Sunt într-un autobuz. Singură. Am o jumătate de oră să scriu tot ce-mi trece prin minte.
La începutul dimineții, nu aveam deloc formată imaginea locurilor în care voi ajunge. Era una din zilele în care imprevizibilul pândea programul meu prea puțin organizat. Deși nimic nou nu putea să apară în peisaj, întrucât știam orașul destul de bine, simțeam că ceva nou va interveni în drumul meu și că întâmplarea va face să ajung prin zone în care nu mai fusesem de mult.
Deci, sunt într-un autobuz. Singură. Asta pentru că mă aflu la ultima stație. Lumea a coborât și ușile s-au închis. Eu am rămas. Am o jumătate de oră să rătăcesc în gânduri și să le aștern. Asta.. pentru că atât mi-a spus șoferul că mașina va fi oprită. O jumătate de oră.
-Săru`mâna. Pot să vă ajut cu ceva?
-Nu.
Pe fața lui se așeză grimasa mirării. Apariția mea elegantă contrasta probabil puternic cu gândurile lui abia născute, în care doar aurolacii sau alt soi al oamenilor străzii își găseau adăpost în vreun mijloc de transport în comun. În încercarea de a găsi o explicație care să-mi justifice prezența, se mai gândi să-mi ofere o șansă:
-Aaa, vrei să înveți!.. uitându-se la caietul meu plin de notițe în care predominau tăieturile groase.
(Să fi fost chipul meu tânăr sau situația defavorabilă în care mă aflam, cea care l-a determinat să renunțe la persoana a treia? Familiaritate sau desconsiderare?!)
- Da.
După acest răspuns scurt, ca cel al unui vinovat ce mușcă momeala disculpării, îmi semnasem oarecum actul care mă atesta ca un om fără adăpost, vreo căministă dată afară de colega ce-și primise cu impaciență prietenul, vreo provincială fără casă, sau în orice altă posibilă situație și mai în neregulă, și cu atât mai ciudată, cu cât, pe un timp însorit ca ăsta, aș fi putut să zăbovesc și pe vreo bancă într-un parc.
M-am simțit obligată față de mine cu o explicație față de el. Față de domnul șofer. (Acum realizez că și șoferii sunt domni!)
-Am bilet taxat. Și trebuie să mă întorc.. Dacă nu vă deranjează, pot să rămân aici?
-Da.. Bine. Sigur. Da` plec peste 30 de minute.
-30 de minute?!
Întrebarea mea nu sunase ca o întrebare, ci mai degrabă ca o aserțiune ce mă mulțumea.. deși nu era deloc așa.. „deci, 30 de minute, am înțeles.”, ca și cum domnul șofer, fără să știe, mi-ar fi făcut o reală favoare lăsându-mi timp de orice, preț de 30 de minute.
-Da. Aproximativ.
-Aaa, e foarte bine, nu mă grăbesc.
În timp ce rosteam cuvintele, îmi dădeam seama cât de oribil sunau în propriile-mi urechi. Am făcut involuntar uz de disimulare când am realizat că îmi voi petrece următoarele 30 de minute închisă într-un autobuz la capăt de linie.
Motorul s-a oprit, luminile s-au stins, vocea dj-ului dispare și ea din boxe. E liniște. După tărăgănarea asurzitoare din traficul supraaglomerat, ajunsesem la capăt. La capătul drumului, unde toți oamenii coboară.. mai puțin eu. Și asta pentru că așa am vrut. Fusese alegerea mea. În realitate, nu vroiam decât să arunc niște timp sau să-l fac mai suportabil până când îmi va fi sosit rândul înscris pe listă de a intra în biroul cu pricina. Urăsc cozile. Și așteptarea. Dar așteptarea e altfel când te adâncești în gânduri, dincolo de geamul ce te plimbă, și când gândurile trec repede, cu o cursivitate paralelă cu viteza reală, întreruptă doar de sunetul ușilor ce se deschid în stații. Da, îmi plac plimbările, de orice fel. E adevărat că o plimbare cu mașina nu eliberează hormoni ai fericirii, așa cum o o face o plimbare care presupune mișcarea. Cu toate astea, sunt mai fericită când mă plimb cu mașina decât când eliberez hormoni ai fericirii din mișcarea piciorului ce se bâțâie pe loc nerăbdător. Plimbarea este ca o eliberare. Și ai timp s-aluneci printre idei..Așa cum am ocazia acum.. Însă, la un moment dat, intervine gândul dureros că ai ieșit din sfera normalității. Oamenii se uită la tine, observă un pasager într-o mașină care ar trebui să fie goală. Asta nu e normal. Dar până la urmă ce e normalitatea?! Cred că e ceva definit prin intermediul „obișnuitului”. Dacă oamenii ar obișnui să rămână în mașină la capăt de linie, cu siguranță n-ar mai fi fost considerat un lucru anormal. Da, dar oamenii nu rămân pentru că au treabă. Și-n plus, un astfel de lucru ar fi fără scop. Ori omul acționează în vederea unui scop.. da, lucrul acesta îl știm bine. Și dacă scopul meu e acela de a scrie?! De a scrie oriunde, chiar și-ntr-o mașină închisă?! E adevărat, aici m-a adus întâmplarea, așa cum putea să mă ducă în orice alt loc. Dar e un loc în care pot scrie.. Și în care mi-e teamă.. Ești singură! Ce faci?! Intrii în panică sau te controlezi? Scrii. N-are de să-ți fie teamă. Poate doar de situația deviantă, rătăcită într-o forfotă a scopurilor. Cerșetorul ăsta probabil că vine acolo în fiecare zi, are programul lui și scopul lui! Să plec sau să rămân?! Dacă pleci, ești lașă! E o ocazie de a-ți dovedi că ești stăpână pe sine și că în ciuda aparenței de captivitate cugetul ți-e liber. Da, e liber! Și oricum deja au trecut 5 minute..
Și dacă rămâi, tot pentru că ești lașă o faci. Pentru că dacă pleci, o să te faci de rușine, ți-ai declarat un scop, șoferul crede că stai să înveți ..și acum, după minute bune de așteptare, gestul plecării ar fi și mai curios. Acum trebuie să rămâi.. Până la capăt.
Ideea că pot să rămân 30 de minute în acel spațiu căpăta caracter pregnant în conștiința mea. Începeam să mă obișnuesc. În spații fizice închise se produce eliberarea mentală.. Suntem liberi?! Eu cred că da. Libertatea e în noi, nu?! Da…și Sisif devine liber pentru că împinge piatra din propria voință. Sunt aici din voință proprie ..si nici măcar nu trebuie să vreau asta la nesfârșit, ci doar 30 de minute.
Dar cum ar fi fost să mă autosugestionez la nesfârșit?! Ar fi fost bine. Aș fi avut propria lume cu stare de fapte. Pentru că realitatea e atât de șubredă și până la urmă nu e decât produsul percepției noastre. Sau cel puțin așa se spune.. Dacă e așa, mă întreb dac-a existat vreun evreu fericit în lagăr?! Eu cred că da! Cred că unii munceau de plăcere. Și mâncau trufandale și dimineața și la prânz și seara. Și trăiau toți într-un spațiu restrâns ca-n saloanele unde se primesc musafirii la baluri. Își îngrijau de răni cum își îngrijesc parveniții de conversații. Și viața avea cursul ei firesc într-un spațiu al izolării, deși actorii principali jucau roluri în vederea atingerii scopului unor regizori meschini. Meschini sau cu probleme de percepție?! Eh.. ar fi imposibil să gândim toți la fel și s-avem viziuni de viață ce se pliază pe toate celelalte viziuni. Realitatea obiectivă e ca imaginea lipsă- ce însumează toate celelalte imagini- din diagrama unui test de inteligență. Iar pe muchii de imagini apar conflictele.
Uite-l pe Oliver! Nu știm povestea lui, dar e venit în lagăr de curând. Muncește pământul dintr-o cameră. Sunt sigură că se crede pe ogor. Stă-n vârful grămezii și scoate firele de păr. Le găsește repede și nu se chinuie. Nu numai c-a înțeles ce are de făcut, dar îi și place. Ceilalți se vaită și sunt obosiți. D-aia nu reușesc să evite bătăile. Femeia înaltă și căloasă, în uniforma robustă le-o administra cu regularitate. Deși într-o mână ținea un bici și-n cealaltă un pistol, folosea numai biciul. Pistolul era o alternativă de urgență maximă. Ea nu ucidea, dar ar fi făcut-o dacă era nevoie. De altfel, lovea cu cruzime până la sânge. Și o făcea fără nicio mustrare de conștiință, ba chiar cu gândul că-și îndeplinește datoria. Scopul. Eu n-o condamn. E prizoniera unei false realități. Dar cineva trebuie să i-o spună. Poate o va face primul deținut ce cu o ultimă rezervă de energie, va încerca să-și recapete statutul de ființă umană probând evadarea. Dar cine naiba știe dacă și asta va da naștere măcar unui strop de empatie?! Cine naiba știe dacă măcar unul dintre toți deținuții a fost martorul vreunei scene demne de un film SF, în care robotul insensibil și rău instruit începe să simtă și o face în avantajul celui amenințat?! Dar nici nu mai contează viața de afară- pentru că asta înseamnă evadarea! Aici, viața își are ritmul ei. Aici, viața e drumul sinuos și mizerabil către o unică recompensă: hrana. Uite că a mai rămas mai puțin de o jumătate de ceas până vor primi porția zilnică de alimente stricate ce-i conecta la o supraviețuire mizerabilă. Și totuși, momentele acelea erau așteptate cu ardoare, ca o ambrozie care era mai mult pentru spirit, întrucât ora mesei însemna deconectarea de la poverile zilnice. De fapt, pentru unii așteptarea era mult mai plăcută decăt momentul în sine. Atunci când încă mai aveau de așteptat, aveau în fața lor momentul de relaș și nu în spate, așa cum se întâmpla după cele zece minute cât dura pauza de masă. Ceva în mintea lor le distrăgea atenția de la munca imundă și de la durerile plăgilor. Așteptarea însemna speranță. Și cu speranțe se hrăneau mai des decât cu lăturile primite. De la speranța ca timpul să se scurgă cât mai repede, până la speranța că tot calvarul va lua sfârșit. Speranțe mai mici și speranțe mai mari. Progresive. Cine nu încerca speranța era om mort. Psihicul căzut din cauza detenției și a tratamentului inuman îi transforma în animale, mașini programate să acționeze pentru scopuri neștiute de ei. Speranța rămânea singurul element umanizator într-un plin proces de abrutizare. Da..omul e un mosor de speranțe! Și cel mai ciudat este că speră indiferent de împrejurări! Dacă lucrurile merg prost, atunci speră într-o rezolvare favorabilă, dacă lucrurile merg bine, atunci speră la și mai bine. ”Speranța moare ultima”, sau mai bine zis, mai întâi mor ei și speranța tot rămâne. Rămâne undeva suspendată până ce-i absorbită-n cuibul altui suflet. Și-uite-așa există veșnic! Speranța și microorganismele de la baza celor mai teribile virusuri! Și nu numai rezistența le aseamănă pe acestea, ci și patogenul. Iar speranța patogenă degenereaza-n obsesie. Să fie Oliver obsedat de ideea de libertate?! Sau inconștient de detenție?! Rapiditatea muncii lui să fie doar graba către finalizarea sarcinii și mai apoi spre libertate?! Căci dacă termini treaba, ești liber. Ești liber să faci ce vrei..sau cel puțin să mănânci. Și-ntr-un sfert de oră se va întâmpla și asta..Dar ca să știu ce gândește Oliver, ar trebui să mă gândesc la toate formele de libertate. Individuală, fizică, spirituală..Și pentru asta, ar trebui, bineînțeles să mă gândesc și la toate formele de suprimare a ei și chiar să stabilesc cauzele captivității lui. De ce e Oliver închis?! „Ca să muncească!”, „Ca să moară!”, „Pentru că merită!,”...”Pentru că omenirea are nevoie de greble muncitoare aflate la ordinele unor capete luminate!”..sau „Ca să spere!” Ultima îmi place cel mai tare..Cu atât mai mult cu cât ilustrează principalul îndemn al religiei. Sau, mă rog, principalul ar fi „să crezi”, dar cum de cele mai multe ori nu primim chiar un feedback de sus, sau nu suntem capabili să-l percepem, se reduce la „a spera”. Și cât volum de imaginație implică asta! Și câtă autosugestie! Adică să gândim atât de pozitiv până ajungem în stadiul în care ne vom modifica propria conștiință.Totul va fi bine dacă ajungi să crezi că va fi bine. Aiureli, prostii..și chiar de autosugestia ar avea cu adevărat efect, în cazuri strâmtorate, când nu e cu cuțitul la os, ci în os, omului nu-i mai arde de experimentat autosugestia sau vreun soi de optimism. Acum, când n-au mai rămas nici 5 minute pâna la ora mesei, dar când știu cu toții că n-au s-o primească din pricină că normele zilnice nu fusesera îndeplinite, n-aveau cum sa-ncerce autosugestia, să fie optimiști și să-și spună că totul va fi bine. Speranța aia amărătă trebuia să facă în așa fel încât să-și găsească o împlinire și să oprească mațele ghiorăinde. Altfel, intervenea revolta. Dar nu și în cazul lui Oliver. Omul ăsta chiar trăiește în campamentul morții cu seninătatea unui burghez pe moșie. Sau cel puțin asta ai impresia că-și imaginează. Dar viața înseamnă fapte, acțiuni, ceea ce ni se întâmplă concret și n-are legătură cu ce ne imaginăm. Dar când nu ni se întâmplă nimic, ce mai e viața?! Rămânem cu imaginația, cu reprezentări inchipuite, orânduite-n logica fanteziilor. Dar e o alegere corectă să lăsăm viața psihică intensă să domine?! Nuuu !!! ar sări mulți..Ei, uite ca ea domină fără să-ntrebe ca străinul la ușă: „se poate?!” și nici adusă cu forța-năuntru nu este. Ea pur și simplu există acolo și se manifestă. Că există împrejurări care-o favorizează ..asta da, dar ea nu e impusă. Și la Oliver a fost stimulată și e o supapă prin care respiră de multe ori aer curat. Dar până la urmă, un refugiu tot un refugiu rămâne. E locul de scăpare și nu ăla în care te simți în siguranță tot timpul. Un refugiu nu este acasă. Și e cu atăt mai indezirabil cu căt nici nu e palpabil. Totuși, căteodată produsul imaginației e mai bun decăt realitatea însăși..Și nu pentru că imaginația tinde să idealizeze. Ci pentru că de multe ori compensează realitatea. Și Oliver e de aceeași părere..Câteodată se vede-alergând pe bicicletă ore-n șir până simte oboseala în picioare. Alteori aplaudă arta până face bătături în palme sau degustă caviar până i se face greață. Dorințe lui sunt saturate, dar nu prin împlinire ci prin o prea lungă imaginare a obiectului lor. Uneori, parcă s-ar afla în situația unui copil care și-a dorit atât de mult o minge și-a visat atât de mult la ea, încât s-a plictisit, se simte ca și cum s-ar fi jucat trei veri la rând cu ea, și pe toate maidanele încât simte acum nevoia imperioasă de jucărie nouă. De n-am știi că o bună parte a cunoașterii are suport empiric, am zice că lipsa experienței senzoriale nu e deloc un minus. Dar cert este că atunci când ești cu mațele goale îți trebui musai empirism!! O boare de fiertură simțea și Oliver c-ar vrea s-adulmece acum, valoarea abstracțiilor care aveau s-o transforme în delicatesă arătându-se abia ulterior. Avea s-o primească sau nu?! Butoaiele cu zeamă se aflau la doar câțiva metri... Să ia din ele sau nu ? E atât de aproape încât parcă a și luat. Și ce rost avea s-o facă când oricum avea să primească cu siguranță peste puțin timp?! Ce rost ar avea să cobor pe ușa de sub nasul meu când aproape c-au trecut 30 de minute?! Doar ca sa mă vad jos?! Asta mi-o pot imagina..Atât de bine încât parcă simt deja sub picior asfaltul, deja am facut primul pas și magaoaia cu motor mi-e în spate. La coada tuturor experiențelor mele ..Atât de uitată, încât mi-ar părea rău de crâmpeiul meu de viață. Oliver mânăncă de seară iar eu sunt încă aici... Liberă.