Nu-i plăcea să pescuiască. Cine îl vedea, împovărat de scule, cu rucsacul în spate, pălăria de paie pe cap și cizme de cauciuc în picioare, putea să parieze că are de-a face cu un pescar înrăit. Cu vechime în branșă. Da de unde... El și pescuitul nu se aveau în relații cordiale. Dar orele în care putea să privească netulburat apele bălții de la marginea orașului îl atrăgeau ca un magnet de fiecare dată, iar pluta urmărită mai mult sau mai puțin atent nu juca pe valuri, ci chiar pe suprafața gândurilor sale. Nevastă-sa se obișnuise, săraca, știa că bărbatul ei nu va veni cu pește la cină. Prima oară încercase o ripostă, spusese chiar măi, omule, întreg la minte ești tu, la ce-ți trebuie ție baltă dacă nu prinzi pește? Dăduși și o groază de bani pe bețele alea și-mi ocupi debaraua... Bărbatul o privise lung, aproape nevenindu-i să creadă că ea nu întrezărește substanța plecărilor sale săptămânale. Dragă, dăduse din mână a lehamite, dar eu nu vreau să pescuiesc pește. Arunc undița doar pentru a scoate la suprafață gândurile care înoată deasupra fundului mocirlos al conștiinței mele... Chiar trebuie să-ți desenez? Femeia ridicase din umeri – așa-mi trebuie dacă m-am măritat cu un artist, un inginer sau un profesor nu găseam și eu, avea dreptate mama! - și scosese un pește mare de la congelator, ca să fie gata atunci când pescarul de gânduri avea să revină înroșit de soare, fără capturi spectaculoase – de fapt, ca să fim drepți, fără capturi – dar cu zâmbetul pe buze. Invariabil, sosirile sale de la pescuitul în ape tulburi erau însoțite de un zâmbet larg, care îi lumina chipul. După multe ore petrecute la umbra aceleiași sălcii pletoase, scoțând din apă gând după gând, bărbatul se simțea curățat de nedumeriri și temeri ca și cum ar fi fost spălat de o ploaie nesfârșită. Din când în când, arunca o piatră în apă sau fluiera încetișor, apoi aprindea o țigară și stătea așa, nemișcat, cu gândurile duse departe... Mai trecea câte unul, uneori, și îl întreba ai prins ceva, frate, trage, trage? Bună balta? Îi răspundea repede că da, domnule, trage, o minunăție, aci e raiul peștilor, numai că dacă s-ar fi uitat curiosul în minciogul lui n-ar fi zărit nici coadă de biban, caras, plătică ori crăpcean. Și-ar fi făcut cruce sau l-ar fi crezut plecat cu sorcova. Paradoxal, pentru ca totul să fie cât mai real cu putință, învățase și toate tainele pescuitului, știa cum se nădește, ce-i aia un forfac, cum se pune guta pe mulinetă sau ce chichițe prezintă pescuitul la muscă. Despre felul momelilor să nu mai vorbim... Dacă ar fi încercat, ar fi prins cu siguranță mult pește. Dar nu făcea un pas peste bariera pe care și-o impusese chiar el. Stătea pe malul bălții și pescuia gânduri. După ce ajungea acasă, cu zâmbetul pe buze, își săruta femeia pe obraz, lua o țuică, mânca în fugă și se închidea în birou. Cu laptopul în față, cocoșat peste tastatură, prepara degrabă gândurile prinse, picurând talent, nu untdelemn...