Întreg apartamentul era scufundat în liniște. Doar din când, zgomotul vreunei mașini ce trecea pe stradă, lăsa în urmă-i un huruit cunoscut și monoton. Luminița, aproape că nici nu mai percepea aceste sonorizări care-i erau atât de familiare. Scufundată în propriile-i gânduri în timp ce îndeplinea arhicunoscutele-i îndeletniciri, își vorbea sieși ca unui auditoriu neavizat. "Acum voi termina mâncarea, după care mai scot și întind rufele din mașină. Bine că am terminat curățenia. Deci pot să-mi iau și eu o binemeritată pauză. Hmm, să iau o pauză ? Adică să stau pur și simplu? Nici pomeneală! Sărbătorile de iarnă bat la ușă și eu să pierd vremea de pomană? Știu ce voi face! Voi tricota!”
Cu mișcări greoaie Luminița cotrobăi în cutia cu lucrușoare ce ii alungau urâtul în momentele de singurătate. Nu avea prea multe. Un goblen cusut pe jumătate, pe care privindu-l Luminița își zise: „Păi, la ăsta ar mai trebui să lucrez încă câteva luni, plus de asta, nici nu mai văd așa bine. La vârsta mea, ar trebui să-mi accept unele neputințe. Să mă chinui mai departe? Nu! Am să-l las pentru sezonul verii, cănd voi avea lumină bună”. Într-o punguță uitată de când lumea, găsi câteva rotocoale ce închipuiau petalele și un mijlocul unei flori croșetate. "O Doamne, doar nu voi face acum un mileu! Adică, cum? Numai bine ce m-am debarasat de ele și să o iau de la capăt ? Nici pomeneală!”
Printre gheme de lână colorată, Luminița găsi în sfârșit ceva care-i trezi atenția. Era un fular început demult și uitat în cutia în care-și ținea tot felul de lucruri fără importanță. Un fular făcut din resturi de lână multicoloră. Nu-și mai amintea exact când l-a început. Dar știa precis că în fiecare an se străduia să mai adauge câteva rânduri celor înainte tricotate.
Mulțumită că avea cu ce-și umple timpul și a-și face așteptarea plăcută, se așeză tăcută în fotoliu. Liniștea din încăpere începuse să o deranjeze, părândui-se nefiească, așa că apăsă plictisită pe unul din butoanele telecomenzii. Nu-i păsa de programul propriuzis, ceea ce-și dorea era ca liniștea încăperii să dispară.
-Așa deci, ia să văd ce am eu aici? Porțiuni lucrate mai strâns, porțiuni lucrate mai larg. Se pare că fiecare vreme și-a lăsat amprenta asupra acestui fular.În funcție de stare, a ieșit și lucrul, chicoti ea în gând. Așezată confortabil în fotoliu începu să lucreze. Ochiuri pe față, ochiuri pe dos, își lăsă degetele să interpreteze dansul demult învățat.
Din ecranul televizorului ajunse la ea o melodie aproape uitată. O melodie care mai păstra în ea fiorul unei amintiri. Privi în gol, și încăperea dispăruse.
Imagine după imagine revăzu filmul unei întâmplări aproape cu aceiași intensitate ca și când anii n-ar fi așternut peste ea, uitarea.
Tocmai veniseră de la cinematograful de vară, unde ea și proaspătul ei soț s-au amuzat mai mult decât copios pe seama unei comedi mediocre. Ceva neștiut ceva nemaiîntâlnit îi dăduse ghes să râdă în neștire, pe tot parcursul filmului.
Ora fiind foarte târzie, ajunși acasă, în micuțul lor apartament, s-au liniștit ascultând aceași melodie îndrăgită.
Nici nu adormiseră bine, când în geamul dormitorului s-au auzit niște bătăi puternice și insistente. Prin draperia dată la o parte, tânăra femeie a reușit să distingă chipul hidos al tatălui ei vitreg. Odată intrat în casă cu fața-i crispată și fără nici un menajament pentru micuța făptură pe care Luminița o purta în pântec, zise privind-o în ochi pe tânăra femeie:
- Haide-ți că mamăta-i moartă. Trebuie să ajungem la morga Spitalului Județean și să ne îngrijim de înmormântare.
Luminița se scutură ca și în urma unei vedenii. Degetele-i frenetice lucrau de zor ochiuri pe dos. Nu mai conta. Resimți din nou același curent străbătând-o din creștet până în tălpi. Retrăi cu mintea-i neînțelesul acelorași cuvinte. ”Mama moartă , spital, morgă, înmormântare...”
-Cum adică-i moartă ? Abia a trecut o lună de când ați fost amândoi aici la botezul fetiței, și atunci totul era în regulă. Și apoi la 46 de ani, fără nici o boală prea gravă... Spuneți-mi, că e doar o glumă de prost gust! Nu poate fi adevărat! Nu pot să cred! Ce s-a întâmplat ?
- Nici eu nu cunosc prea multe detalii, dar sper să le aflăm la spital.
Atât a spus, așteptând posac până ce tinerii s-au pregătit pentru plecare.

-va urma-