Aprind ultima țigară din pachet. Am sentimentul acela ciudat că dacă o temin îmi va fi atât de lene să-mi iau pantalonii de pe jos și tricoul albastru, să merg până la baie, să îmi aranjez părul, să mă spăl pe dinți, apoi să parcurg lungul drum până la cuier unde mă așteaptă haina mea învechită și teneșii plini de praf. O fumez încet cu un preludiu îndelungat, gândindu-mă cum voi cobori cele sapte etaje cu o spaimă ascunsă de lifturi. Cum voi trage pentru o clipă în piept mirosul gunoiului de pe scară, voi asculta muzica proastă a vecinului. Îmi voi simți inima în gât până la parter, în timp ce-mi voi analiza defectele faciale în oglinda ciobită și murdară din acea cabină plutitoare. În stradă mă va aștepta aerul sufocant al orsului pe care îl disprețuiesc. Va trebui să îndur privirile goale și tâmpe ale oamenilor de pe stradă. Probabil că voi călca în noroi și îmi voi privi cu dezgust tălpile înnegrite. Voi intra în magazinul de pe colt și voi fi îmbrâncit de o bătrână care va ieși în grabă, cu privirea în pământ. Sunt sigur că nu mi se va răspunde la salut, ci voi fi întâmpinat de o vânzătoare cu ochi morți, cu fața lovită de ani și cu mâinile negre. Îi voi zâmbi și nu mi se va zâmbi înapoi. Voi cere pachetul acela nenorocit de țigări pe care mi se vor aminti cu tandrețe morbidă chinurile groaznice pe care le voi îndura înaintea morții mele prin cancer. Voi încerca să nu fumez dacă voi fi însărcinat, mă voi lăsa în clipa în care voi afla. Voi realiza că fumatul poate ucide, dar totuși nu vrea să o facă. Două puștioaice de liceu cu fustițe scurte și decolteuri înfloritoare îmi vor răspunde la remarca sarcastică cu un zâmbet analfabet iar buzele lor vor imita sexul oral în timp ce îmi vor spune "LOL :))". Atunci îmi voi aduce aminte că vreau și o votcă, și o bere și un suc natural. Voi zâmbi pervers înapoi și le voi atinge cu privirea în cele mai ascunse părți corporale. Voi savura scurt momentul în care mă voi gândi cum vor urca până în apartamentul meu, se vor aseza pe canapea, se vor împreuna într-un sărut pasional și își vor atinge trupurile albe cu vârfurile limbii în timp ce eu mă voi uita. Îmi voi aduce deodată aminte de acea arzătoare dorință de a fuma. Mă voi trezi în timp ce ele vor serpui spre ieșire și voi scoate o țigară din pachet. Voi plăti, fără să multumesc. Voi ieși afară, îmi voi pune ochelarii de soare și-mi voi aprinde cu poftă o nouă țigară.

*

Între timp trag la nesfârșit din acea țigară ca un puscărias condamnat la moarte a cărui ultimă dorință este să fumeze. Ascult vechile mele discuri cu Andries. Îmi imaginez cum mi-as fi rulat drogul meu preferat. N-am mai tras dintr-un joint de luni de zile. Mi-ar fi plăcut să ascult muzica aceea melancolică, să trag adânc în piept și să o primesc ca pe o transfuzie atât de necesară. Nimeni nu mai cântă așa azi. Durerea aceea plăcută, subterană transformată în tragicomic, în lirism pur, în cuvinte frumoase fără sens și totuși atât de adânci în pământul fanteziilor noastre… nu mai există. Realizez că momentan am trecut de bariera aceea erotică subversivă și obscură în care mă pierd nostalgic spre o pornografie murdară incultă și fără sens. “Domnisoară, dumneavoastră/ Ce culoare vreți să fiți? / Eu v-as sugera / Doar puțin grena / Și nimic altceva…” Nu poți să nu fii încercat de un sentiment erotic atât de pur, de efervescent și de curat. În subconștientul nostru s-au strecurat inevitabil falusuri violente și vaginuri scârboase, fantezii ce-ți provoacă greață și femei depravate, și schimonosite. Erotismul sufocat de pornografie.

Zilele mă găsesc inconfundabil în aceste așternuturi și în vechile mele fantezii pe care cu greu le mai deosebesc de realitate. Beau prea mult. Fumez prea mult. Ies prea puțin.
Și migrenele insuportabile… Au început acum câteva luni. Le număram în secunde, apoi în minute, acum în ore. Mă trezesc cu capul într-o menghină. Din tavan cad monștri uriași și creaturi de nedescris. Urechile îmi sunt smulse și carnea îmi este sfârtecată de pe oase. Când trece durerea apar umbre întunecate și ireale. Zile în șir sunt desfigurat de aceste închipuiri. Îmi pun stăpânire pe vise și pe momentele lucide.

*

Aud soneria. Probabil că e ea. Plăcerea ultimei țigări din pachet îmi este furată de această apariție. Mă ridic din pat și-mi trag pe mine o pereche de blugi. Iau un tricou din dulap. Parfum și o gumă de mestecat. Trag adânc în piept ultimul fum. Înjur. Deschid usa.

Degetul ei mic de la picior se ascunde timid. E dat cu vechea ei ojă roșie. Mă trece un fior prin tot corpul. Îmi doresc cu nerăbdare să-mi ridic privirea, dar știu că trebuie să ofer momentului un preludiu chinuitor. Sandalele albe din piele ascund părțile acelea urâte ale piciorului lăsând să se vadă doar liniile subtil conturate ca o schiță perfectă. Gambele subțiri și delicate cu cea stângă frecandu-se sfios de cea dreaptă au strălucirea lor netedă și fermă. Pielea albă e întreruptă de o linie ascuțită. De aici încolo începe o rochiță roșie atât de arzătoare. Deasupra șoldurilor înguste e strânsă o curea albă, cu o fundă într-o parte. Trupul ei e învelit în acest ambalaj amețitor. E ca un cadou surpriză numai pentru mine. Știu că am fost un băiat bun și că îl merit. Nu mă pot hotări dacă voi fi nevoit să îl rup, să îl tai sau să îl desfac cu răbdare. Deasupra liniile roșii urcă ferm, apoi se arcuiesc plăcut pe sâni. Aici pielea fermecătoare și îmbălsămată cu creme și parfumuri nemaiîntâlnite apare brusc și năucitor. Vreau să o sărut pe umărul drept dezgolit. Mă apropii și adulmec ca o hienă. Îmi amintesc parfumul cunoscut. Acela al așternuturilor mele, zile întregi în absența ei, când pot să jur că e lângă mine. Pielea ei e ca un altar în fața căruia îngenunchez. Uleiurile sfinte cu care își acoperă trupul sunt ca o rugăciune nerostită. Undeva e ascunsă aroma aceea de cafea și de ceaiuri exotice pe care le bem în diminețile de vară. Sau atingerea accea fantastică a nisipului ce există doar pe o plajă în imaginația noastră. Părul e proaspăt spălat și miroase a ciocolată. Are acea culoare nedefinită a castanei. “Avea ochi minunați,/ Obraji îmbujorați,/Dinții proaspăt spălați…”, spune Andries din boxele mele. Ironia momentului mă face să îi zambesc…. Buza de sus e mai proeminentă, carnalizată și desenată precis. Probabil că în ea își ascunde aroma săruturilor. Gustul acela al rujului ei pe care uneori îl simt la nesfârșit. Îmi amintește de înghețată cu căpsuni și rom. Poate și puțină scorțisoară. Minunat cadou! Îmi amintesc involuntar că a fost o fată rea și că va trebui să o pedepsesc!
“Ciao, Ana.”, îngân ca un copil pofticios. Zâmbesc, și ea zâmbește “și probabil c-afară ningea”. “Mă lași să intru?”… glasul ei e acordat perfect. “Depinde…”. “De ce anume?”. “De ce ai venit și de ce anume vei face?”. “Þi-am adus un cadou.” Zâmbesc tâmp: “Am fost cuminte…”. “Știu.”. “Mă răsplătești?”.
Usa se închide ca o diafragmă de aparat foto. Clic! Aici stau eu, împietrit
în propria mea piele. În fața mea, muscându-și buza de jos, accea care îi ghidează săruturile, e ea, această Venus reală și deopotrivă himerică. Mainile ei desenează un gest scurt și ferm. Fundița de pe cadou alunecă pe coapse, pe glezne și plutește imprecis pe covor. Rochița cade de pe umeri. Pentru un moment, infinit de lung în memeoria mea, se oprește deasupra acelei convexități perfecte a sânilor. Apoi, ca o ceață amorfă, se închină la picioarele ei. Lenjeria albă, cu dantelă, îi înflorește pe corp. Trupul ei strălucește ca o zi de primavară însorită.
“Așteaptă-mă pe canapea”, îmi spune, iar vocea ei se aude din subsolul ființei mele. Aștept. Pe covorul camerei mele apare ea… ca o felină în căutarea prăzii. Se lasă în genunchi. Se arcuiește și păsește cu palmele întinse pe podea. Toată ființa ei curge unduitor spre mine ca apele unui râu adânc în care mă scald în zilele aride. Se apleacă. Sânii ating covorul cu zgomotul picăturilor de ploaie. Îmi amintesc de zilele acelea calde de vară în care carnea ei mă atinge . Momentul pare infinit în timp. Așteptarea mâinilor ei mă chinuie îngrozitor.
Stă tăcută și supusă în fața mea. Îmi ia mâna în palmele ei. O poartă prin păr, apoi își atinge obrazul stâng. Pielea ei tremură. Degetul mare îi atinge buza de sus și se plimbă de-a lungul ei pe aceea potecă a pierderii de sine. Căldura respirației ei îmi amintește de aceleași zile de vară în care trupurile noastre umede se răcoresc sub adierea sărutărilor. Îmi suge degetul mare ca o prevestire a ceea ce va urma. Apoi vârful limbii se joacă pervers cu vârfurile celorlalte degete. Toate aceste clipe sunt atât de plăcut chinuitoare. O opresc brusc. O prind de păr cu cleștele metalic al mâinilor mele. Trag. Se cutremură timid și suspină. O privesc vreme de câteva secunde. Are ochii aceeia atât de mari și translucizi. Știu că o doare și trag și mai tare de păr. Mă apropii de acea parabolă creionată între gâtul subțire și umerii rotunzi și mușc animalic. Inspiră adânc, cu un strigăt ascuns în interor. Mă ridic și o privesc demonic. Știe că știu. “Fă ce vrei cu mine.!”, suspină vocea ei. O ridic și o arunc pe canapea.
Aici apar fantomele și arătările întunecate ale ființei mele. Totul e acoperit de un obscur inconștient. Pielea ei arcuită pe corp se așterne sub atingerile mele. Eu, însetat, o fumez ca pe o ultimă țigară.

*

Îmi amintesc perfect fiecare secundă a acelei seri. Era 21 mai, prima zi din zodia gemenilor. Stăteam tăcut pe aceea terasă din centrul acestui oras diabolic. N-aveam pe nimeni în fața mea. Mă bucuram de singurătatea momentului și urmăream figurile strâmbe ale oamenilor de pe stradă. Locația era undeva în centrul unui oraș care ascundea frumusețea unor vremuri de demult. Două domnișoare elegante chicoteau la masa de lângă. Le-am mângâiat cu privirea pierdută vreme de câteva minute. Am zâmbit întunecat. Nu s-au uitat la mine. Mi-am imaginat lucruri perverse, mi-am imaginat lucruri frumoase, mi-am imaginat conversații pseudoerotice.
Aerul mirosea uârt, fecal. Nu îmi permitea continuarea fanteziilor. Îmi imprima în gând imagini pornografice anormale, deformate, bolnave. Oamenii acestui oras îmi păreau la fel de deformați. Mulți dintre ei îmi aduceau aminte de primatele pe care le vedem la televizor ciugulindu-și paraziții din păr. Unii vorbeau singuri cu strigătele altor regnuri. Îmi era atât de scârbă de locul în care mă aflam.
Localul aparținea unei clădiri cu arhitectură de început de secol optsprezece. Fațade înalte și arcuite sub o cupolă metalică. Linii fine și precise. În unul din geamurile fumurii apunea soarele. Imediat lângă eram amenințat de o clădire de birouri cu aspect de penis în erecție. Simțul meu estetic era violat într-un mod atât de forțat. Mi se părea că în tot acest peisaj apocaliptic, de-a dreptul, eu eram singurul care observa aceste lucruri, ceea ce probabil mă putea defini ca a fi nebun. Eram minoritar într-o majoritate retardată, și privind din sens opus eu eram cel retardat. Zgomotul traficului îmi inspira o neliniște patologică. Dacă m-aș fi gândit la oraș ca la o junglă aș fi folosit un clișeu patetic. Nu era o junglă, era o grădină zoologică… un habitat disfuncțional. Eram forțat să trăiesc în această captivitate depravantă. Zi de zi eram siluit de aceste multiple falusuri dureroase. Cel al societății înapoiate, cel al traficului, cel al (non)arhitecturii, cel al inculturii, cel al nesimțirii , al prostiei… as fi putut continua la nesfarșit. Eram obiectul unui viol și pe de altă parte al unui incest depravant.

M-am gândit de multe ori să plec. Dar era ea. Ana. Avea acea putere subjugantă asupra sufletului meu. Eram prins în această închisoare a ființei. Știam că o iubeam și știam că uram orașul, zona și oamenii din jur. Știam multe lucruri dar aveam atât de puține răspunsuri.
Tocmai îmi era adusă o bere, o votcă și o cafea. De când am ajuns aici beam îngrozitor de mult. Mi se părea că mă ajută să uit și să mă pierd în propriile fantezii. Și poate că aveam dreptate. Prima gură de votcă mă făcea să fiu mai tolerant. A doua mai docil. A treia era ca un anestezic mult așteptat. Berea spăla ca un râu pur întregul pământ al dezgustului meu. Orasul nu îmi oferise nici un prieten. Doar pe ea. Însă ea nu îmi era prieten. Era mai mult un vis erotic subteran. Nici măcar nu știam ce îi place. Ce o face să zâmbească, ce o face să plângă, ce o face să suspine. Toate emoțiile ei erau cumva legate de plăcerea sexuală pe care o împărtășeam în zilele acelea nesfârșit de lungi.
Nu mi-o puteam imagina ca pe figură maternă a viitorilor mei copii. Și eram perfect conștient de necesitatea acestei nevoi primare. Da, știu că o iubeam din cele mai greșite motive! Știu că eram pierdut într-un sistem ce nu avea cum să funcționeze, în care se instalase un haos terminal. Părinții mei îmi vorbeau în subconștient din altă lume. Femeia în fața căreia mă închinam era atât de departe de imaginea mamei mele. Într-un fel anormal începusem să-mi urăsc parinții. Stilul lor de viață ce mi se părea atât de sănătos din punct de vedere psihic și moral mă dezgusta. Eram implicat într-un război pe două fronturi din care nimeni nu a ieșit niciodată erou. Societatea își cerea acel ceva de la mine iar eu eram iremediabil îndrăgostit de carnalizarea unui vis erotic.

Deodată m-am trezit. I-am zărit trupul pe marginea trotuarului. Era ea, Ana. Era perfectă. Am vrut să o strig . În acel moment violent s-a derulat evenimentul care urma să pună stăpânire pe mine. Ea a așteptat vreme de câteva secunde. Era neliniștită și privea mereu spre bulevard. Am vrut din nou să o strig. În fața ei a oprit o mașină neagră. Totul s-a petrecut fulgerator. Din mașină a coborât un individ monstruos. I-a spus câteva cuvinte. A ciupit-o de fund apoi, cu un gest înfiorător a lovit-o. Ea s-a înmuiat ca o cârpă și s-a prins de bratul lui ridicat. A sărutat-o ca un animal apoi i-a șoptit ceva la ureche. Ea și-a lăsat capul pe pieplul lui. El a îmbrățisat-o cu dezgust. A făcut un semn scurt, iar ea a intrat supusă în mașină. Au plecat rapid…
Mâinile îmi tremurau îngrozitor. Mi-am scos din buzunar pachetul de țigări. Am scos ultima țigară și am fumat-o inconștient. Am plâns. Am cerut nota. Am plătit. Am alergat spre casă. Am luat metroul…

*

Așternuturile mele s-au reîncărcat cu amintirea ei. Cu mirosul ei ferecat în adâncul lor voi putea supraviețui zile întregi bântuit de fantoma existenței ei.

O sărut pe spate, apoi pe unduirea aceea subtilă dintre sâni și soldurile proenimente. Ochii ei atât de mari mă privesc cu o tristețe stinsă. “Îmi placi atât de mult când mă alinți…” suspină ea. “Ești atât de copil!” continuă cu aceeași voce timidă. “Hai să ieșim diseară. Mergem la un film.”, îi spun. Nu îmi răspunde. “Mergem la mall, ca oamenii normali”, și fac din mâini semnul acela stupuid al ghilimelelor, “Ne luăm popcorn, suc, eu bere, bine-înțeles. O să-ți placă. Ai să vezi… O să fim ca toți ceilalți!”. “Am de lucru diseară. Îmi pare rău. Am de predat un proiect până joi.” apare răspunsul ei sec și în același timp știu clar că este o minciună. “O să mai trec pe la tine… Îmi place. Mă simt bine. Dacă vrei putem să ne uităm la un film, dar aici. Bem o sticlă de vin. Și după… în fine, gândește-te la ceva, orice, și mă poți avea în ce fel vrei tu. Îmi plac fanteziile tale.”. Ecoul vocii ei răsună în mine vreme de câteva minute în care îmi aprind o țigară din geanta ei. O fumez în tăcere fără să-i dau atenție. Fumul se ridică ca o perdea între noi doi. Îmi dau seama că amandoi știm perfect ce se întâmplă. Tăcerea mea o neliniștește. Se cutremură și îmi spune: “Știu că m-ai văzut. De ceva vreme te comporți ciudat și nu ai nici un alt motiv. Am înțeles.”. “Nici măcar nu știu cine ești”, îi soptesc pe jumatate. “Nu sunt nimeni. Sunt doar un vis de-al tău. În rest sunt nimic…”. “Nu trebuie să fii doar un vis!”. “Nu? Și ce-am să fac? Tu n-ai cum să înțelegi lumea din care vin și lumea în care trăiesc. Nu ți-am cerut să vii aici. Știu că nu-ți place.”. “Poți să trăiești în altă lume. Aici, cu mine.”. “Chiar că ești copil…”. Poate că mă vede că îmi vine să plâng. Mă întorc pe o parte ca să evadez privirii ei. Mă ascund în fumul de țigară.
“Trebuie să plec”, îmi spune cu lacrimi în ochi în timp ce se ridică. Trupul ei e sculptat din cel mai fin fildes. E alb și strălucește în adâncul meu. Simt cum parfumul ei se depărtează de mine. O prind de mână dreaptă. “Nu trebuie. Stai! Stai aici, cu mine!”. Se trage discret. Simt cum îmi alunecă din palme. “Te rog să mă ierți…”, se întoarce și mă sărută pe pleoapele închise, pe obrazul drept, apoi pe gât. Minunată aromă! “Mă duc să fac un dus.”. “Mai stai!”… Nu-mi răspunde.
De undeva din cel mai superior punct al capului meu mă cuprinde durerea. Zgomote îngrozitoare îmi dislocă oasele. Mă țin cu miâinile de urechi. Ascund în mine urletul distalizat până simt că e departe de mine. Respir adânc. A trecut…

*

Aud zgomotul dusului. Îmi imaginez apa curgând pe corpul ei. Ca o perversitate ascunsă îmi dau seama că trebuie să o văd. Am avut mereu această imprecisă necesitate a voyeurismului. Ceva din imaginea femeilor în cele mai intime momente ale lor mă face să tresar. Nu pot rezista tentației de a privi. Mă ridic din pat și păsesc ascuns până la ușa băii. Mă aplec. Mă pun în genunchi. Cu o rază puternică mă lovește lumina neonului din baie. Clipesc nerăbdător. Îmi apropii ochiul drept de gaura cheii. Încep să tremur ca un copil.
În conturul îngust al acelei forme de cheie îmi apar coapsele ei pe care șiroiește apa. Încep să tremur din ce în ce mai tare. Mă cuprinde o senzație de firg. Fără a-i vedea chipul îmi pare o altă femeie căreia îi admir formele plăcute. Zgomotul dusului se oprește. Ia unul din prosoapele mele și se șterge încet.

Din creștetul capului meu apare din nou acel zgomot snistru. Vine de undeva din depărtare și se apropie ca o lovitură puternică. Simt cum, în spatele craniului, sub forma unui triunghi imperfect oasele mi se despică. Durerea începe ca o incizie perfectă cu un fierăstrău ascuțit de-a lungul îmbinării dintre oase. Pe centru, apoi în stânga și în dreapta, simt cum sunt tăiat de două săgeți oblice spre polul superior al urechilor. În același timp aud același zgomot de feedback, ca și când aș apropia microfonul de o boxă imensă, ca și când două oglinzi s-ar privi una pe alta la nesfarșit. Mușchii încordați îmi îndoaie oasele. Ochii închiși ca două obloane în timpul unei furtuni împing în pereții orbitelor cu furie. Durerea insuportabilă metastazează spre lobul frontal și îmi sparge oasele în mii de bucăți. Îmi lovesc capul de perete, apoi cad pe jos în așteptarea liniștei narcotice ce va urma.
Sedat și cu ochii încețoșați încep să privesc inconștient pe gaura cheii. Aici apare ea și carnea ei fina. Își duce mâinile spre cap. Își apucă părul cu miros de ciocolată amară și îl smulge. Tresar! Inima îmi bate în piept cu un ritm amețitor! Fâșii întregi din părul ei îi cad la picioare. Mi se face rău și îmi vine sa vomit. Mâinile ei s-au metamorfozat în rădăcini noduroase terminate de gheare zimțate. Cu acele unghii ascuțite și înnegrite pătrunde adânc sub pielea albă. Sângele îi curge pe față și se prelinge pe gât. Își desface pielea capului ca pe o mască. O despică cu sfâșieri inegale. Își desprinde fruntea, obrajii, pleoapele, buzele. Eu, tranchilizat și imobilizat de frică o privesc. De sub pielea ei apare ea, cu fața însolzită și neagră, cu ochi strălucitori și roșii, cu dinți ascuțiți. Pe chipul ei monstruos se prelinge o secreție scârboasă. Își smulge în continuare pielea ca pe un costum ce îl poartă printre ceilalți oameni. Solzii metalizați strălucesc sinistru. Trupul ei e negru, parcă acoperit de pământ, cu reflexii ciudate, cu dismorfii macabre. Din loc în loc apar deschideri fistulizate, cu un puroi cenușiu, lipicios. Articulațiile proeminente fac zgomote sinistre în miscare și îi exteriorizează metafizele osoase pietrificate. Coastele îi sunt atârnate de trunchi ca niste crengi uscate și strâmbe. Eu, în carcasa mea nu mă pot mișca. Ea își smulge animalic pielea de pe trunchi, de pe coapse, de pe picioare. Sub acea lumină puternică rămâne arătarea ei, ca o reptilă ieșită de sub pământ. Se mișcă rapid și sacadat, cu gesturi hidoase. Întregul ei corp e acoperit de un noroi mizerabil, de o smaolă ce curge încontunuu. Cu unghiile ei încarnate și întoarse spre interior își spală corpul de rămășițele pielii. Se lasă jos ca o șopârlă uriașă. Se apropie de unul din pereți și se lipește cu membrele de el. Îl urcă ca pe o stâncă și plutește, ășa, la baza tavanului, uitându-se fulgerător în jur.
Eu alunec inconștient într-un cosmar atât de real… Sunt cuprins de sentimentul acela confuz, de frică și de imposibilitatea înțelegerii și raționalizării. O privesc cu spaimă dar în același timp o recunosc. Atingerea ei cancerigenă am simțit-o în serile în care dormea lângă mine. Am simțit unghiile ei tenebre.Am simțit dinții ei titanici. Chiar și învelișul ei însolzit pe care și-l schimbă din timp în timp. Aici, în fața mea zace ea. Animalic și incert. Pe jos zace carnea ei însângerată pe care o purta în timpul zilelor frumoase. Nimic din ea nu mai există. Arătarea ei, pe care eu o numeam Ana, dispăruse. În locul ei a apărut această imagine tumorală… Ea, care gravita în jurul ființei mele, care zăcea în patul meu ca un monstru uriaș... Peste mine, ca un val imens, se prăbușește un sentiment de liniște halucinantă. Dacă pentru momente bune am levitat într-o moarte clinică disperantă, acum, am alunecat în acea moarte biologica pe care trupul meu și-o cerea de atât de mult timp.

*

Mă depătrez de usa băii înfrigurat. Îi caut în geantă pachetul de țigări, speriat în același timp de ce as putea găsi pe lângă el. Nu vreau să caut pentru că imaginea ei din altă lume mă înspăimântă. Îl scot și îmi sustrag o țigară. O aprind și trag primul fum ca pe un drog de mult așteptat. Imi întind mâna și o privesc în timp ce se stabilizează. Din subsolul meu se trezesc versuri amorfe: “Am în mâini ace de gheață,/ Am pe frunte fulgi de nea,/ Fiecare dimineață/ E la fel ca fruntea mea…/ Stau în vis cantr-o vitrină/ Parcă nici nu m-am culcat./ Mă descurc din amintire[…] /[…]Nici un fel de tresărire;/ Doamne, parcă-s AMORÞIT…” Fumez incert fără să mă mai gândesc la nimic. Aștept doar ca ea să iși găsească drumul spre mine, să mă prindă într-o incleștare fioroasă, să îmi smulgă carnea cu unghiile și să ma devoreze cu gura ei plină de dinți.