Nu avea mult de mers. Clădirea în care își avea atelierul era o casă naționalizată, înaltă, ce mai păstra un aer de somptuozitate în ciuda timpului care o coșcovise pe alocuri, lăsând să se vadă din loc în loc, zidul de cărămidă roșie.
Cu o mișcare nervoasă, Adamescu trânti ușa de perete. Smulse apoi de pe ferestrele mari, bucățile de pânză ce împiedicau lumina să pătrundă. Soarele își aruncă lacom limbile galbene pe podeaua plină de praf, stârnind un nor alburiu care îl făcu pe sculptor să se înece.
În atelier nu avea decât ultima sa lucrare: „Dansatoarea”, o siluetă subțire de femeie în mărime naturală, din marmură neagră, cu mâinile arcuite deasupra capului ca aripile ridicate ale unui cocor. Stând pe vârfurile încordate ale picioarelor, Dansatoarea părea încremenită în mijlocul unei piruete, cu spatele ușor cambrat și privirea, undeva jos, în dreapta.
Adamescu, după ce tuși gros, scuipă cu ciudă și ridică ciocanul deasupra capului, ținându-l cu două mâini. „Dintr-o lovitură!” gâfâia cu ochii injectați, „Dintr-o lovitură și te fac fărâme! Te eliberez și mă eliberez și pe mine!” Un țipăt scurt îl făcu să încremenească așa cum era. Dacă, în acel moment ar fi intrat cineva pe ușă ar fi avut în fața ochilor cea mai stranie compoziție: o dansatoare cu mâinile ridicate deasupra capului într-un gest de apărare, în fața agresorului. Sculptorul nu îndrăznea să respire. Poate i se păruse. Sigur i se păruse. Fusese scârțâitul ușii trântite de curent. Se lăsă încet pe un scaun, puse ciocanul pe masă și își prinse capul între palme. Stătu astfel preț de câteva minute încremenit între gânduri.
Avea deseori starea aceasta de gol. Ca și cum mintea îi aluneca într-o prăpastie neagră, fără fund. Nu simțea decât căderea aceea continuă și incontrolabilă în nimic. Deșertăciune. Asta era el: deșertăciune. Viața lui nu era decât deșertăciune. Munca lui nu era decât deșertăciune încremenită în piatră în diferite forme. Inima lui nu era decât deșertăciune, un imens bloc de marmură ce încetase de mult să mai bată și acum îi atârna greu între coaste.
„Lucian, nu mă mai iubești…”
„Te iubesc, Eva, dar ești prea mult pentru mine…”
O mână rece, cu degete subțiri îi trecea prin părul răvășit. „Nu mă mai iubești…altfel nu înțeleg de ce vrei să plec…” „Nu spune asta, doar știi că te iubesc…” șopti înfiorat sculptorul ridicându-și fruntea. În fața lui stătea Dansatoarea, privindu-l cu ochii înlăcrimați de marmură neagră. Sculptorul îi prinse mâna delicată și își lipi buzele de palma ei. Apoi cu un gest nervos o îndepărtă: „Am înnebunit cu totul! Nu ești decât o statuie, o bucată de piatră atât de frumoasă, dar totuși, piatră!” Dansatoarea se întoarse cu spatele la el ștergându-și lacrimile de pe obraz. „Nu mă mai iubești, Lucian….”
„Eva, tu știi că te iubesc, doar că iubirea asta mă încătușează, mă leagă, mă răpește cu totul, mă secătuiește…
Nu mai pot visa la nimic altceva decât la tine, nu mai pot crea altceva decât chipul tău, nu mai pot dori decât căldura respirației tale.
Am nevoie de spațiu, de libertate, de liniște. Am nevoie să fiu cu mine însumi, cu imaginile din mintea mea. Altfel nu mai pot lucra. Dacă nu lucrez îmi pierd sensul, îmi pierd echilibrul, nu sunt decât un muzician surd, un pictor orb.
Te iubesc, dar nu pot fi doar al tău. Și pentru că iubirea mea este atât de mare nu vreau să-ți dau doar frânturi din inima mea. Tu meriți totul. De aceea… e mai cinstit să pleci și să găsești pe cineva gata de a-ți dărui totul. Eu nu pot… Viața mea nu îmi aparține și cum să-ți dăruiesc ceva ce nu îmi aparține? Înțelegi? Doar așa pot fi liber…”

Dansatoarea îi luă mâna în mâna sa și i-o așeză pe pieptul ei rotunjit.”Doar așa poți fi liber…”
Sub corsetul de marmură neagră, sculptorul simțea zbaterea inimii ei, ca un pui de pasăre speriată prinsă în căușul palmei.
„Eva!”
O cuprinse tandru de mijloc.
„Eva!...” suspină sculptorul și o urcă încet pe soclul de pe care coborâse Dansatoarea.

Sub lovitura grea a ciocanului, Dansatoarea căzu pe podea sfărâmându-se în bucăți colțuroase și negre. Adamescu își șterse fruntea de sudoare și, pășind cu atenție peste balta de sânge, plecă fără să privească în urmă.