Vrăjitorul reflectă un moment. Se ridică de pe fotoliu, așeză cărțile teanc și cu ele în brațe, înlătură o altă draperie, spunându-i lui Rufio să-l urmeze.

Intrară într-un holișor strâmt cu două încăperi pe partea stângă. Prima din ele avea ușa întredeschisă. Vrăjitorul o înlătură puțin, iar Rufio văzu înauntru un tânăr brunet cu părul tuns scurt, ce stătea apatic într-un fotoliu, cu privirile ațintite asupra focului din cămin. Îl asista o slujnică blonduță și rotunjoară ca un măr, ce citea cu glas tare dintr-o broșură.

- Îl vezi? Așa cum îți spuneam.

Rufio zâmbi cu tristețe.

- Ia spune-mi acum, zise vrăjitorul pe când alătura ușa ca mai înainte, ce s-a întâmplat, de fapt?

Îl luă pe Rufio cu sine către scărița din dreapta și începură să coboare treptele capitonate cu stofă purpurie, anticarul impleticindu-se de cateva ori, caci covorul i se rula sub talpi, pe masura ce pasea.

Acesta era cel mai bun semn ca vrajitorul se suparase pe el, caci se stia ca obiectele din castel reactioneau in functie de dispozitia stapanului lor.

- De ce n-ai venit?

- N-am știut, mărturisi anticarul. Evlampionis nu păru surprins. Stelianos mi-a spus abia azi că vrei să-mi vorbești… și după aceea, întreaga istorie.

- Mi-am dat seama în timp că n-avea să te trimită la mine decât pentru a distruge cărțile. Speram ca măcar să vina el personal, să nu te implice și pe tine în treaba asta…

- N-am înțeles ce legătură are luna cu citirea cărților, spuse Rufio când ajunseră în capătul scării.

- E o întreagă istorie… oftă magul. Ce pot să-ți spun este că zeul nu vrea ca profețiile să fie răspândite; se pare că el n-a vrut să mi le comunice, i-au scăpat la fel de involuntar cum mi-au parvenit mie. Tipul vorbește în somn, lămuri el, zâmbind. Mi-a poruncit să suprim cărțile, altfel distruge orașul pe negândite și profețiile devin nule. Iar termenul expiră în zori…

- Deci, profețiile vin de la zeu, se lamentă Rufio după o mică pauză. știai și m-ai lăsat să debitez prostii!…

Evlampionis râse.

- Nu știi ce drag îmi ești când te îndoiești de originea ta!

Rufio se strâmbă.

- De ce n-ai venit la mine? îl certă el.

- Am venit, aprobă vrăjitorul cu arțag. Nu te-am găsit acasă nici noapte, nici zi, de parcă disparuseși cu desăvârșire de pe fața pământului! și nici la organizație nu erai.

Nemuritorul se încruntă.

- Eu dorm în medie trei-patru ore pe zi și mi-e suficient, imposibil să nu fiu găsit în aceste douăzeci de ore!… Adică, nu spun că ai minți cumva, adaugă el cu deferență, dar chiar mi se pare ridicol ce-mi spui…

- Þi-am lăsat mesaje în ușa anticariatului, dar probabil că Stelianos s-a îngrijit ca acestea să nu ajungă la tine.

- Se poate. De fapt, în ultima perioadă, mi-a dat de lucru mai mult decât de obicei.

- Asta e, s-a terminat acum. Însă… e o problemă care pe domnul Stelianos n-o sa-l amuze…

Vrăjitorul ieși într-o curticică, împrejmuită cu garduri de oțel, unde se începuse amenajarea unei grădini. La lumina unui felinar, între două straturi de trandafiri albi, Rufio văzu o groapă și în fața ei, înfiptă în pământ, o lopată mare cu coadă verde.

Groapa era proaspătă, de vreo patruzeci de centimetri adâncime și goală în interior. Rufio tresări nervos, de parcă imaginea aceea i-ar fi produs amintiri neplăcute. Se întoarse spre om, așteptând o explicație.

- Cărțile mele nu sunt niște cărți obișnuite, spuse vrăjitorul cu voce stranie.

Rufio îl privi bănuitor. știa că unii oameni oricât de cuminți ar fi, dacă sunt forțați de situatie, fac gesturi la care nu s-ar fi gândit vreodată. Putea Evlampionis să-l ucidă pentru a-și păstra cărțile?! Nu, era un gând caraghios și în fond, n-avea nici o bază; o biată groapă nu înseamnă mormânt și mai pe urmă, vrăjitorul ținea la el.

Se știe că dacă respiri într-un mediu morbid, e lesne să te molipșesti și tu.

- Mi-ai terminat horoscopul? întrebă el, deși știa răspunsul.

- Da, iar cel care te va ucide nu s-a născut încă, hotărî vrăjitorul, de parcă ar fi posedat puterea telepatică care lui ii lipsea.

- Nu s-a născut încă?… repetă nemuritorul, după ce-i trecu uluiala.

- Îl vei cunoaște și-l vei ghida în toate, va fi ca și copilul tău.

- și totuși, mă va ucide, medită Rufio uitându-se la groapă.

- Da. Dar asta se va petrece după câteva secole, atunci când existența ți se va părea îngrozitor de îndelungată și-ți vei dori cu adevărăt să te odihnești, adăugă vrăjitorul, bătându-l încetișor pe umăr.

- Ce voiai sa spui mai devreme?

- Hm, as putea sa-ti spun multe, Rufio, marturisi vrajitorul, as putea sa zic ca am pus o vraja care sa apere cartile fata de elementele naturii si ca tot ce putem face, e sa le ascundem in pamant. Dar poate ca te-as minti si nici mie nu mi-ar sta bine… Pentru asta, voi fi sincer: daca nu le pot salva, am sa te rog sa ma lasi sa le distrug eu insumi. Nu, nu te pacalesc! Nu ma voi impaca nicicand cu ideea ca altul a facut treaba asta si il voi uri de moarte pe cel care o va incerca!

Rufio il asculta, coplesit.

- Crezi ca as mai fi acceptat piederea Elisei, daca n-as fi pregatit-o eu, ci vreun doctoras oarecare ?!... Arsenicul actioneaza la sase ore de la deces; o fiola din solutia mea va sterge scrisul de pe carti in doar o singura ora! Dar trebuie sa le ingrop mai intai, n-as suporta sa vad cum se dezintegreaza… Deci, ce alegi, prietene: izbavirea sau ura eterna ?

Acum intelegea Rufio care fusese treaba cu volumul lui Dostoievski: vrajitorul se credea un criminal, un Agamemnon.

- Si daca le ascunzi, acest zeu al tau nu va afla?... intreba el, dupa un moment de gandire.

- Nu, daca aplic intregul ritualul.

Vrăjitorul răsfoi pentru ultima oară cele trei cărți învelite în piele roșie, pe urmă le depuse în groapă, una peste cealaltă, cu un fel de pietate în mișcări.

- și dacă le află cineva și le citește? adaugă după o pauză. Spuneai că există un mod…

- Dacă le dezgroapă cineva înainte de timpul stabilit, nu câștigă nimic, cărțile se strică imediat, căpătând acea particularitate de care te ferești tu cel mai tare…

Evlampionis râse pe sub mustăți. Rufio ignoră înțepătura.

- Focul nu le strică… lumina soarelui?

- Da, prietene, lumina soarelui le distruge.

Vrăjitorul se lăsă în jos lângă groapă și deschise volumul de deasupra. Rufio ridică felinarul.

- Ba chiar și cea a lămpii sau mite cea a unei biete lumânări; scrisul se volatilizează, iar foile rămân albe de parcă n-ar fi fost nicicând scrijelite cu pana.

- și la ce-ți mai folosesc odată îngropate? se miră anticarul.

- Peste o sută de ani… le pot citi din nou! declară vrăjitorul cu exaltare, închizând cartea. Nu e minunat?…

Dar Rufio nu-i împărtășea bucuria.

- Mda… și dacă n-ai să mai trăiești încă o sută de ani?… întrebă el cu sfială.

- M-am gândit la asta, șopti omul întristat, acoperind gropa cu pământ, dar nu face nimic… vei trăi tu și vei îngriji de aceste cărți!

- Cum?

- Cu puțin ajutor, din partea mea și… a altcuiva. Primesc informații neconclusive, dar sunt aproape sigur că tu vei trăi. Sper numai ca asta să se întâmple în acest oraș… Iar dacă ar fi așa, nu înseamnă oare că orașul va exista și peste această sută de ani?!… Gândește-te, prietene!

Vrăjitorul se înclină cu exultație asupra cărților, dulcea lui povară… Cu miscari rapide, de parca ar fi inlaturat vreun gunoi, omul schita pe pamant, un desen minuscul.

Rufio nu-l lua in seama. De fapt, el se gandea tocmai că nu Evlampionis săpase groapa și aruncă instinctiv o privire prin curte după sluga care avea să continuie munca vrăjitorului, însă nu zări pe nimeni.

- Nu știu, Evlampionis, niciodată nu mi-a plăcut să fac planuri pe termen lung, nu știu… Dar dacă tu ai încredere în mine să-mi încredințezi cărțile tale… în mine, care am venit să le ard…

- Dar ai venit deasemenea să-mi dai o șansă, completă vrăjitorul.

- Ei bine, eu nu pot decât… să accept…

Vrăjitorul zâmbi cu mulțumire.

Ca din senin, pe poarta castelului se ivi fetița bucătăresei, în cămășuță de noapte și cu un felinar în mâini. Ea se opri în prag, căutând din priviri pe stăpân, iar când îl zări lângă stratul de trandafiri, alergă către dânsul, strigând cât o ținea gura.

Ajunsă în fața lor, ea rosti dintr-o suflare o afirmație ce căzu ca un trăznet.

- S-a trezit conașu’ cel tânăr!!

- Ce spui?! tună vrăjitorul cu asprime în glas. Nu, nu se poate!…

- Ba da, stăpâne, nu te mint! susținu copila. Conașu’ a coborât în bucătărie, la noi și a cerut de mâncare! Acu’ e sus. Mama m-a trimis să-ți spui…

Evlampionis o ascultă cu mințile răvășite de durere și speranță, iar când copila tăcu, omul fugi prin ușa deschisă a castelului pentru a vedea cu ochii săi minunea. Rufio îl urmă fără șovăire si aproape ca nici nu remarca obraznicia usii ce se inchise inainte ca el sa poata intra.

Singura explicatie era ca vrajitorul voia intimitate.

Fetița închise ușa în urma ei și urcă scările în fugă. Ajungând în salon, se strecură printre servitorii treziți din somn ca și ea și se ascunse după poalele mamă-sii, ce povestea cu lux de amănunte întâmplarea deja cunoscută.

MARTIE 2006