- Nicoleta, tata vrea să-ți vorbească!

Eram în camera mea și citeam. De o săptămînă nu ieșisem din camera mea decît pînă la bucătarie și la baie. Vizite foarte scurte. Mi-era greu să trăiesc în real în zilele alea. Dacă cineva nu știe cum e să pici trei ani la rînd la trei examene de admitere la facultate pot să-i povestesc eu. Nu mai suportam apăsarea din inimă, sentimentul de vinovăție pentru ceva pentru care nu eram vinovată deși simțeam că sînt pe vecie și iremediabil, sentimentul de inferioritate nu atît față de cei care intraseră, cît, cel mai groaznic, față de idealurile mele spulberate, față de visele pe care trebuia să le abandonez, față de iluzia ca pot fi cine doresc să fiu. Voi, care n-ați trăit așa ceva, voi care ați reușit întotdeauna ce v-ați pus în gînd să reușiți, n-o să mă întelegeți niciodată. Fața mi-a fost de piartă cînd am văzut iarăși linia trasă deasupra numelui meu pe lista cu admiși și respinși. Dar în inimă aveam o rană care durea groaznic și cu care nu știam ce aș putea să fac. Căci deși era insuportabilă, sinceră să fiu, nici nu cred ca voiam să o las să se vindece. Speranța că puteam să fiu CINEVA, cultivată de cultura căreia îi aparțineam pînă la obsesie, si inca PRIN MINE ÎNSÃMI, cultivata de propriul meu ego, era încă atît de vie în sîngele meu încît, văzînd că n-am șanse să ajung nici o mare scriitoare (în primul an dădusem la litere), nici o mare artistă (în al doilea dădusem la teatru), și nici măcar o mare doctoriță (în al treilea dădusem la medicină), mă momea, fără ca eu să-i pot rezista, să fiu măcar o mare ratată. Așa că durerea din suflet era necesară în scopul ăsta nobil, să ma facă să simt adînc de tot și constant voluptatea de fi o învinsă. Totuși aveam nevoie să îmi iau pauze de la destinul ăsta de geniu neînțeles și astfel în zilele alea citeam aproape fără întrerupere.

- Bine, vin acuma! i-am răspuns mamei, de tot fără chef. Avea tatăl ăsta al meu așa un obicei să ne vorbească nouă copiilor încă de pe vremea cînd eram niște țînci, ca și cum am fi fost subalternii lui de la servici. Iată că mă convoca acuma iar la o ședință și bănuiam care avea să fie tema de discuție, ultima despre care aveam chef să vorbesc, viitorul meu!

Nu puteai să-i spui nu tatălui meu. Era ceva imposibil, de neimaginat. Unul din oamenii cei mai de încredere ai lui Ceaușescu, șeful unui departament de securitate dintre cele mai importante, nu știa sa accepte nu decît de la "bosul cel mare" și poate, uneori, niciodată în vazul sau auzul copiilor, de la mama. Și de la mine cînd mă apuca aceeași încăpățînare pe care mi-o transmisese el genetic. Dar nu prea des. Tata era un om foarte serios și conștiincios și pretindea același lucru de la noi toți. Era cu douăzeci de ani mai în vîrstă decît mama și în afară de mine și de Codruț mai avea o fata din prima căsătorie pe care noi o întîlnisem o dată sau de două ori de cînd ne știam la bunica, pe cînd mai trăia, la țară, într-un sat pe care îl iubeam de pe lîngă Roșiorii de Vede. Cînd eram copii eram foarte mîndră că tata îl cunoaște îndeaproape pe Ceaușescu. În vremurile alea insă, la cei douăzeci de ani pe care îi aveam pe atunci, vîrsta la care crezusem eu cînd eram micuță că prințesele se mărită sau mai tîrziu că-și împlinesc oamenii cele mai frumoase visuri, mi-era rușine cu el. Mai ales de cînd îl cunoscusem pe Sorin și acesta refuzase să aiba ceva în comun cu o fata de nomenclaturist. Parinții lui erau medici amîndoi, asta mi se părea un lucru grozav, tata însă, mi-a spus Sorin, "servea cu credință un regim totalitar si dement care ducea zi dupa zi țara de rîpă". I-a trebuit curaj să-mi spună asta pesemne și eu am fost mîndră și de el, că am știut să-l aleg, și de mine, că aveam să fiu la înălțime păstrînd secretă conversația noastră. Sorin a remarcat astfel că eu sînt așchia care sare departe de trunchi. Vorbele lui mi-au mers la suflet dar fie ca m-a indragit și el cu adevarat, fie că nu, mai mult de seara aceea în Cișmigiu unde practic l-am obligat să vină, n-a fost intre noi. Da, eram născută să fiu un eșec se pare, eram condiționată de înșiși părinții aceștia ai mei și de alegerile lor. Eu nu eram eu se pare ci "fata nomenclaturistului". Și avea să fie așa cît ar fi durat acel regim. Și nu era drept. Cred că în vremurile alea îl uram pe tata. Mă uram și pe mine. Uram toată societatea. Nu iubeam decit visele mele ce se spulberau unul după altul...

Casa noastră era pe strada Moscova. O stradă bătrînă si umbroasă pe care nu vedeai copiii jucîndu-se niciodată. Vedeai oameni ieșind uneori cu cîini snobi ca și ei la plimbare. Nici un maidanez nu lătra la ore nepotrivite, nici un motan în călduri pe acoprișuri de case ziua sau noaptea. De asta s-a ocupat tata personal fiindcă avea probleme cu somnul și se enerva grozav dacă auzea vre-un zgomot afară cînd se trezea plin de grijile lui pe care nu le putea împărtăși niciodata cu nimeni din casă. In asemenea nopți se ducea în biroul său de la subsol și asculta acolo singur postul de radio Europa Liberă. Uneori îl asculta și ziua dar pe noi nu ne lăsa. Noi ne duceam însă pe ascuns cînd aveam chef. Îmi plăcea biroul tatei. Îmi plăcuse din copilărie. De curînd îl renovase și îl făcuse foarte modern și foarte șic. Acolo mă aștepta așezat într-un fotoliu ca-n filme, din piele fină, maro, a cărui atingere însă, rece, perversă parcă, nu știam cum poate să o suporte cineva.

- Nicoleta, a început el sculîndu-se din scaun sa închidă ușa în urma mea văzînd că eu o lăsasem deschisă în speranța că voi scăpa repede de acolo. Stai jos dragă, mi-a spus pe un ton poruncitor. Apoi s-a așezat si el din nou la locul său. Eu, pe un scaun mai mic, in fața lui îl priveam crispată, pregatită de luptă.

- Vreau să-ți pun meditatori și să te bag la facultate. La care vrei tu în afară de teatru. De data asta nu mai accept nici un fel de scuze sau de refuz.

- Dar eu vreau altceva, tată! De ce să vrei tu pentru mine?!

- Măi ce catîr de fată, mai am și eu!. Măi fătucă dragă, e păcat de tine măi! Vrei să mă crezi sau nu vrei să mă crezi ca azi nu mai intră nimeni, absolut nimeni la facultate fără meditatori și pile?!

- Și vrei să mă convingi că e un lucru normal?

- Ce e normal fetițo dragă? Nu ce face toată lumea e normal? Ce e normalul? Ce scrie prin romanele tale romanțioase pe care faptul ca mă ai pe mine drept tată îți permite să stai toată ziua să le citești umplîndu-ți capul cu cai verzi pe pereți? Ia să fi crescut și tu la țară in sărăcie cum am crescut eu, să fi vazut atunci ce e normal și ce nu! Normal e să muncești pentru pîinea ta, aia e normal!

- Și nici nu vreau altceva!

- Dar cum vrei să-ți găsesc o muncă ca lumea dacă nu faci o facultate? Cap ai, ca dacă nu aveai nu picai cu note așa de mari. Nu e pacat de tine să faci munci mai jos de capacitatea ta fiindcă nu ești calificată? Și-apoi hei, cine știe cît voi mai avea funcția asta ca să-ți pot asigura spatele, chiar dacă ți-aș găsi și fără facultate un post bun?! Lasă-mă să fac și eu ceva bun pentru tine, Nicoleta. Tu dacă ai avea copii n-ai vrea să-i ajuți?

- Ba da, să mă ajuți cu ce-am eu nevoie tată, nu cu ce crezi tu că am nevoie.

- Și ce ar fi aia ce ai tu nevoie fata mea?!

- Tată, m-am hotarît sa fiu balerină de profesie. Alceva nu mă văd făcînd. Lasă-mă să mă descurc singură. Dansez destul de bine. Nu sînt supertalentată, dar sînt sigură că aș face față...

- Nicoleta, nu mi-ar fi mie rușine cu așa ceva? Închipuie-ți ce-ar zice marele bos! Nu se poate!

- Tată, sînt dispusă să mă iau și cu el de gît, altceva nu mai vreau de la viață, decît să am altă meserie mai bine mă sinucid!

Tare l-am mai supărat pe tata în ziua aceea. Mi-a parut tare rău imediat. Era chiar să renunț cînd lucrurile s-au aranjat de la sine. Tata a primit o misune neașteptată in Irak și nemaiavind ocazia să-l întîlnească pe marele bos prea des nu mai avea nici ocazia să vorbească cu el despre noi, așa că am putut face ce vreau fără să-i afectez tatei poziția. Bineînțeles că nimeni din echipa de balet nu știa adevăratul meu nume și cine era tata. Iar speranța lui era că dupa o vreme mă voi sătura de meseria de modestă balerină și voi găsi o soluție mai inteligentă de viață. Chiar și spioană era mai bine să fii după el decit balerină, deși spionajul era ultima meserie pe care mi-ar fi recomandat-o, după aceea de măurator pe străzi în orice caz! Coșmarul vieții lui era că-l voi avea vreodată ca spectator pe Nicu Ceaușescu și că acesta se va agăța de mine. De aceea pusese pe urmele mele un om din echipa lui, știam asta de la mama, care să facă așa ca lucrul ăsta să nu se întîmple niciodată.