi după zi și iată-l la răscruce: s-o ia la dreapta sau la stânga? Cu o mână în șold și cu cealaltă se scarpină în creștetul capului: încotro? Dacă o ia la dreapta, mai târziu i se va părea că la stânga ar fi fost mai bine. Dacă o ia la stânga atunci va regreta că nu a luat-o la dreapta. Și tot așa zi după zi, omul nu are liniște pe orice cale ar lua-o. Dacă, însă, ar fi cineva care să îi arate deslușit calea ce bună, omul ar alege cu toată inima și atunci ar merge pe drumul său fluierând, fără nici o grijă având inima împăcată și ușoară a celui care a făcut o alegere bună. Aici intervin eu : arăt omului calea. Calea ce bună pentru el. Mai sunt și alții care, au îndrăzneala să afirme că ei știu calea, sau chiar că ei sunt calea, dar totul nu e decât o înșelătorie. Toți cei care i-au urmat nu au avut parte în viața lor decât de suferință și amărăciune și au ajuns la capăt, plângând în pumni. Dar eu vreau să te ajut din toată inima. Vreau să alegi calea ce bună pentru că trebuie să faci ceva măreț cu viața ta. Viața este un dar și dacă nu te pricepi îl poți risipi în lucruri mărunte, lipsite de însemnătate.
La auzul acestor cuvinte îndrăznețe, Muriald rămase încremenit fără puterea de a mai scoate un sunet. Se gândi că visează și își frecă ochii cu atâta putere încât mai, mai să-i scoată din orbite. „Vade retro, satana!” strigă cu putere în gând.
- Ei, prietene, continuă străinul, știu ce gândești despre mine. Îți vreau doar binele. Și continuă prefăcându-se întristat: În zilele noastre nu mai poți face un bine cuiva fără să fii bănuit că ai gânduri ascunse. Uite-te la mine, arăt eu a demon? Vezi tu oare că arăt altfel decât un simplu om? Păi, nu știi cum arată un diavol, doar i-ai văzut zugrăviți pe pereții bisericilor: coarne, coadă, aripi ascuțite și fața schimonosită… Și trăgându-și gluga pe spate lăsă să i se vadă țeasta cheală, perfect netedă care lucea în lumina lunii:
- Vino de pune mâna și vezi că nu există nimic din toate acestea la mine. Hai, nu fii sfios! Apoi, desfăcându-și mantia o lăsă să-i dezgolească bustul. Uite, pipăie, ce dovadă vrei mai mult? Muriald, în fața acestui gest neașteptat, făcu un pas înapoi simțind cum groaza crește din ce în ce mai mult în inima lui.
- Liniștește-te, spuse străinul îmbrăcându-și haina. Hai mai bine să vorbim despre tine și despre durerea ce te apasă. Văd în inima ta nehotărârea care te macină. Nu știi încotro s-o iei: la dreapta sau la stânga? Gândește-te un pic la ea…
Deodată, în fața lui Muriald, apăru Ellida ca într-o viziune. Era în salonul atât de bine cunoscut al doamnei Schreder, așezată pe fotoliul de catifea verde; plângea și lacrimile i se prelingeau pe scrisoarea pe care o ținea în mână. Ochii ei negri, erau atât de triști și lipsiți de speranță încât pe Muriald îl cuprinse o milă nesfârșită și aproape că întinse brațele s-o cuprindă, să o aline. „Sunt aici, draga mea! Nu plânge! Nu pot suporta gândul că motivul tristeții tale sunt eu. Iartă-mă pentru suferința pe care ți-am pricinuit-o… Iartă-mă, Ellida! Iartă-mă…”
Străinul stătea alături de el privindu-l cu un zâmbet satisfăcut, văzând cum tânărul se pierde în fața acelei viziuni. Acesta murmura în șoaptă cuvintele, îngenuncheat, transfigurat. Ellida, privea pierdută, fără ca lacrimile să înceteze să îi curgă pe obrazul palid: „Oh, Fabio, dorul de tine mă usucă. Mă ofilesc precum o floare fără apă. Fără tine sunt ca un lăstar fără soare, slab și uscat. Nu mai am putere să trăiesc așa! Fabio, unde ești? De ce nu îmi dai nici un semn de viață? Oare tot ceea ce a fost între noi nu a fost decât o joacă de copii? Inima mea e zdrobită, sângerează… Așa nu pot trăi…” spuse mai departe Ellida ascunzându-și în palme fața plânsă. Muriald simțea parcă în toată ființa sa suferința și disperarea ei și durerea lui era cu atât mai mare cu cât era conștient că el era cauza.
- Muriald! Muriald! Îl readuse la realitate vocea hotărâtă a străinului.
Muriald, își șterse ochii plânși cu mâneca hainei. Durerea îl vlăguise într-atât încât nu era în stare să se ridice. Străinul îl prinse de subsuoară și îl ajută.
- Dureros, nu-i așa? Șopti acesta schițând un zâmbet pe care Muriald nu îl observă din cauza tulburării. Și asta nu e tot.
În fața tânărului zdrobit apăru doamna Schreder plimbându-se nervoasă prin camera ei părând că vorbește de una singură: „Câtă lipsă de recunoștință, bolborosea ea, după tot ce am făcut pentru el nu a avut măcar buna creștere să îmi trimită un semn de mulțumire. Atâta timp casa mea a fost ca și casa lui. L-am găsit lovit, bătut, plin de sânge, un nimeni, l-am adus în căminul meu și l-am îngrijit ca pe copilul meu și acum… Oh, Doamne, ce proastă am fost! Strigă ea plină de revoltă. A dispărut fără urmă. Și ce gânduri mari aveam cu el. La vârsta mea începi să te gândești că viața se termină într-o zi și trebuie să lași ceva în urmă. Voiam să îi asigur un viitor, voiam… Dar se pare că am adăpostit la sânul meu un pui de viperă! Nemernicul!”
Muriald rămase mut de uimire. Niciodată nu o văzuse pe doamna Schreder atât de plină de ură și revoltă. Și, din nou, el era cauza acestor sentimente. Îl năpădi un sentiment ascuțit de rușine. Obrajii îi ardeau. Se simțea cumplit și ar fi voit să intre în pământ, să moară mai degrabă decât s-o vadă pe doamna Schreder în starea aceasta. Se căia cumplit că nu scrisese doamnei Schreder o scrisoare prin care să explice hotărârea lui de a reveni în mănăstire. Se revolta împotriva propriei lipse de recunoștință și slobozi din gâtlejul uscat un urlet: „ De ajuns, nu mai suport!”
Străinul își frecă mâinile de mulțumire pe sub haina sa lungă.
- Ei, asta nu se face! Șopti la urechea tânărului. Trădarea este lucru diavolesc, parcă așa scrie în cărțile alea ale tale… Și e cu atât mai dureros când vine din partea celor de la care te aștepți mai puțin.
- Te implor, încetează, hohoti tânărul fără vlagă. Nu mai suport atâta durere…
- Ei, lasă-mă să-ți mai arăt încă ceva, apoi mai vorbim…
Muriald ridică privirea la auzul dangătului de clopot atât de familiar lui. Frații se îndreptau pe coridorul întunecos spre refectoriu, pentru cină. Mergeau doi câte doi șușotind și zâmbindu-și unul celuilalt cu subînțeles. Din când în când, aruncau priviri pe furiș lui Muriald care mergea stingher, de unul singur, abia întors din oraș, după toate întâmplările pe care le trăise. Își dădu seama că el era subiectul vorbelor șoptite pe care frații le schimbau între ei și își ascuți auzul încercând să prindă frânturi de cuvinte. „Iată-l și pe fiul risipitor – păru că aude – după ce și-a trăit viața cu femei, acum vine aici să o facă pe sfântul…” Iar celălalt frate răspundea: „Și mai are îndrăzneala să mai îmbrace sfânta haină călugărească…” Cuvintele acestea îi străpunseră inima ca un pumnal de foc. „Domnul Muriald, spuse altul ironic, a voit să guste din putina cu miere și l-au înțepat albinele…” „Acum s-a întors să-și oblojească rănile…” „Nu a fost destul de bărbat…” „…calea pierzaniei…” mai auzi tânărul înainte ca ultimul dintre călugări să intre în sala de mese. Muriald, simți că se sufocă de durerea pe care i-o provocaseră aceste săgeți otrăvite îndreptate împotriva lui. Nu încăpea în mintea lui că toți acești defăimători, l-au primit cu brațele deschise la întoarcerea sa, l-au îmbrățișat, i-au adus haine și sandale noi… și s-au bucurat la vederea lui. Oare să fie atâta venin și fățărnicie în inima lor? Oare aceasta era comunitatea în care el trăise atâta timp? Oare viața lor era o mascaradă, o pierdere de timp, o bătaie de joc, o fațadă strălucitoare, împodobită cu sfeșnice aurite, cu icoane vechi și parfumată cu tămâia care se ridică din cădelnițele zornăitoare? Toate acele ceremonii la care frații luau parte cu gâtul strâmb de pioșenie, nu era decât un teatru ieftin? Oare în ce cred acești oameni? Erau ei mai mult decât farizeii din evanghelii? Și oare nu era el decât unul dintre ei, cu nimic mai bun?
Sufletul său i se uscase sub arșița necruțătoare a dezamăgirii și a trădării. Gura i se amărâse de dezgust și îi veni să verse. Stomacul i se frământa în spasme dureroase. Străinul îl privea stând în picioare în fața lui, precum un învingător în fața învinsului.
- Oricine-ai fi, te implor, încetează! Gemu Muriald întins pe jos. Nu mai pot…Nu mai pot… Lasă-mă!
- Prietene, spuse străinul, eu vreau să te ajut. Doar ți-am spus că eu îți ofer o cale nouă, un drum care să te fac fericit. Eu îți ofer fericirea. Nu vreau în schimb decât să îți pleci fruntea în fața mea. Ce poate fi atât de greu? Un simplu gest.. Atât. Eu te pot face bogat, fericit, îți pot da o viață lungă lipsită de griji și de necazuri. Te pot face renumit, apreciat, căutat. Te pot face puternic. Privește în fața ta: toată lumea îți va sta la picioare. Îți pot da o inteligență sclipitoare cu care să o cucerești. Sau, dacă asta ți-e dorința, îți pot asigura fericirea alături de femeia pe care o iubești atât de mult. Săraca de ea, ai văzut cum suferă de dorul tău? Te lasă inima să o vezi în starea aceasta?
Ridicându-și privirea, Muriald, văzu ca prin ceață o grădină înconjurată de pomi în floare. În mijloc se afla un foișor din lemn sub acoperișul căruia, Ellida, mai tânără și strălucitoare, ședea. În jurul foișorului alergau două mogâldețe blonde cu ochii ca cerul, râzând. Deodată, se văzu pe sine, ieșind pe ușa mare de sticlă ce dădea în grădina casei. Cele două fetițe părăsiră jocul lor, fugind cu brațele deschise spre el. „Tăticul! A venit tăticul!” Și amândouă săriră în brațele sale acoperindu-i obrajii cu sărutări. După ce le depuse ușor pe cele două neastâmpărate care își reluaseră joaca, se îndreptă spre frumoasa femeie pe care o sărută pe frunte. Imaginile care se perindau prin fața ochilor lui Muriald erau acum atât de intense încât inima lui se înfioră. Dar, cu o ultimă sforțare, își frecă ochii și strigă:
- Nu, astea nu sunt decât închipuiri! Așa ceva nu e adevărat! Doamne, unde ești? Dumnezeul meu! Și ridicându-se în fața străinului care îl privea acum cu ochi reci continuă:
- Știu cine ești! Ai venit să mă pierzi! Ce ai cu mine? Pleacă, îți spun! Străinul porni să râdă disprețuitor, în hohote grotești ale căror ecou se rostogolea ca un tunet pe versanții dealurilor dimprejur.
- Să plec? Tu, îmi spui să plec? Și de ce crezi că te-aș asculta? Nu vezi cât de prost ești, nici măcar nu știi ce vrei! Ești atât de orb și încăpăținat încât nu vezi adevărul din inima ta. Nu vezi că cel pe care îl strigi, Dumnezeul tău, te-a abandonat? Ia strigă-l, vezi dacă te aude! Îi mai aruncă batjocoritor străinul.
- Doamne, privește către mine! Nu mă lăsa în ghearele satanei! Dumnezeule, te implor, nu mă lăsa! strigă înfricoșat Muriald.
- Ha, ha, ha! Poate doarme… râse străinul. Sau poate e plecat cu treburi! Nu vezi că ai rămas singur? Uită-te la cer: s-a transformat într-un perete de piatră. Strigătele tale nu mai ajungă până acolo sus, la El. Ai rămas singur, doar tu și cu mine. Așa că singurul dumnezeu îți sunt eu acum! Închină-te! Îi porunci aspru, străinul. Muriald simți cum șira spinării îi îngheță, iar picăturile de sudoare de pe frunte se transformară în perle de gheață. Frigul aspru care părea că vine dinspre străin îl îmbrățișă strâns, făcându-l pe tânăr să dârdâie. Cu dinții clănțănind se împotrivea:
- Pleacă, satano! În numele lui Dumnezeu, creatorul, îți poruncesc: pleacă! Străinul făcu un pas înapoi descumpănit, neașteptându-se la o astfel de împotrivire. Se înfipse pe picioare cu mâinile în șold:
- Doar atâta poți? Râse el batjocoritor. Credeam că voi, călugării sunteți mai pricepuți. Dar se vede că trândăvia din mănăstire vă înmoaie.
- În numele lui Isus, Mântuitorul lumii, îți poruncesc, pleacă satano! strigă cu greu Muriald ridicându-se în genunchi, rezistând cu greu vântului năprasnic ce se pornise. Îți poruncesc, pleacă! Repeta Muriald. Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele tău…
- Ia uite, că se roagă, îl luă în râs străinul. Păi, acum te rogi, prietene, când nu te mai poate auzi nimeni? Crezi că o înșiruire de cuvinte te poate ajuta? Dar, tu știi să te rogi? Continuă străinul să-l batjocorească.
- …facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ. Strigătul lui Muriald deveni din ce în ce mai puternic. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…
Vântul urla ca o haită de lupi flămânzi ridicând frunze, praf și crengi smulse din copacii care se frământau. Străinul râdea în hohote drăcești și întorcându-și spatele se aruncă în gol strigând:
- Ne mai vedem noi, prietene, ne mai vedem noi… Pe curând! Odată ce silueta dispăru în noapte, totul încremeni. Muriald, istovit, plin de sângele ce îi curgea din rănile provocate de resturile ce zburaseră prin aer, își șterse gura de salivă și se târî până la culcușul său. Acolo se opinti să se ridice în genunchi și clătinându-se înainte și înapoi, începu să se roage la Maica Domnului, cu ochii închiși strâns. Astfel ațipi cu fruntea lipită de peretele umed și alunecă într-un somn adânc.
Dimineață îl trezi ciripitul păsărilor vesele și soarele care era deja sus pe cer. Priveliștea era atât de îmbietoare ca și cum toate grozăviile din noaptea trecut nici nu avuseseră loc. Muriald, își simți gura arsă de sete și urcă pe coama stâncii pentru a sorbi din roua din căușurile de piatră. Dar era prea târziu: soarele ajunsese înaintea lui la ochiurile de apă și le uscase. Până mâine dimineață va trebui să rabde de sete, dacă nu va ploua. Smulse câteva fire de iarbă și le mestecă. Pâinea i se terminase de mult și acum se hrănea doar cu mușchii dulcegi ce creșteau în partea de miazănoapte a stâncii. Din când în când mai cobora până acolo unde începea pădurea și, pe sub tufele de iarbă, găsea câte o fragă răzleață. Copil fiind, umblase mult timp prin pădure și învățase să cunoască plantele, rădăcinile și ciupercile care se putea mânca. Așa că nu era greu să le găsească acum. Mai greu era urcușul înapoi, până la stâncă. Sandalele i se rupseseră și acum umbla desculț printre pietrele colțuroase și fierbinți. Strânse un mănunchi de rădăcini dulci, mirosind a pământ și se întoarse la locul său de penitență. Continuă să se gândească la cele întâmplate cu o noapte înainte și hotărî că e timpul să se pregătească, în caz că străinul își va face din nou apariția. Așadar, din două crengi își încropi o cruce și o propti sus, pe coama stâncii, cu ajutorul câtorva bolovani mai mari. Soarele își continua plimbarea lui indiferentă pe cer și nu mai era mult până se pregătea de culcare. Muriald era în culcușul lui, în genunchi și se ruga bălăbănindu-se asemenea unui pui de pom bătut de vânt. Era slăbit și foamea îi rodea stomacul din ce în ce mai tare. Cele câteva rădăcini nu îi ținuseră prea mult. Încerca să nu bage în seamă mâna nevăzută care îi frământa stomacul ca pe un aluat de pâine și strângându-și ochii și mai tare, începu să recite frânturi de psalmi, strigând în gura mare, jelind parcă la mort: „Ai milă de mine, Dumnezeule, căci am păcătuit! Iartă-mă după marea ta bunătate și după mulțimea îndurărilor tale, șterge fărădelegea mea! Căci recunosc fărădelegea mea și păcatul meu stă pururi înaintea mea! Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit și ce-i rău înaintea ta am făcut! Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh statornic înnoiește înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la fața ta și duhul tău nu-l lua de la mine! Doamne ascultă rugăciunea mea și strigarea mea n-o îndepărta de la tine! Ascultă-mă, Doamne, căci sufletul meu e însetat de tine. Lacrimile îmi sunt pâine ziua și noapte când mi se zice zi de zi: Unde este Dumnezeul tău?Pentru ce ești mâhnit suflete ale meu, și pentru ce gemi înlăuntrul meu? Îi spun lui Dumnezeu, stânca mea: De ce mai uitat? De ce umblu întristat, zdrobit de dușmanii mei? Mi se sfărâmă oasele când mă batjocoresc asupritorii mei și mă întreabă toată ziua: Unde este Dumnezeul tău?”
¤¤¤
Soarele începu deja să pornească la vale, printre dealuri. Muriald, stătea ghemuit în hruba sa, pe jumătate adormit, pendulând între somn și nesomn, între vis și realitate. Pe când înota în valurile molcome ale somnolenței, îi veni pe la nas un miros de lemn ars. Se frecă la ochi și privi spre candela al cărei muc de foc abia pâlpâia. Pipăi împrejurul lui patul rece de piatră pe care ședea dar aici nu era nimic ce ar putea lua foc. Atunci bănui că fumul vine din afară și scoase capul pe gura peșterii adulmecând asemenea unei sălbăticiuni. În acel moment auzi deslușit un pârâit de lemn rupt pe genunchi și își dădu seama că deasupra, cineva încropise un foc. Curios, dar precaut urcă în patru labe pe treptele de piatră și își iți fruntea. Cu spatele la el, străinul scurma în jarul din care începuseră să se ridice flăcărui roșiatice care țopăiau neastâmpărate ca niște veverițe portocalii. Tânărul nu-l recunoscu de la prima vedere pe vizitatorul său și asta deoarece își schimbase haina lungă cu o cămașă țărănească peste care își petrecuse un șorț de piele lung până la glezne, asemenea unui măcelar. Cu mișcări dibace acesta ciopli din lemn două crăcane care se vor dovedi mai târziu a fi brațele unui proțap. Pe o piatră mare, alături zăcea o pulpă de miel proaspăt jupuită, din care se prelingea încă sânge. De bună seamă că a fost un miel negru pentru că la capătul bucății de carne se vedea o copită neagră de care atârna încă o fâșie de piele cu lână creață și lucioasă. Alături, mai era un coș mare de paie acoperit cu un ștergar de culoare închisă.
- A, ai ajuns deja… Dă-mi răgaz să pun carnea la fript, îi spuse străinul ca și când tot ospățul fusese plănuit dinainte între cei doi. Muriald rămase fără cuvinte când recunoscu pe cel ce, cu o noapte înainte, îl chinuise până la epuizare.
- Se pare că ieri nu ne-am prea înțeles și iată, vreau să vezi că am cele mai bune intenții. Dea ceea m-am gândit că o friptură bună și un pahar de vin ar fi tocmai nimerite pentru asta. Cele mai trainice prietenii se leagă în jurul unei mese bogate, când stropite cu un vin parfumat limba se dezleagă și sufletul se deschide. Știu că n-ai mâncat nimic de multă vreme și, sincer, îmi fac griji pentru tine. Dacă te-ai vedea cum arăți! Clătină dezaprobator din cap străinul.
Aici fără să își dea seama, avea dreptate. Pe fața lui Muriald, singurătatea și lipsa hranei brăzdaseră două cute adânci de o parte și de alta a feței sale care se întindeau de la baza nasului până la bărbie. Pielea arsă de soare se întinse pe oasele obrajilor precum cizmarul întinde pielea pantofului pe calapod. Barba rară îi crescuse alandala și era atât de încâlcită încă se agăța mereu de marginea hainei. Era slab și gârbovit încât acum se sprijinea de un băț ca să poată merge.
Primul lucru pe care îl observă Muriald, erau că pietrele cu care sprijinise crucea înălțată pe vârful stâncii erau rostogolite într-o parte iar crucea nu mai era. Străinul observând privirea tânărului care privea pietrele cu mânie crescândă, îl lămuri râzând:
- A fost un lemn bun… iată ce jar grozav a făcut. Friptura va fi curând gata!
- Nemernicule, șuieră printre dinți, Muriald. Blasfemiatorule! Am să te strâng de gât! Am să te fărâm în mii de bucăți! Strigă el din ce în ce mai tare. Am să te trimit acolo de unde ai venit!
- Priviți la el, zise străinul adresându-se parcă unui auditoriu invizibile, eu vreau să facem pace și el mă împroașcă cu ocări. Bravo, frate Muriald, bătu din palme străinul în zeflemea, bravo, iubește-ți aproapele, iartă-l pe aproapele tău de șaptezeci de ori câte șapte, parcă așa vă învață, sau greșesc eu? Păi ce fel de ucenici sunteți voi?
- Nu ești aproapele meu, strigă Muriald, nu ești om! Piei, satano! Încerca disperat să îl amenințe pe străinul care învârtea impasibil pulpa de miel deasupra focului. Bucata de carne începuse să se frigă și din ea picurau pe cărbunii încinși grăsime sfârâindă. În aer începu să se simtă mireasma păcătoasă dar atât de îmbietoare a fripturii de miel. Muriald simți cum îl ia cu leșin și mai, mai că era să cadă de pe marginea stâncii din cauza amețelii. Străinul îl prinse de mână și îl trase:
- Stai, stai! Unde pleci? Mai întâi trebuie să mănânci din carnea mea și să bei o cană de vin cu mine. Muriald se smuci din strânsoarea rece a străinului și se prăvăli într-o parte, lovind cu cotul în coșul de paie.
- Am adus și pâine, să avem cu ce întinge, spuse străinul. Abia atunci, Muriald băgă de seamă că de sub ștergar se ridicau aburi leneși și parfumați de drojdie și de făină coaptă. Gura i se umplu de salivă și înghiți de câteva ori în sec. „Post, rugăciune, veghere…” îi răsunară în cap ca un dangăt de clopot, vorbele starețului. Se trase spre margine în așa fel încât să nu mai ajungă la el parfumul păcatului. Dar vântul, precum un copil neastâmpărat, alerga de acolo, acolo, răsfirând cu degetele sale invizibile, miresmele mâncării ce tocmai se gătea. Muriald se ridică și o rupse la fugă sărind jos. Se adăposti în hrubă ghemuit acoperindu-și fața cu poalele hainei.
- Unde fugi, auzi glasul străinului în urma sa. Știu unde ești! Lașule! Hohoti el în batjocură. Știu că ți-e foame! Și zicând aceasta tăie o bucată de mărimea unei palme, din friptura agățată deasupra focului și turnă apui din oala pântecoasă pe care o scoase din coș, un vin negru și gros într-o cană de pământ. Având în mână castronul cu carne și cana de vin în cealaltă coborî treptele și le lăsă în fața adăpostului lui Muriald. Alături de acestea așeză și o pâine caldă, aurită pe care avusese grijă să o crape puțin.
- Dacă vrei, uite, te las singur ca să mănânci. Eu voi fi sus…
Muriald nu făcu nici o mișcare. Îi era teamă că, voința sa slăbită de foame și suferință nu se va putea împotrivi. Străinul rămase câteva clipe în picioare în fața lui și aștepta să vadă ce se întâmplă.
- Dacă nu vrei să mănânci, înmoaie-ți măcar degetul în vin și te întărește un pic. Ce poate fi atât de rău în asta? Zău, dacă te înțeleg, mormăi el prefăcându-se supărat de încăpăținarea tânărului. Muriald lupta disperat cu pornirile firii sale omenești care îl îmboldeau din toate părțile să ia și să mănânce. Din cerul gurii îi izvorau șiroaie de salivă pe care le înghițea cu greu. Nările sale fremătau încercând să absoarbă cât mai mult din miresmele cărnii fripte. Stomacul său se zbătea dureros ca un copil care trebuie să se nască. Muriald stătea cu genunchii lipiți la gură încercând să țină la un loc ființa sa care părea că se destramă sub puterea poftelor.
Deasupra, străinul începuse ospățul și în liniștea nopții se auzea doar pârâitul oaselor sfărâmate de fălcile puternice ale acestuia, urmate de un plescăit zemos. După dou-trei îmbucături, acesta gâlgâi cu poftă din oala cu vin pe care o lăsă jos de la gură cu un geamăt de plăcere. Ștergându-se la gură cu mânca, strigă tânărului:
- N-are rost să te împotrivești. Știi că ești slab și că în cele din urmă nu vei rezista. Așa că, la ce bun tot chinul acesta? Muriald, prietene, chiar dacă nu suntem la fel, știu foarte bine că inima omului se mulțumește cu puțin. Nu e nevoie decât de o mâncare bună și un pahar de vin ca să-l faci fericit. Tânărului îi vâjâia capul și gândurile se rostogoleau de-a valma. „Ce rost are?...” „Nu ar fi decât o bucățică…” „…doar să mă întăresc puțin…” „Nu! Post, rugăciune și veghere! Nu numai cu pâine trăiește omul…” Atunci scoase din buzunarul hainei o ultimă bucată de rădăcină găsită în timpul zilei și începu s-o roadă cu ură: „Poftim, înfulecă animal îndărătnic, ghiftuiește-te! Vrei friptură, vrei pâine proaspătă? Ia de aici și umple-ți burdihanul nesătul!” Zicând acestea mușca din ce în ce mai aprig din rădăcina lemnoasă cu gust de pământ. Cu gura plină începu să se roage implorând toți sfinții de care își aducea aminte să îi vină în ajutor și să-l scape de ispite. Abia când îl invocă pe Arhanghelul Mihail, cu sabia lui de foc, auzi un tunet și ploaia porni să curgă cu găleata. Șiroaiele de apă măturau stânca și se prelingeau prin fața intrării în peșteră. Muriald, privi spre cer și ieșind din hruba lui sărea ca un apucat cu mâinile ridicate spre cer râzând și chiuind de bucurie.
Zorile începuseră să coloreze poalele cerului umplând inima lui Muriald cu lumina roșiatică a dimineții. Soarele timid începu să se ridice timid și pădurea primi mângâierea caldă a primelor raze plecându-și fruntea asemenea unui copil ce primește dezmierdările părintelui său. Din această lumină țâșni atunci un arc multicolor care trecea pe deasupra tânărului și se afunda în pădure strângând laolaltă întreaga lume. Soarele trecea prin acest vitraliu uriaș desfăcându-se în sclipiri roșii, violete, albastre, aurii…






Epilog
Draga mea, Ellida,
Cu greu m-am decis să îți scriu această scrisoare deoarece știu că ea îți va aduce numai suferință, dar mai ales pentru că nu
știam din partea cui să îți scriu: din partea lui Fabio, cel al cărui inimă nu știe să trăiască fără iubirea ta, sau din partea fratelui Muriald, călugărul care de fapt sunt. Dar pentru că nu aș putea să te mint, tăgăduindu-mi adevărata fire, iată-mă pe mine, Muriald, scriindu-ți, încercând să-ți dau o explicație. Cu siguranță ai fost înștiințată de domnul Gallard de toate câte s-au întâmplat la conac. În urma acestor evenimente am decis că cel mai înțelept lucru ar fi să mă întorc la mănăstire, lăsându-l pe Fabio deocamdată în așteptare. Acest Fabio, care s-a născut din nefericitele întâmplări prin care am trecut, nu este decât o fantomă, o închipuire chiar dacă s-a folosit într-o anumită măsură de inima mea. Prețuirea mea pentru dumneata este mult prea mare pentru a te lăsa să iubești o minciună. Acesta este motivul pentru care îți scriu aceste rânduri care, sunt convins, că își vor provoca durere și suferință. Draga mea, tot ceea ce s-a întâmplat între dumneata și tânărul suferind, Fabio, nu a fost real. Nu a fost decât o amăgire a inimii care de multe ori acționează împotriva rațiunii. Tot ceea ce pot să te rog, este ca să iei toate cele petrecute ca pe o poveste frumoasă de care, după ce îți va fi trecut suferința, îți vei aminti zâmbind. Fabio a murit. L-am îngropat sub o stâncă în mijlocul pădurii. L-am ascuns acolo pentru că inima lui, chiar și după moarte continua să bată. Eu am o chemare diferită de care nu pot fugi. Simt că dacă m-aș împotrivi acestei chemări aș fi un fugar pentru toată viața. Pentru că cel ce m-a chemat nu este în afara mea ci este în mine. Și de tine însuți nu ai cum să te ascunzi. Am încercat să îmi închipui viața alături de tine. Închipuirile erau atât de dulci și parfumate, ca niște căpșuni proaspăt culese, dar vedeam că totul nu este decât iluzie. Eu nu știu, nu pot, nu am cu ce să te fac fericită. Alături de mine nu ai fi împlinită pentru că eu nu sunt Fabio. Și să trăiești o viață întreagă alături de o închipuire, nu meriți și nici nu ai putea rezista prea mult. După câțiva ani, ne-am fi dat seama că am fost aruncați de propriile noastre iluzii într-o temniță poleită cu aur, dar totuși temniță, și asta pentru toată viața. Ce urmează atunci? Răceală? Dezgust? Părăsire? Și atunci cu ce ne-am alege din viața noastră?. N-ai fi tu oare asemenea tinerei văduve, Rut pribegind departe de casa părintească fără însă să întâlnească un Booz care s-o ia la dânsul? N-aș fi eu un Iona trăindu-și viața în burta peștelui în oceane tulburi fără să ajungă niciodată la Ninive? Cum vom sta apoi în fața Judecătorului? Nu vom fi oare precum Adam și Eva ascunși între tufe, rușinați de goliciunea vieților lor, aruncând vina de la unul la altul? Ce-ar fi atunci cu noi?
Draga mea, sunt sigur că rațiunea ta înțelege ceea ce vreau să spun în aceste rânduri dar nu sunt la fel de convinsă că inima ta va fi în măsură să accepte. Știu că va urma pentru tine un timp de secetă îngrozitoare și lacrimile mele nu contenesc să curgă la gândul că eu ți-am provocat această durere nemăsurată. Dar oare, poate medicul să vindece fără să taie? Poate oare, bijutierul să curețe aurul fără să-l treacă mai întâi prin foc? Sau poate ca grăuntele să dea naștere unui răsad, fără ca mai întâi să putrezească? Acestea sunt legile firii pe care nu noi, oamenii le-am făcut, și din fața cărora nu ne putem sustrage. Timpul va spăla durerea și atunci, vom vedea limpede că alegerea noastră a fost cea bună. Dumnezeu, în marea lui bunătate are un drum pentru fiecare dintre noi, chiar dacă nu se potrivește cu ceea ce vrem noi.
În încheiere nu pot decât să te sfătuiesc să te rogi. Să te rogi atunci când plângi, să te rogi atunci când îți este bine și să-l lași pe Domnul să-ți mângâie inima.
Dumnezeu să te aibă în pază!
Fratele Muriald.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!