agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-13 | |
Nu știu alți copii cum sunt, dar când mă gândesc la mine îmi vine să-mi pun mâinile în cap. Eram atât de cuminte încât cînd făceam câte o prostie tăceam mâlc și nu spuneam nimic; dar nu mergea, se prindeau repede:
- Ia vezi ce face copilul ăla, că prea e cuminte, nu se-aude nimic! Toți se minunau de cumințenia mea, aveam numai laude în față, că ceea ce făceam pe la spate nu se știa, sau dacă da, era prea târziu; se aplica legea faptului împlinit și aveam mereu avantaj. Parcă mă văd de mic copil, legat de piciorul patului cu un cordon de halat, să nu fac vreo prostie, dar când scăpam era prăpăd; recuperam totul în urmă. Stăteam de unul singur cu coatele pe pervazul geamului de la bucătărie și cu capul pe aparatul de radio cu lămpi ascultând melancolic simfoniile vremii. Privirea-mi ațintită în fața porții, ce aștepta să se deschidă, să vină cineva la mine. Eram prea singur, mă plictiseam de mic; nu știam ce este, dar mă simțeam pierdut undeva prin basmele copilăriei și adormeam așa cu cu capul pe radioul ce se mai oprea din când în când în momentul când se încălzeau lămpile. Mă obișnuisem, nu mai plângeam, cufundat fiind într-o relaxare profundă. Dar timpul trecea și aveam să mă schimb odată cu el, numărând fiecare clipă de așteptare. Pe vremea aceea erau puține doici și nu toată lumea își permitea să le aibă; se muncea, se muncea mult în imensa clasă muncitoare, cotribuind cu toții la patrimoniul național. Când scăpam, lipseam cu zilele sau stăteam de dimineața până seara la joacă fără să dau pe-acasă. N-am devenit vedetă, dar mi-a plăcut de mic să fac cascadorii, fel de fel ce aveau să-și lase propria amprentă. La cinci ani am încercat pentru prima dată să fumez dar nu mi-a reușit și i-am stricat bunicului un bax de țigări mărășești. Din câte știam eu pe-atunci trebuia să sufli ca să iasă fum și așa am aprins rând pe rând câte-o țigară aruncându-le pe toate pentru că nu se aprindeau zicând că sunt stricate. Dar nu mi-a făcut nimic, ținea foarte mult la mine; de fiecare dată când făceam câte o prostie și bunica se rățoia la mine, îmi lua apărarea spunându-i: - Lasă fată băiatul în pace, ce-ai cu el? Și așa scăpam mereu basma curată. La șase ani nu știam de Veneția, nici măcar unde se află, dar eu mă plimbam deja cu gondola. Plouase mult în acea vreme inundând întreaga vale, dar nouă ne plăcea și unde era balta mai mare, acolo întram până la gât făcându-ne ca porcii. Găsisem pe-atunci o albie mare de spălat rufe din tablă zincată. I-am făcut proba, văzând că nu ia apă și în doi pluteam liniștiți de la un mal la altul, împingând de zor la o prăjină lungă; puteam să fac bani din asta, să-mi deschid o societate, dar mie-mi plăceau caramelele și așa mi-am umblut buzunarele cu ele. Tot pe-atunci bunicul îmi dăduse bicicleta sa; era o marcă rusească cunoscută. Trebuia să-i pun camere și cauciucuri, dar n-am avut răbdare, plimbându-mă cu ea așa pe șoseaua pietruită de ieșeau scântei din gențile goale când puneam câte o frână. Sau mergeam la șira cu baloți de paie de la marginea orașului, sărind de la mare înâlțime, de au trebuit să mă opereze de hernie inghinală; uite așa am ajuns la spital de mic, făcându-mi-o cu mâna mea. Fugeam de ac, ca iepurele de umbra sa, de mă alergau prin tot spitalul să mă prindă; odată m-am încuiat în baie de frică, de sau rugat de mine ore-ntregi. Dar a trecut și asta și tot nu mi-a fost învățare de minte; aveam să combin o viață-ntreagă fel și fel de peripeții. Nu mai zic ce plăcere aveam să chinui pisicile, sărăcuțele de ele, acum mi se face milă când îmi aduc aminte. Cum le prindeam, le legam de coadă o cutie de conserve goală cu câteva pietre înăuntru și le dădeam drumul să fugă; ce viteză mai avea de li se aprindeau călcâile de frică și noi ne tăvăleam pe jos de râs. Sau iarna când legam câinii la sanie și-i puneam să tragă de zor, crezându-i husky. Ori la biserică de sărbători, le legam șireturile la încălțări când se făceau mătănii de se-mpleticeau în loc și câte și mai câte! Acum chiar și eu mă minunez de bravurile pe care le-am făcut în copilărie, dar din păcate nu se termină aici; va continua! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate