Sub ochii mei, în plină eră informatică virusată corespunzător, se aștern rânduri scrise cu pana de gâscă pe foi îngălbenite extrase din sertarul bătrânului scrin... Călimara cu cerneală stă așezată într-o parte, întotdeauna în același loc, hrănind vârful penei, din când în când, cu vorbe meșteșugite colorate în albastru. Pe un perete, măsurând timp pierdut sau niciodată câștigat, pendula ștearsă de praf în fiecare dimineață oftează din oră în oră, spunându-i scriitorului să se grăbească dacă vrea să fie prezent la întâlnirea cu luna plină... Cel care scrie, personajul central al acestui tablou virtual, are o față brăzdată de riduri, pufăie dintr-o pipă, eliberând rotocoale de fum albăstrui către tavan și crede că toate gândurile depuse caligrafic pe hârtiile îngălbenite vor fi strânse între coperți de piele și depuse în cea mai mare bibliotecă a lumii. Sunt convins că fiecare scriitor nutrește această dorință intimă, numai că foarte puțini dintre făuritorii de vise scrise își ating idealul cu buricele degetelor. Pe fotoliul plasat în dreptul ferestrei, un motan tărcat își linge lăbuțele, indiferent la plăcutul chin literar al scriitorului, visând poate un șoricel care să se ofere drept jertfă fără nici cea mai mică remușcare. Dincolo de geamuri, înserarea trage tușă roșiatică peste curtea în care crizantemele întrețin conversație cu trandafirii și regina nopții, iar scriitorul aprinde cele trei lumânări ale sfeșnicului și înmoaie, pentru a câta oară?, pana de gâscă în călimară... Nu putem ști dacă este vorba despre memoriile cuiva sătul de viață sau despre un roman de dragoste în care doi adolescenți se caută cu disperare pentru a se găsi în ultimul pasaj al capitolului final. Suntem însă convinși că asistăm îndeaproape la o experiență unică și extrem de personală prin care gândurile intime ale scriitorului capătă viață sub formă de propoziții și fraze, se încheagă în metafore care bucură ochiul și spiritul, așteptând să fie încredințate viitorului, spre odihnitoare lectură...