Baiețtii ne-au trezit devreme.Ei s-au așezat în față, iar după glumele lor eterne, cu "bancheta din spate", evident că, ne-am așezat pe bancheta din spate și ne-am continuat somnul."Greerașul" stătea cu capul în poala mea, iar eu îmi țineam o palmă pe pântecul ei, iar cealaltă palmă era pe Adam.Eram cu copii mei!
"Bebe" dormea, ca și Ioana când era mică, eu doar moțăiam.Într-o vreme, am simțit că mașina s-a oprit. Am privit printre gene și am văzut "baieții" cum se întindeau ca niște motani.Eram în fața unei cabane micuțe, care nu cred că avea mai mult de zece camere. La parter, o sală de mese, un băruleț cu receptie și, într-alt colț, un fel de club, cu doua mese de biliard, un aparat de jocuri mecanice și cam atât.Am închiriat niște șezlonguri de la recepție și ne-am așezat la soare.Soarele încă nu ardea tare.Pe Adam l-am acoperit pe față cu o batistă, lasându-i doar aerul de munte, dar nu și soarele.Încă nu dădea semne că i-ar fi foame.Băieții și-au luat bere și nouă ne-au luat suc de portocale.Din cabană au ieșit, însoțite de râsete zgomotoase, trei fete.Silueta uneia dintre ele aducea izbitor de mult cu silueta "apariției", ce ne-a "citit" contoarul de gaze.Au început să culeagă flori.Tot acest amestec de oameni, în peisajul mirific, îmi dădea senzația de liniște, de pace.Trei surori, ce semănau izbitor de tare la trăsăturile feței, dar "cititoarea" era cea mai mare.La un momentdat am auzit-o pe cea mai mică strigind: "Mama!"
Să fi fost "apariția" mama ei?Cam tânără! M-am prefăcut indiferentă, dar am privit-o pe "mama", printre gene și am conchis golănește:
"Bună, domnule!Bunnnă bucățica!"
Pe spațiul verde, din fața cabanei, a apărut un
ospătar, întrebând cu voce tare:
"Cine-i doamna Iuliana?"
"Apariția" a răspuns: "Eu!" și a plecat dupa băiat, la telefon.Adam s-a trezit și a început, vehement, să-și ceară "drepturile".L-am schimbat, i-am dat să mănânce și a adormit iar.Între timp, Iuliana a reapărut.La ce vârstă o fi făcut primul copil?Cealaltă "soră" o fi și ea fiică?Fetele și-au adus, din mașină, o mingie și jucau un volei ușurel.La un momentdat mingea a poposit între "bărbații"noștrii.Mihai avea chef de glume:
"Nu-ți dau mingia, vino cu mama!"
Fata cea mare a râs cristalin, în timp ce îl fura din priviri pe George."Mamaaaaa!", a strigat ea copilărește, a răsfăț, " băiatul ăsta, nu vrea să-mi dea mingia!"
Iuliana, neânțelegând gluma, a venit alert.
"Vă rog, domnilor, da-ți mingia copilului!"
"Copilul" avea circa douazeci de ani și, citându-l pe Mihai, "peste vre-o doi ani era bună și acum!"
Avea un corp format, dar nu atit de cizelat ca al mamei.Mingia a fost returnată și gluma gustată.Pentru o clipă, am fost geloasă."Băieții" le priveau pe cele două, ca niște "vânători", sau poate era doar o părere.Ca să îmi risipească gândurile nerostite, dar parcaă auzite, Mihai l-a luat pe George pe după umeri și au plecat spre marginea pădurii.Se auzeau păsări cântând, în umbra copacilor, iar printre crengi, când și când, se zărea câte "un fulger" maro, de veveriță. Iuliana încerca să dea un telefon, dar se pare că rețeaua ei nu avea acoperire.S-a apropiat șovăielnic și mi s-a adresat:
"Doamnă, vă rog, dacă se poate, să dau numai un apel de pe telefonul dumneavoastră..."
"Sigur, doamna Iuliana."
A tresărit, ușor surprinsă, când și-a auzit numele și m-a privit, întrebatoare parcă, incercând să articuleze întrebarea dacă ne cunoaștem.
"Am auzit cum v-a strigat băiatul cu telefonul!"
I-am întins mâna și ne-am prezentat:
"Dalia"
"Iuliana, mă bucur."
A luat telefonul, a dat apelul, apoi mi l-a înapoiat.
"De unde sunteti?", am întrebat, într-o doară, sperând să fie chiar "cititoarea".
"Suntem din Găești, știți unde este?"
"Da, suntem din București, nu locuiți chiar departe de noi."
Băieții s-au întors cu două buchete mari de flori și cu câte o crenguță de brad.Ni le-au oferit și ne-am simțit chiar iubite.Era atâta bucurie în ochii lor, încât buchetele nici nu mai contau.Începuse să miroasă, deja, a grătare și parcă foamea ne dădea târcoale.Ioana era încă adormită.A sunat, puternic, telefonul Iulianei și am auzit-o purtând o discuție aprinsă.Nu am înțeles ce-și spuneau, ea cu interlocutorul, dar figura ei trecea, rând pe rând, de la expresia caldă și plăcută pe care o știam, la disperare, pentru o clipă la speranță, apoi din nou în negură.Nu putea fi vorba decât de o dragoste pasională, era prea mult suflet ce ardea cu
vâlvătaie... Mihai s-a apropiat tiptil și mi-a acoperit ochii, în joacă.Am "bâjbâit", continundu-i joaca, încercând să "ghicesc" cine mi-a acoperit ochii.
După câteva încercări simulate, când i-am rostit numele, mi-a eliberat fața și m-a sărutat, întorcând spatele Iulianei, care se înroșise la față...
O clipă, am privit-o și am văzut o femeie lovită, o femeie părăsită, o femeie care iubea enorm.
"Comandăm grătar sau îl facem noi?", a întrebat George, nesesizând drama femeii, dramă ce se dezlănțuise în preajma noastră.Am privit-o pe Ioana, ea m-a privit pe mine, și ne-am înțeles din ochi să-i lăsăm pe "baieți" să "facă și ei ceva."S-au dus la mașină, au scos un toporaș, cuțite, carne, grătarul, fundul de lemn.George a intrat în cabană și s-a întors cu o găletușă cu apă și cu câteva ziare.
Preparativele de grătar erau conduse de Mihai.Când s-a ajuns la "foc", Mihai m-a îndemnat să îl aprind eu:
"Să nu risipim chibritele!Ai iubit țigan, așa că vei
reuși să faci focul, din prima, și pe gheață".
M-am conformat și chiar am aprins focul "din prima."
"Ai văzut?", a remarcat Mihai, malițios și parcă mândru că țiganul era chiar el.Vâlvătaia s-a ridicat cu o jerbă de scântei, apoi s-a mai domolit.Cărbunii se așezau cuminți, unde îi așeza Mihai.George pregătea carnea.Mirosea a iarbă, a pădure, a brad.Mihai l-a îndemnat pe George să mai aștepte cu carnea, dar până atunci, să mai aducă niște cetină uscată.George a adus repede o pungă plină.Mă uitam la Adam și mă gândeam că a doua zi urma să fie botezat.Ce mult a trecut de la celălalt botez al unui copil al meu!Mă simțeam oare bătrână?
"MAI ÎNTÂI GÂNDIM CÃ SUNTEM BÃTRÂNI, ABEA APOI ÎNCEPEM SÃ ÎMBÃTRÎNIM CU ADEVÃRAT "
Mihai a presărat cetină uscată peste cărbuni și abea apoi l-a lăsat pe George să așeze carnea la fript.
Chiar îmi era foame. Mirosul de fum, de pădure și de carne la grătar, m-au stârnit.Ioana, trezită de miros, a făcut ochi și a strigat:
"Carneee! Vreau caaarneeee!"
Au apărut, din mașină: măsuța, farfuriile de camping, o sticlă de tărie și una de Campari.Alături de noi, parcă urmându-ne exemplul, cele trei"fete", erau cu fripturile aproape gata.Mihai a mai întors, pentru câteva secunde, fiecare bucată de carne și a decretat" :"GATA!"
Doamna Iuliana s-a apropiat discret, și timid, cu o sticlă în mână, mi-a cerut permisiunea să servească
"băieții" cu o "țuică de Pitești."
"Numai pe ei? Noi ce, suntem supuse austriece?", a izbucnit Ioana.
"Sigur!", a răspuns Iuliana.Paharele de plastic s-au ivit iediat, iar Iuliana ni le-a umplut cu dărnicie.
Mihai s-a simțit obligat și a dus fetelor câte un pahar de Campari.Nu știu cine a propus și cum s-a întâmplat, cert e, că în urmatoarele minute, aveam mesele împreună.Iulia avea o tristețe în ochi, care mă dezarma.M-a rugat să-i dau voie să-l țină, puțin, pe Adam în brațe.Am acceptat fără rezerve spunând:
"Sper că nu-mi deochi băiatul?"
"Ah! Nu!"
Se vedea că a fost o mamă bună și iubea mult copii.
Mihai a "măsurat-o", în treacăt, și apoi și-a ascuns privirea, parcă vinovată, în coroana brazilor,
"Fetele sunt ale dumneavoastra?"
"Nu se vede?"
"Ce mari sunt!"
"Cea mare are douazecișiunu și cea mică șaisprezece."
"Aveți copii?", m-a chestionat ea la rândul ei, în mod firesc, în contextul conversației.
"Da! Nu se vede?" și l-am arătat pe Adam și apoi pe
Ioana, și evaziv și pe George.
"Toți sunt ai dumneavoastră?"
"Doar cel mai mic "bărbat" și viitoarea mămică."
"Să vă trăiască!", a spus ea cu o plăcere nedisimulată.
Am pus mâna pe umărul ei, ca de la femeie la femeie, și atingerea acelei carnații m-a înfiorat...
Pe geamul mașinii se auzea o muzică domoală.Lângă
cabană, pe aleea de pietriș, a frânat, cam brusc, un opel argintiu.Fetele Iulianei s-au privit complice, și în timp ce mama lor s-a indreptat către mașină abea sosită, s-au retras cu discreție.Mâna Iulianei,
mișcată energic pe lângă corp, nu reușea să ascundă emoția imensă ce o stăpânea în întregime.
Din balansul mâinii se vedea pregnant doar luciul verighetei, care, pentru o clipă, a pălit, de parcă nici nu fusese.Degetele frumoase și îngrijite prinseseră viață.Trădau în același timp nerăbdare, speranță, nervozitate, disperare.Acea femeie era ca o carte deschisă.Domnul în vârstă, care a coborât din mașină, s-a îndreptat spre "recepție" și Iuliana l-a urmat, ca un copil.Părea un miel dus la tăiere.Să fi fost soțul?De ce nu l-au întâmpinat copii?Fetele s-au îmbrățișat, pe furiș parcă, încercând să adune putere pentru Iuliana.Am continuat să mâncăm, în liniște.Cu toți simțeam că se petrece o dramă în preajma noastră, de parcă inima acelei femei rămăsese la ușa cabanei și ne implora ajutorul.Nu am strâns masa, în speranța că Iuliana va reveni curând de la întâlnitrea cu "domnul în vârstă" și ni se va alătura.Ce tot bat câmpii cu domnul în vârstă?Era cam de vârsta lui Mihai, dar proverbul zice că:TOT ÞIGANUL ÎȘI LAUDÃ CIOCANUL.
Al meu este al meu și al ei e în vârstă, NA!
George a acoperit cu șervețele mâncarea, pentru că Iuliana întârzia."Fetele " s-au oferit să strângă ele.
NU!", a spus George, doamnele sunt răsfățate, azi!"
Cele două surori s-au depărtat, ținându-se de mână, ca o inimă uriașă.Nu știu câtă vreme a trecut, o jumătate de oră, o oră?Iulia a apărut răvășită, urmată de șoferul opelului argintiu.Glasul lui, ridicat, mi-a adus în urechi vorbe ce nu se spun, decât la despărțirile brutale, între îndrăgostiți.
Reproșuri surde de infidelități, minciuni, duplicitate.
Ochii aceia frumoși, erau în lacrimi, iar lacrimile stăteau atârnate în gene, neândrăznind să coboare, de teamă.Speranța că nu este "ultima dată" le ține în gene."Opelul " a urcat în mașină și a plecat, de parcă nici nu a fost.Drame se petrec în fiecare zi.
"Frumoasa" s-a apropiat cerându-și scuze, dar am oprit-o lânga noi.
"Nu mai mâncați?", am intrebat-o.
Parcă de mâncare avea ea nevoie!
"Nu-mi mai trebuie.Așa se menține silueta", a glumit ea pe un ton fals, încercând să salveze câte ceva.Sub ochii care nu vedeau nimic, băieții au strâns masa, au stins focul și s-au depărtat.Iuliana simțea nevoia să vorbească.Am îndemnat-o să se așeze și s-a conformat, ca un copil necăjit.Încă suspina.Pe frunte o venă se zbătea, să se rupă.
"Dalia, s-a incheiat o relație. Inima imi este arsă."
"Știu cum este, iubita! Dacă vrei să plângi, fă-o!
Baieții nu se vor apropia."
Iuliana a început să plângă așezat și lacrimile, care nu se îndurau să coboare, ca punct la acea despărțire, se înnodau în barbă.Avea chipul împietrit.Doar lacrimile curgeau, ca dintr-o lumânare arzând.Nu am întrebat-o nimic.Lacrimile s-au oprit într-un târziu.
Și-a șters nasul și ochii, și fardul s-a întins ușor.
I-am oferit trusa de farduri și, cu grație și dexteritate, a "reparat" câte ceva din stricăciuni...
Doar ochii îi mai erau tulburi, lăsând să se vadă, în adâncul lor, un zâmbet amar.Oare ce s-o fi îtâmplat?
Sigur nu era tatăl fetelor!Dar tatăl?Întrebările îmi veneau în cap ca un torent.Din spirit de solidaritate feminină, am încercat s-o consolez, măcar în gând.Am schimbat între noi numerele de telefon și ne-am despărțit, promițându-ne că ne vom revedea.O priveam cum se depărtează, cu silueta zveltă și cu mersul aproape felin.I-am oferit numărul meu de telefon, din solidaritate feminină, sau pentru că am intrezărit în ea o eventuală "relație?"Îmi plăcea.Soarele cobora spre apus.Mihai urăște condusul noaptea.E normal, mi-am zis eu răutăcioasă,...la anii lui... Băieții au strâns tot ce era de strâns.M-am retras în barul cabanei și am telefonat Iulianei, care era în față.
Mi-a răspuns mirată, dar la invitația la botez a răspuns că va veni, bucuroasă.Am ieșit din cabană, i-am făcut un semn complice de rămas bun și am mers la mașină.Era totuși devreme.Șoseaua nu era aglomerată. Ajungem curând. Mâine e botezul!