agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-03 | |
Este povestea unei poete cu o tulburatoare poezie, care, internându-se intr-un spital de boli nervoase, în urma unei puternice crize survenite în plina strada și în plina zi, n-a mai putut fi salvată, ea pierzându-și și mințile și talentul înfricoșator de mare. Ca și Borges, dar într-un sens invers, după ciocnirea cu necunoscutul a stat în fața acelei temeri care, spre nenorocirea ei, s-a adeverit, așa cum se adeveresc toate spaimele care ne răscolesc, și temerea asta avea ca obiect putința de a mai scrie. Estefania se întreba dacă va înnebuni definitiv, dacă nebunia o va lua în primire complet cu orgoliul împotriva căruia nici o forță a vieții nu se poate așeza de-a curmezișul, iar nebunia se repezise asupra ei invadându-i creierul - nu se știe dacă nu cumva o proasta socoteală încă de la geneza omului - și Estefania deveni un cristal, adică o piatră care plânge și nu se vede, cu toate că e în întregime alcătuita din plăci în care să te poți oglindi cum se cuvine.
Părinții Estefaniei Cobadar mai trăiau încă și s-au gândit să răspândească un zvon prin care să ascundă lumii adevărul, lor li se părea de rușine ca fiica lor, o mare poetă a lumii, să eșueze într-o negură asupra căreia nimic nu mai avea putere, și zvonul acela era mai dulce, mai bine zis îndulcit, și, potrivit acestui zvon marea poetă se retrăsese în munți, la o cabană, să creeze. Ironia soartei: unul din membrii familiei, și anume Coronel Valeho a sesizat, nu idioțenia zvonului, căci zvonul era realmente tulburător: Estefania retrasă in munți să creeze - nu-i acesta însuși regimul de viață al artistului? ah, singurătatea fertilă, singurătatea pe care și-o prescrie de bunăvoie, ca să creeze - da, da, Coronel Valeho a sesizat că zvonul era neinspirat, doar Estefania n-avea să mai creeze niciodată, era de-acum posedată de niște forțe întunecate față de care medicii, medicina lumii se declaraseră neputincioase fără pereche, aceste forțe îi răpeau cu nerușinare poetei acesteia mari licărul de constiința, acel ceva care îi permite omului să reflecteze, să așeze toate câte există într-o ordine și să le dăruiască un sens. Prea târziu să schimbe zvonul și să-i anihileze consecințele, familia Cobadar a Estefaniei Ne se lăsă pradă fricii, frica aceea superstițioasă care pare să spună că omul trebuie să suporte consecințele faptelor, și îndeosebi, ale vorbelor sale, și chiar dacă unul ca Valeho, tip cu mintea destupată, se angajase să afle o soluție, să desfacă ițele încâlcite, Cobadarii, înspăimântați, au sărit în sus, de unde se vede că frica are o putere mai mare de convingere decât rațiunea, dar Valeho era hotărât să fie singurul întreg la minte în neamul său, și așa năpăstuit de drama poetei. După ce o vizită pe Estefania în acel bârlog al nebunilor, ținându-și sufletul la gură de emoție, se gândi că unii ca modalitate de a salva reputația familiei era minciuna, însă nu o minciună grosolană, cât o minciună creatoare, Valeho înțelegea paradoxul, el știa bine că orice artificiu, orice minciună înseamnă creație, și simțea că are în el acea putere, poate divină, a creației. Să scrie el în locul Estefaniei Cobadar Ne, care nu mai avea cum să protesteze, ocupată acum să hălăduiască pe multele poteci fără capăt ale întunericului din sine, lumina Estefaniei se stinsese și Estefania nu mai putea zări nimic din lumea înconjurătoare, în care exista totuși, învârtindu-se ca titirezul, cu superba lene și inconștiență a animalului, așa că Valeho Coronel avea deplină libertate să se folosească de numele EI și să scrie tot ce-i trecea prin minte LUI. Așa s-a născut o nouă legendă a Cobadarilor care pierzând o lumină au ridicat la suprafață un dezmoștenit al soartei, pentru care, iată, soarta se schimbase pe neașteptate în bine, el urma să poarte crucea familiei în spate, în același timp făcându-și de cap în bună-voie după bunu-i plac, și Valeho se apucă să scrie, cu frenezia flămâdului de multă vreme, dar nu scrise nici cea mai mică prostie, totul - calculat să iasă bijuterie, așa că într-un interval scurt de timp Estefania Cobadar Ne apăru pe piață cu un nou volum genial de poezii. Pe care critica și publicul îl primira cu agitație și cu iubire, drept pentru care Valeho câtă forță zace în el, ce conștiință nouă, scânteietoare se află sub părul blond, rărit de multele neliniști de odinioară, și dacă nu se sărută când se privi în oglindă, atunci plescăi din buze a mulțumire de sine, enormă și stimulatoare. Sub masca celei care acum stă calmă, ferită de orice fel de griji, înapoiată brusc în vremuri ancestrale, ferită de o nebunie perfectă, apărată de o lume care ar fi devorat-o, Coronel Valeho își scria literatura visată încă din pruncie, începând cu tot mai multă îndrăzneală să modifice viziunea tinerei poete, înlocuind-o cu propria-i viziune, și mai cumplit revoluționară, ceea ce îi uimi pe Cobadarii care acceptaseră deghizamentul (travesti-ul) - în - familie dar care nu își imaginaseră vreodată că Valeho va ajunge părintele unor verbe - cuțite, verbe ațițătoare și însângerate. Lumina Estefaniei se înroșea, efect al schimbării lucrurilor și din cer ploua cu stele rele, pătimașe, semn că opera așa zisei Cobadar Ne începuse să zdruncine unele temelii. Iar ea, nebuna pașnică, sta netulburată, pe pajiști fără nume și fără semnificații abracadabrant intelectualiste, o daliscă scutită de emoții, lipsită de pasiuni și interese, tot mai adânc infiltrată în momentele de ontogeneză ale ființei vii. Un animal frumos, cu ochii de gazelă sticlând; își întindea brațele cu o cochetărie felină naturală după câte un măr care nu i se refuza, fiindcă între Estefania Cobadar și pomul cu roade nu existau distanțe, convenții - și toți cei care o vedeau jucându-se printre frunze, cocoțată la naiba în vârful atingând cerul, simțeau pe dată, cu maximă limpezime, câtă fericire și ce vrajă se afla în acea comuniune simplă și firească, la care ei nu puteau nici măcar aspira. Estefania Cobadar cobora apoi din măr julindu-și cu nepăsare picioarele de scara pe care bunul paznic o lipea grijuliu de trunchiul copacului, și se lăsa în iarbă, la rădăcină, unde asculta pământul, poate din instinct, neștiind ce e - doar un zumzet în urechile ei de scoică... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate