În unduirea zilelor de vară se simțea uitat, ca și orășelul de provincie în care-și număra clipele timp de trei luni pe an. Trei luni de combustie a gândurilor topite în arșița nerăbdării de a părăsi locul acela, în care sufletele localnicilor erau siluite de incertitudine și mergeau în cârjele indiferenței și resemnării. Confuz, dar neresemnat, își făurise un surogat de refugiu în lectura prelungită și plimbările chinuitoare prin parcul central. O falie de fericire pe care se aciua an de an era plecarea la mare, unde își limpezea gândurile în albastru și în acorduri de blues susurate de terasele Vămii Vechi, loc de pierzanie al atâtor boemi, constrânși, ca și el, de nimicnicia orașului, să se retragă temporar în limbul acela rupt de lume, pe plaja stăpânită doar de soare și scoici.
Nisipul îl uimea: ascundea în firele de un ocru stins istoria acestor ființe neajutorate, nerecunoscătoare, infame, dar atât de puternice și totuși frumoase cum îi plăcea să creadă că erau oamenii. Sub tălpile arse de el se aflau milenii întregi de războaie, căderi și decăderi de imperii, epoci întunecate sau de aur și miliarde de suflete transmigrate. Totul, în liniștea tulburată doar de valuri și rare țipete de pescăruși. Fuga aceasta permanentă de tumult, de implicare, îi făcea bine, îi hrănea sufletul crestat de lama nesiguranței și fricii, ei, da, fricii de viitor, cu liniște. There is no future/God save…Animalul acela frumos, imberb, minunat, pe care îl vânăm toți, cu speranță, cu îndârjire, dar care rămâne, mereu, intangibil, viitorul, da, îi repugna. Ar fi înghețat prezentul, încastrându-se în el ca într-o cochilie. Pașii lui pe nisip ar fi rămas neatinși, incumbând istoria fiecărei clipe trăite în reverie. Ain’t no love in the heart of the city. Ceea ce-l făcea să se înspăimânte. Oamenii acelui loc nu aveau nimic în comun cu noțiunea de ființare. Ei vegetau, fără speranța de a se mai trezi. Se agățau de trecut, împlântau în carnea vie a prezentului căngile disperării pentru a nu fi dezrădăcinați de obiceiuri arhaice, cu gust sălciu. Așteptau ceva de la viitor, implorând o schimbare care să-i rupă de monotonie și să-i arunce în vâltoarea vieții. Toate astea, însă, în carapacea tăcerii, a privirilor piezișe, a oribilei senzații că iubirea îi ocolea. Nu mai știau să iubească și inventau surogate de sentimente contrariante, ilare, cu care-și justificau existența mutilată. Târg nenorocit, cădere în abis a viselor, prezent încremenit în neschimbare. Ura însuși faptul de a se fi născut acolo, într-o asemenea cușcă, unde domneau suspiciunea și invidia, dar, mai presus de toate, se ura pe sine pentru că nu putea refuza cele trei luni de coșmar. Ființele mărunte și smerite, încremenite în falia provinciei, care-i dăduseră suflare și-l protejaseră, până să-și ia zborul, nu-l lăsau să stea departe. Pentru ele era acolo și era convins că sacrificiul merita. Își frângea aripile, o dată pe an, căutând o picătură de dragoste în ochii lor limpezi și în, culcușul palmelor lor, simțea răcoarea frunzelor și un fluviu de bucurie îl invada privindu-le. Părinții îi îndulceau acea rupere de lumea lui restrânsă, îi făceau calvarul adăstării în neantul de arșiță al târgului mai suportabil. Ei și săptămâna în care, cuprins de frenezie, evada la marginea de sud a țării, pentru a-și revedea logodnica. Marea, marea era logodnica lui fără trup, catalizatorul celor mai ascunse vise, un Turn Babel căruia îi cunoștea toate limbile și dialectele. Spaima că arșița ar fi secat-o pentru totdeauna îl înfricoșa. Privind-o, își reprima toate pornirile instinctuale, toată ura față de meschinăria din jur și senzația de greață la contactul cu degradarea pe care o resimțea în oraș. Ar fi vrut să prindă rădăcini lângă ea, s-o poată lua în privire, numai pentru el și să fugă în cele mai ascunse unghere ale Pământului. Dacă ar fi știut că fiecare lacrimă era un strop din sângele albastru-turcoaz al mării, ar fi uitat să plângă. Departe de tentaculele citadine și-ar fi ucis identitatea și s-ar fi deghizat în pescar, un pescar bătrân, dar veșnic îndrăgostit. Nu exista an în care să nu vină s-o vadă, s-o pipăie, să-i simtă briza și respirația. Acolo era No Man’s Land-ul în care și-ar fi îngropat toate amintirile și ar fi trăit ca un pustnic, pe marginea dimineților respirând a roșul soarelui ce chema o nouă zi. Aici îi plăcea monotonia, plictiseala, galbenul, tăcerea celorlalți. Putea să-i lipsească îmbâcseala și negrul din grota aceea numită bar, din Massada lui, în care s-ar fi vrut rege, în care plănuia să ajungă împărat. Aici, se mulțumea să fie un umil supus, copleșit de mirosul algelor și de albastrul fiecărui val ce-i uda picioarele. Marea era un nesfârșit jazz molcom, născut pe clapele vântului. Orașul putea să-și întindă brațele de caracatiță oricât de mult, acolo nu l-ar fi ajuns. De aceea visa să încremenească prezentul, numai pentru sine. Să facă din fiecare clipă a săptămânii petrecute acolo un mileniu.
Venise, ca de obicei, la gazda la care trăgea de nu mai puțin de șapte ani. Îi cunoștea pe proprietari ca pe părinții săi și nea Pamfil, gazda, îl întâmpina, de fiecare dată, în fața casei, cu două pahare de vin în mână. Devenise un ritual să bea câte un pahar de vin de Murfatlar la fiecare venire a lui. Camera era la fel de curată și plină de prospețime. Nimic schimbat. Aceeași simplitate țărănească, cu aromă de lucruri vechi și tutun adevărat. Nea Pamfil făcea niște țigări de foi extraordinare. Îl așteptau pe masa din cameră, rânduite frumos și răspândind un miros tare, ca de cireșe amare. Nu stătea mult. Lăsa bagajul pe pat, nedesfăcut și ieșea alergând spre plajă. Puțină lume, la ora aceea, se încumeta să meargă pe drumurile prăfuite. Căldura era apăsătoare, îți dădea senzația că te top ești, picătură cu picătură. Ajuns la țărm, se aruncă, gol-pușcă, în valurile reci și se lăsă să plutească liber, pe spate, cu ochii lipiți de pânza cerului, zbor albastru prin care se vedea, ca într-o oglindă. Asta era fericirea pură, asta era Nirvana. Albastru sus și jos, topit în pupile și imprimat pe piele, inoculat prin pori, de apa ca o gheață fluidă. Zbor înspre soare, fără aripi de ceară, și cufundare în adâncuri, fără nici un efort. Nici o altă culoare, nici un strop de roșu, galben, orange, doar albastru. Timpul nu mai exista, era suspendat între albastrul rece și azurul cald, fără putință de a înainta, prizonier al retinei lui, prin care se filtrau stelele invizibile ziua. Liniște încremenită în adâncuri, coborând din înalt, picurându-i în vene, inundându-i ființa. Târziu și devreme, azi fără mâine, după amiază vibrând ca un fum de lumină în bătaia vântului. Simțurile îi amorțeau. Surd, mut, cu ochii închiși, se lăsa în voia valurilor molcome. Ora se scurse pe nesimțite. Cu frigul în oase, dar plin de liniște, se retrăgea la mal tremurând. Nisipul îl încălzea și îl adormea. Se ridică în capul oaselor pentru a cuprinde, cu privirea, totul. O siluetă îndepărtată se zărea culegând scoici. Târziu, când soarele se înverșuna parcă să topească aerul, o voce caldă, dar fermă, îi ucise liniștea și azurul cerului se schimbă în albastrul metalic al privirii ei:
- Þi-am spus c-am să te găsesc oriunde!.