agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-01 | |
La telefon nu-i spusese de ce vroia sa o vadă. Insistase așa, fără argumente, deși le-ar fi putut avea, măcar pentru a pune la punct detalii meschine, cum pare, de fapt, orice detaliu legat de un divorț. Ar fi vrut să nu mai fie nimic de spus, să nu mai știe nimic, să nu fie nevoie să se mai prefacă în fața lui, a celorlalți…în fața ei…
Trăia chiar suportabil în scurtele perioade de negare, cînd înceta să mai caute răspunsuri la întrebări ce n-ar fi trebuit să se nască vreodata. Se surprinse începînd să facă puțină ordine și nu-și putu reprima cochetăria de a-și da cu ruj. Își aprinse o țigară și o fuma nervos, gîndindu-se de ce oare trebuie să se plimbe prin casă așa aranjată, așteptînd -parcă pentru prima oară- un bărbat care o văzuse pînă acum în toate felurile, care-i știa toate chipurile. O supăra gîndul că nu fusese în stare să facă ce fac mii de femei, să țină cu dinții de căsnicie, de iubirea pătimașă, de pasiunea destinată să sucombe la un moment dat, de nimeni știut, într-o relație călduță, firească, născătoare de liniște, copii, vise cuminți, rutina. Nu, chiar nu ceruse vreodata să fie diferită, să trăiască apropieri cîntate de poeți, cu iubiri infinite ce mor subit și mai bîntuie apoi nefiresc, interzis, prin suflete chinuite… Îi deschise ușa neștiind pe moment ce mască să-și pună, zîmbi dintr-o pornire involuntar politicoasă în timp ce-l invită înauntru. Arăta bine, aranjat ca pentru o primă întalnire, proaspăt ras, și se întrebă dacă o făcuse cu gîndul să o rănească sau, și mai rău, dacă nu era nimic premeditat. Își povestiră aparent relaxați ce li se mai întamplaseră între timp, nimicuri, ocolind dureros subiectul ce ar fi făcut ca măștile să cadă. În clipa aceea nu știa ce o durea mai tare, tot jocul acela al discuțiilor banale, sau faptul că omul din fața ei, care se străduia s-o privească străin, îi era incă soț. Era nevoită să trăiască momente ce n-ar fi vrut să existe, pe care le-ar fi șters, dacă ar fi putut, cu un burete aspru, o durea neputința si dorința absurdă de a da timpul înapoi, de a schimba ceva, orice. Începură discuția ocolită inutil, despre iminentul divorț, încercînd amîndoi sa banalizeze subiectul, vorbind parca despre alți oameni, cu o detașare amară. Îl asculta privindu-i mișcarea buzelor și a mîinilor și nu se putea concentra. Subconștientul o trăda derulîndu-i imagini familiare, negînd cu înverșunare prezența străină a omului din fața ei. Nu cunoștea acele buze decît din săruturile pasionale de început, din săruturile calde din nopțile în care i se cuibărea in brațe și nu putea, nu vroia să cunoască altfel acele mîini, decît așa cum le știa parcă de-o viață, alături de ea, îmbrățișînd-o. Nu găsi forța să se împotrivească cînd el îi luă mîinile într-ale lui. O privea cu tristețe și ea-i simțea tremurul și-i ajungeau la ureche vorbe fara noimă, poate scuze, poate regrete…refuza să le audă. Ajunse în brațele lui fără să știe cum, cu un firesc ce sfida prezentul, cu un trup care se infiora nepermis, pe care nu-l mai putea controla. Auzea cum îi șoptește cît i-a fost de dor și știa ca nu o minte, însă la fel de bine știa că șoaptele lui nu ascund nici o promisiune. Era convinsă de mult de plecarea lui și revenirea neașteptată nu reușea să zdruncine ceea ce invățase cu greu sa accepte, plătind cu multe nopți de lacrimi. I se dărui răspunzîndu-i cu gesturi știute, îi simți mîngîierile atît de familiar, îi primi pasiunea pe care altă dată i-o cerșea, cu voluptatea amară a acceptării unui dar făcut prea tîrziu, după multe rugăminți. Dincolo de plăcere simțea cum plînge pe dinăuntru, nu la gîndul că tot ce se întamplă nu e dovada că el o vrea înapoi, ci la gîndul că ea nu l-ar mai fi putut accepta niciodată. Murise, în aceste ultime luni de la plecarea lui, tot ce i-ar mai fi putut lega și, nefiresc, iubirea lor rezistase ca o ultimă redută, ciuruită de orgolii, agonizînd, fără sens, fără viitor. Îl privi cum se îmbracă vinovat, în tăcere, și cum pleacă avînd lacrimi în ochi și dăruindu-i egoist toată povara lui de regrete într-o ultimă îmbrățișare. Era durerea celui care pleacă cu greu, definitiv. Și poate că așa și trebuia, să se termine cum a început, să moară și acea brumă de speranță nu altfel, ci strivită de săruturi. Parcă nicicînd nu-i fusese totul mai clar și se simțea, într-un fel dureros, eliberată. Putea sa vadă, în sfîrșit, că orice ar fi trăit împreună de acum in colo ar fi fost minciună, i se derula în minte filmul împăcării, așa cum îl visase în toate nopțile fără el și i se păru, deodată, un film prost. Știa că va mai suferi, printr-o inexplicabilă inerție, încă mult timp. Și vor mai durea un timp acești fiori ce o lăsau pustie ca un ring gol dupa un ultim dans. Izbucni in plîns și, ca într-o îmbrățișare, se aruncă pe patul ce mai păstra- martor fidel- urmele fierbinți ale unei iubiri ce se hotărîse să moară azi, definitiv, așa cum se nascuse…Închizînd, ca într-un cerc, destinul rupt. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate