Ghemuit pîndește în scorbura pomului, adulmecă lemnul putred și ascultă șoapte ademenitoare ce-l ajung din lumi pentru el intrezise.
Fața albă aproape stăvezie luminează fluorescent în întuneric, părul lung și negru lucește umed încolăcindu-se pe umerii ascuțiți iar ochii roșii, morți, subliniază apariția ireală.
Buzele vinete sînt deschise într-o așteptare flămîndă iar buza de sus puțin ridicată arată dinții albi marcînd un rînjet crud.
O rază de soare pătrunde curajoasă în apropierea copacului săltîndu-și jucăușă perlele-aurii, înșiruite ca pe-o pînză de păianjen.
El se retrage mai adînc în scorbură evitînd să întîlnească raza de soare.
O idee nebună îi trece prin cap; dacă ar întinde numai mîna în rază, ar putea fi martorul propriei lui descompuneri; ar vedea cum mîna se spulberă într-un pumn de cenușă și cum în raza de soare vîntul ar sufla-o într-o ninsoare cenușie.
Conștient de pericol scoate un șuierat încet și se încovrigă mai mult.
Închide ochii și ascultă încordat.... undeva în pădure se află o casă iar în grădină sînt copii la joacă.
Le aude glasurile zglobii, adulmecă parfumul pielii nevinovate.... simte cum măruntaiele se răzvrătesc, se încolăcesc și învîrtesc în el, îi taie respirația, tot corpul se încordează, un foc se urcă din stomac spre gît și ochii sînt gata să explodeze.
O poftă negrăită îl face să tremure, parcă simte carnea fragedă cu miros de lapte și miere, își înfige dinții albi și ascuțiți în buze dar nu curge nici un strop de sînge.
Setea îi arde gîtul, bestia din el se trezește încet la viață și-și cere dreptul cu o putere ce-l azvîrle aproape din ascunziș.
Este condamnat să se ascundă și să aștepte întunericul, a luat de mult hotărîrea să nu se mai apropie de oameni dar ceilalți au fost împotrivă și el a plecat, convins că va reuși singur.
Și chiar a reușit un timp să se abțină, sîngele de căprioară este mai bun decît cel de lup sau porc mistreț dar cine și-ar fi închipuit că în pădure sînt copii și mai ales așa mici și fragezi.
Își stînge brațele în jurul corpului, încearcă să-și controleze tremuratul și totodată să-și liniștească prin strînsoare stomacul care simte cum se macină singur.
Prea tîrziu să mai renunțe!- amintirile au venit fulgerător, gustul de sînge, de sînge uman, crezut de mult uitat îl simte aproape în gură, nu se poate împotrivii dorinței bestiale de a-și băga dinții într-o venă cu sînge dulce de om.
A făcut o greșeală că nu și-a luat nimic cu el, acum și o mortăciune ar fi bine venită.
Încearcă să nu mai asculte glasurile dulci și se concentrează asupra unui gîndac ce tocmai ieșise dintr-o crăpătură, ar putea să-l sfărîme între dinți dar gîndul că numai o pastă galbenă cleioasă va ieși din el îi taie toată pofta. Cine o fi inventat gîndaci fără sînge se întreabă mai mult ca să-și facă de lucru.
Se gîndește la ceilalți care acum dorm poate sătui undeva în vreun pod și nu vrea să-și recunoască greșeala despărțindu-se de ei.
Va aștepta mai departe și întunericul îl va ajuta să-și potolească setea.
Setea!.. parcă nu este numai sete, este altceva, o poftă pentru un gust atît de rafinat și de fin, ceva ce n-a cunoscut și gustat în toți acești o sută de ani.
Raza de soare a dispărut și în curînd va ieși afară condus numai de miros, ar vrea să lungească clipa așteptării, bucuria și pofta sînt la fel de mari dar răbdarea lui este extrem de extenuată, ca și venele lui goale și uscate ce așteaptă muribunde.
Pe patru labe se tîrăște afară și tot corpul se încordează asemeni unei fiare la atac. Se ridică și-și întinde corpul iar pieptul vînjos se modelează prin cămașa neagră.
Ascultă din nou glasurile dulci și de fiecare dată un foc îi străbate corpul flămînd, tremură de nerăbdare și ar vrea să se descarce urlînd.
Închide ochii și concentrîndu-se metamorfozarea se produce: corpul se micșorează astfel încît...un băiat speriat și slăbuț pășește fără țintă prin pădure, căutînd un adăpost de noapte.
Ajunge în fața casei, la gard un cățeluș latră subțire și nervos... enervat se uita la el cu ochii în văpăi și cățelul dispare cu un schelălăit speriat după o tufă de levănțică.
Fără să atingă gardul, plutește cu ușurință peste el și se apropie de fereastră.
Uluit rămîne nemișcat, mirosul dulce de copil este atît de puternic că-l apucă amețelile, se clatină nefiind în stare să se mai controleze și este gata să sară cu un mîrîit gutural.
La fereastra deschisă apare sub perdea o fetiță buimăcită de somn, care încercînd să scape de cutele perdelelor, cheamă cîinele dispărut.
Apariția băiatului nu o sperie și întreabă mirată și peltică... te-ai lătăcit?...nu ți-e flică noaptea în pădule ?.....el adulmecă respirația ei curată și-și înfige degetele în pervazul ferestrei; lemnul se sfărîmă sub presiunea strînsorii iar el își drege glasul acoperind zgomotul așchiilor căzute.
Nu a făcut socoteala că va întîlni copii treji și caută înfierbîntat un motiv plauzibil....da s-a rătăcit, a umblat după ciuperci și sărind de la una la alta s-a abătut din drum.
Mami a zis că în pădule e peliculos, noi nu avem voie să ieșim din glădină, și Paul zice că-s plostii și că întl-o zi o să se ducă să vadă ce este, dal mami va fi tale supălată dacă aude asta......pe mine mă cheamă Sala și pe tine?....eu sînt Victor și nu cred în povești cu pericol din pădure, uite eu n-am nimic și hoinăresc toată ziua prin ea, Sara dacă vrei poți merge cu mine să vezi că nu-i nimic...cine-i Paul?
Sara întoarce capul spre cameră, el vede adîncitura moale și caldă a gîtului, simte pe buze pielea moale și parfumată, întinde o mînă... doar măcar să o atingă, puțin numai cu un deget!..să simtă măcar o clipă pielea caldă, acolo unde pulsul bate sănătos.... se ține de pervazul sfărîmat, chinuri necunoscute îl macină, un vîrtej de nedescris îl răsucește năuc, urechile îi vîjîie asurzitor și uită aproape că nu are voie să se expună prea mult deși nu-l mai interesează dacă va fi descoperit sau nu. Sara se întoarce spre el și pentru o secundă crede să vadă o licărire roșie în ochii lui; la lumina lunii ai avut ochii ca pisica noastlă Stella, și ei îi lucesc ochii în întunelic....Paul este flatele meu mai male cu un an.
Victor își da seama că trebuie să se abțină și să aibă răbdare și încearcă să-și revină și să gîndească la hotărîrea luată să nu se mai atingă de oameni....doar acum, pentru ultima dată, ceva mai fin n-a cunoscut , dorința este mai tare decît orice și dacă nu o va gusta ar fi asemănător cu moartea pe care o așteaptă de atîția ani.
Vlei să intli la mine în camelă?...tu tlemuli Victol!....trebuie să plec !- spune Victor, ghemuindu-se de durere. Vin mîine să te vizitez ! și dispare în întunericul nopții. Ajuns în pădure scoate un răgnet neomenesc și-și sfîșie hainele de pe el.
Mîine!!....își promite distrus, mîine mă pregătesc pentru ultima mea victimă....cea mai gingașă și cea mai dulce victimă!!!.....
Dimineață, în bucătărie la masa din mijloc Sara stă pe un scaun și bate nerăbdătoare cu lingurița în masă. În fața ei stă Paul și se leagănă plictisit cu scaunul....mami cînd ești gata cu laptele întrebă Sara vizibil arțăgoasă.
Sara dragă,de cînd ți-e ție așa foame dimineața?......nu mi-e foame da vleau să ies afală că vine Victol să ne jucăm!
Victor?..care Victor, cine-i Victor?....e plietenul meu și vine să ne jucăm răspunde Sara cu intonație ridicînd mîndră nasul sus.
Unde stă Victoru ăsta al tău întrebă mama nedumerită.....nu știu unde stă, s-a lătăcit în pădule, a fost noaptea în pădule și nu i-a fost nici un puțintel flică spune Sara plină de admirație.
Paul se bălăbăne mai departe cu scaunul, dă ochii peste cap și făcînd o grimasă o îngînă răutăcios....“plietenul meu; nu i-a fost flică”!!!!! ; Sara alunecă mai în jos pe scaun și-i trage un picior pe sub masă; Paul își pierde echilibrul și e cît pe-aci să cadă.
Hei!!!.... spune mama, terminați cu cearta, Sara, în jur de șapte kilometri nu locuiește nimeni, de unde a apărut Victor?....nici eu nu știu spune Sara bosumflată, de-aia vine astăzi să-mi povestească de unde vine și cum este în pădule.
Mama dă neîncrezătoare din cap convinsă că Victor este iar un personaj din jocurile Sarei pe care ea le inventează cu multă fantezie.
În sfîrșit copii au terminat masa și fiecare își vede de ocupațiile lui.
Sara zboară afară, se duce la leagăn ; locul ei preferat unde stă cu zîne și pitici toată ziua de vorbă. De data aceasta nu are timp pentru zîne nevăzute, gînditoare și cu ochii țintă spre pădure așteaptă legănîndu-se ușor.
Au trecut ore și ea încă mai așteaptă convinsă că Victor va apare tocmai cînd va intra în casă. Se face seară și Victor n-a apărut....obosită de așteptare, intră-n casă cu capul plecat și nu mai scoate un cuvînt toată seara.
Paul trece pe lîngă ea și o îngînă iar în șoaptă....“plietenul meu!”..te-a uitat plietenul tău?....Sara nu-l bagă în seamă, o ia pe Stella în brațe și dispare în camera ei.
Noaptea s-a lăsat peste pădure, Victor iese din scorbură și convins de hotărîrea luată noaptea trecută, pornește spre casa de la marginea pădurii.
Acum s-a învățat și mirosul dulce de copil nu-l mai trăznește în mijlocul stomacului ca ieri noapte și totuși nu-și poate stăpîni pofta oricît de mare ar fi voința.
Nu mai depinde de el. Ceva animalic, mai tare decît voința lui, dinspre strămoși, își face drum în corpul și-n creierul lui. Îl stăpînește biciuindu-i simțurile. E deja unealta propriului instinct.
O vede de departe pe Sara la fereastră și o bucurie amestecată cu un sințămînt de izbîndă îi grăbește pașii.
Sare peste gard ca orice băiat și se apropie de fereastră. Ohh...Victol, ai ajuns?.. am clezut că n-ai mai găsit dlumul aici, te-am așteptat toată ziua. Știam drumul răspunde Victor dar am avut treabă, l-am ajutat pe tata la tăiat lemne.
Ohh...Sara este vizibil impresionată, și eu o ajut pe mami la tleabă, îmi dă flimituli de pîine și hlănesc găinile și lațele.
Se uită o vreme unul la altul și deodată Sara, mîndră de ideea ei îi spune ca un om mare....ce-ai spune să ne așezăm undeva?...dacă mă ajuți să ies pe geam melgem la leagănul meu și-ți alăt unde te-am așteptat.
Se ridică pe vîrful picioarelor, ridică brațele, Victor o apucă de sub brațe și o trage afară. Ea îi strînge gîtul cu brațele calde și părul lung acoperă o clipă fața lui Victor care se clatină ca sub o povară mare. Ar putea acum să-i sfărîme coastele fragede, parfumul corpului îi suge toată puterea, chinuri negrăite îl sfîșie pe dinăuntru și rămîne înțepenit de durere.
Victol...Victol!!...lasă-mă jos spune Sara rîzînd neștiutoare...el o lasă cu greu jos și fetița își netezește cu palmele cămășuța lungă de noapte. Fericită îl ia de mînă și-l trage în spatele casei la leagăn...el pășește în urma ei și-i adulmecă iar mirosul de care nu se mai poate despărți.
Uite aici am stat toată ziua, m-am gîndit la toate cele, poate că n-ai vlut să fi plietenul meu și alte plostii.
Veselă sporovăiește mai departe fără punct și virgulă și Victor îi absoarbe respirația curată. Tu nu spui nimic Victol,volbesc plea mult?...Paul spune că pălăvlăgesc toată ziua, el nu ale timp pentlu mine dal eu am zînele mele cale vin să mă viziteze și Paul lîde că nu le vede da eu le văd și acum te am pe tine și pe tine poate să te vadă vlei să vii mîine dacă nu ai ial tleabă?....Victor îi promite de data asta să-și facă timp și să-i viziteze familia; nu și-a imaginat c-ar putea să aibă remușcări spunînd o minciună.
Sara sporovăiește mai departe și dinspre pădure, printre copaci se deșiră întunericul...Sara, eu trebuie să mă întorc, ne vedem pe la prînz și poate găsesc fragi să-ți aduc !.....Ohhh! de unde ai știut că mie-mi plac flagii?- întrebă copila, începînd să spună pe nerăsuflate o poveste despre fragi, ce pare-a fi tare lungă.
Victor îi ia mîna mică și caldă și o petrece pînă la fereastră, o saltă ușor peste pervaz inspirînd adînc și pentru ultima oară mirosul ei de copil neîntinat.
Sara se apleacă peste pervaz își înfășoară brațele de gîtul lui și-l sărută pe față, Victor se clatină, o disperare adîncă îl cuprinde și uită de durerile ce-i macină corpul flămînd.
Se îndepărtează cu pași mari fără să mai privească înapoi...intră în pădure, o liniște adîncă și nețărmurită cuprinzîndu-l ca brațele Sarei.
Ajuns la scorbură se întinde nepăsător cu piciorele în afară și așteaptă liniștit razele soarelui.
Încet, încet se face lumină și prima rază de soare se strecoară timidă spre scorbura umedă.
Victor întinde piciorele spre rază și se uită visător cum lumina îi descompune oasele...se tîrăște mai mult spre ieșire, picioarele au dispărut deja iar el nu simte decît o ușurare mare ce-l cuprinde, durerile au făcut loc unei liniști și împăcare iar ultimul lui gînd înainte ca raza să-i topească inima este Sara.
În locul lui a rămas o grămăjoară de cenușă. Aproape brusc, raza dispare vinovată.
În grădină Sara se leagănă visătoare și ascultă atentă, l-a auzit pe Victor cum o cheamă!
Sara....Saaara....vino înăuntru,prînzul este gata.....mami mai lasă-mă puțin, el vine acum, l-am auzit ..
cine vine?....Sara zîmbește ingăduitoare și spune senină; Victor!
Mama se întoarce dînd din cap și înțepenește în pragul ușii, ascultă ecoul cuvintelor și aude cum pentru prima oara Sara l-a pronunțat pe R.