Evlampionis se crezuse îndeajuns de versat într-ale sufletului omenesc pentru a nu mai putea fi vreodată surprins de vreo acþiune a semenilor săi. ºi iată cum în acea noapte, lucrurile se precipitau din nou fără ca el să le poată controla. Iar frustrarea i se părea cu atât mai mare cu cât magul, care se ghida după astre, nu prevăzuse nimic despre cele ce aveau să se petreacă…
Revenirea ginerelui său marca finalul unei etape dominate de vicisitudini; vrăjitorul îl îngrijise pe tânăr cu toată devoþiunea cu care fusese înzestrat, dar de multe ori simþise blazare ºi îºi dorise să se ajungă la un sfârºit, oricare ar fi fost acela. Deseori îi trecuse prin minte că acest stadiu n-ar fi existat nicicând, dacă l-ar fi lăsat pe tânăr să moară odată cu Elisa, dar de fiece dată, ajungea la concluzia că fără acest om, existenþa lui ar fi fost una searbădă ºi mai apoi, i-ar fi fost imposibil bietei lui inimi să suporte ambele pierderi.
Elisa nu apuse să-i dăruiască nepoþi spre care omul să-ºi poată canaliza acum dragoste părintească. Iar cum patima pentru fiica sa era una din cele eterne, se admite că fetiºizarea lui Erin, unicul suvenir însufleþit rămas de la ea, a fost doar următorul pas.
O îndrăgise pe copilă cu o dragoste egoistă, considerând că ea îi aparþine lui ºi numai lui, ºi asta chiar din prima clipă când o ridicase de pe treptele bisericii unde o găsise abandonată. Fata crescuse în castelul vrăjitorului ºi nu cunoscuse lipsuri, căci tatăl îi oferise toată inima lui, iar acolo unde nu se pricepuse a o creºte, născocise ºi totul mersese ca pe roate.
De aceea, Elisa spunea ades că întreaga ei copilărie nu ºtiuse de viaþa reală, trăise într-o fantezie, creată special pentru ea de către părintele său, magicianul cu fruntea umbrită de luceferi.
Primul eveniment survenit se disputase pe când vrăjitorul se întorcea acasă dintr-o călătorie, nerăbdător să-ºi vadă fiica pe care o lăsase uºor suferindă. ºi nu faptul de a o afla răpusă de o răceală cu complicaþii îl uimise peste măsură, cât îl îngrozise acela de a-i găsi pe tineri în patul lor, uniþi într-o îmbrăþiºare a morþii. Erin era numai în nesimþire, dar fiica magului părăsise demult lumea noastră…
Evlampionis nu avusese niciodată certitudinea că Erin ºtia de moartea soþiei sale, însă un lucru se înþelegea din felul cum arăta dormitorul: tânărul voia să moară ºi pregătise totul dinainte pentru a nu avea surpriza neplăcută ca decesul lui să nu se ivească în urma afecþiunii pe care o avea. Văzuse omul multe în existenþa lui, dar o aºa îndârjire ca la tânărul său, pe nicăieri!
Dar vorba aceea “ orice naº îºi are naºul “ , ºi îndârjirea lui Erin găsise una pe potrivă, căci socrul lui nici nu concepea să-l lase să moară.
La prima vedere, afectul lui Evlampionis era pe deplin justificat, dar Rufio ºtia că nu era vorba doar de emoþie, ci ºi de teamă. Când anticarul ajunse în coridorul ce ducea spre sufragerie, îl zări pe om sprijinit de o coloană ionică, de unde privea cu încordare către uºa deschisă a camerei.
Slugile flecăreau de zor; Rufio îºi zise că ginerele vrăjitorului trebuie să fie lihnit, dacă acceptă să mănânce cu atâta zarvă în jurul lui.
Se apropie de Evlampionis; acesta îi aruncă o privire, apoi oftă adânc, resemnându-se.
- Vino cu mine, îi ºopti el rugător.
Intrară într-o cameră de formă dreptunghiulară, al cărei mobilier era compus dintr-o masă lungă ºi strâmtă ºi câte patru sfeºnice mari, de argint , ce dominau fiecare din cele patru colþuri ale încăperii. În capătul stâng al mesei, înconjurat de servitorime, se afla tânărul moºier ce mânca pe îndelete dintr-o porþie de ciulama cu sos alb.
Văzându-l pe stăpân, bucătăreasa veni la dânsul ºi începu să turuie aceeaºi istorie, repetată de n ori în acea noapte, povestind cu atâta plăcere de parcă ar fi fost prima oară. Tipicar cum era, Rufio o chestionă pe femeie asupra orei exacte la care se petrecuse totul, de parcă această informaþie ar fi fost extrem de vitală.
Evlampionis răbdă cât răbdă, pe urmă porunci servitorilor să meargă la culcare pentru a rămâne singuri.
Vrăjitorul, ce ignorase prezenþa ginerelui său, de cum realiză că nu mai sunt decât ei, trei în cameră, se deplasă cu paºi mici până la masă. Cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, omul se debarasă de orice ipocrizie.
- Erin?!… murmură el cu duioºie. Fiul meu, eºti bine?…
Tânărul care nu arăta să fi observat schimbările produse în sală, se opri din mestecat ºi puse furculiþa în farfurie. Nu răspunse de îndată, gest care îl intrigă pe vrăjitor, iar când ridică privirea spre cei doi, în ochii săi se citea un soi de suspiciune.
- Bună seara, tată-socrule! i se adresă Erin cu entuziasm. ºi bună seara ºi domniei-tale, amic al socrului meu! adăugă el către Rufio cu o amabilitate puþin exagerată.
Acesta salută printr-o plecăciune a capului, dându-ºi seama că nu era momentul potrivit pentru a se face cunoscut.
- Sunt bine, mulþumesc de întrebare, răspunse tânărul în cele din urmă, cu oarecare rezervă.
- Eºti bine! Nu, nu poþi fi bine!… Adică… eºti bolnav, fiule, să nu apară vreo recidivă, ºtiu eu… Trebuie să te vadă un doctor, insist să te vadă un doctor!
Evlampionis se îndreptă hotărât spre uºă ºi trase de ºnurul cu clopoþel utilizat pentru a chema servitorii.
- Nu, îl opri tânărul cu fermitate, iar când vrăjitorul se întoarse spre el, uimit de tonul folosit, îl văzu pe Erin ridicat în picioare în faþă mesei, iar chipul său denota o duritate pe care omul n-o ºtia la ginerele său.
Rufio îl îndemna la calm.
- Am spus că mă simt bine, completă Erin cu indulgenþă ºi se aºeză înapoi. Eeei, de ce nu ºedeþi voi cu mine?… Haideþi, să ciocnim cu pahar cu vin! deveni el binevoitor.
- Vin?… Un pahar… cu vin?… Da… Adică… ai apetit, nu? Þi-e foame ºi ăsta, ăsta e un semn bun, nu, Rufio?!!… făcu omul cu o bucurie de nebun în ochi. Are poftă de mâncare! râse el isteric. Nu e minunat, Rufio? Zii!
ºi se repezi la anticar, strângându-i convulsiv braþul. Rufio se uită cu tristeþe către Erin, care zâmbea fără chef.
- Dragul meu băiat, dacă þii la mine, vei permite să te consulte un medic, spuse Evlampionis cu blândeþe.
- Nu, aprecie tânărul după un moment de gândire, mă simt bine, excelent. Poate tu ai nevoie de unul…
- Eu?!… se uimi omul. De ce să am nevoie?…
- Eºti foarte încordat, tată, ºi n-aº vrea să păþeºti ceva…
În cuvintele lui se vădea puþină ironie.
- Nu, nici vorbă… Cred că niciunul din noi n-are nevoie de medic, stabili omul.
Rufio nu înþelese pe moment dacă constanþa lui Erin îl convinsese pe vrăjitor sau faptul că tensiunea nervoasă a acestuia nu mai era de stăpânit, dar se lămuri imediat, când omul adăugă ca pentru sine:
- Bine, dar o să þi se facă rău.
Deºi nu se simþea în largul lui, Rufio nu se putu abþine să nu surâdă, căci situaþia era într-adevăr, uºor comică, având în vedere trecutul lui Erin. Însă acesta nu părea să-ºi amintească un lucru capital.
- Erin, aº vrea să-mi spui ce s-a întâmplat, solicită vrăjitorul. Eu nu pricep, n-am avut nicio presimþire, la fel ca atunci… Doar acum o oră stăteam împreună lângă foc ºi-þi citeam din cartea aceea… despre vânătoare… Erai conºtient în acel timp, auzeai ce-þi spuneam?!…
Moºierul tăcu, concentrându-se asupra farfuriei lui. Gestul jucatului cu furculiþa în mâncare demostra o iritare crescândă.
- Îþi aminteºti de noaptea aceea?… continuă Evlampionis.
Rufio făcu o grimasă; ambiguitatea întrebării avea ascuþimea unui iatagan. Drept răspuns, tânărul vâri în gură furculiþa plină ºi un dumicat de pâine de secară. Apoi, îºi turnă un alt pahar.
Evlampionis trase jilþul din capătul său de masă, dar nu se aseză. Rufio care de când intrase în castel, nu ºezuse deloc, se instală pe un taburet incomod, pe care-l găsi lângă un perete.
- Hm, era atât de fericită când izbuteai să te rupi o vreme de telescop ºi de laborator pentru a merge cu noi la un picnic… murmură Erin visător. De-ai fi văzut cum i se lumina chipul de bucurie ºi câtă exuberanþă se năºtea în sufletul ei. Oh, te iubea cu o aºa pasiune încât uneori mă simþeam gelos…
Evlampionis vru să zică ceva, dar se rezumă la a-ºi umezi buzele uscate. Se aºeză pe scaun, tremurând.
- Dar în inima Elisei noi doi ocupam aceeaºi treaptă ºi tu ne iubeai pe amândoi deopotrivă. Cugetă o clipă, râse, apoi adăugă, minunându-se: Îndrăgea violetul, culoare ce se asorta de minune cu ochii-i ca floarea de liliac…
- Ai văzut-o?! întrebă vrăjitorul cu uimire.
- Da. A fost prima fiinþă pe care am văzut-o când am perceput iarăºi lumea ºi unica în a cărei privire aº vrea să mor…
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, insistă Evlampionis, după o mică pauză.
Rufio îi sugeră printr-un semn să nu-l obosească prea tare. Însă, vrăjitorul aºteptase suficient pentru a-i fi imposibil acum să se mai înfrâneze.
- Da, tată, imi amintesc tot, mărturisi el cu amărăciune, nicio grijă, am memoria intactă.
- ºi atunci… n-ai nimic să-mi reproºezi?! strigă omul, uluit.
- ºi ce þi-aº putea reproºa?… zise el cu tristeþe cu glas, examinând distrat carourile feþei de masă. Că ignorându-mi liberul-arbitru, m-ai plasat în centrul preocupărilor tale, că m-ai transformat într-un cobai, iar medicaþia ta nu dădea roade, că mă chinuiai cumplit, deºi vedeai că totul se terminase pentru mine… Asta vrei să-þi spun?…
- Erin, fiule, ºtiu că þi-am greºit mult, spuse omul, dar n-am să-þi cer iertare căci am făcut doar ceea ce am crezut de cuviinþă ºi nu-mi pare rău. Dacă ar trebui să trec din nou prin acele clipe, fii sigur că aº proceda întocmai ca în acea seară.
Tânărul îl cercetă cu mâhnire.
- Uite, accept să-mi porþi pică, dacă asta vrei, dar n-aº suporta gândul că tu mă urăºti…
Vrăjitorul se opri, aºteptând reacþia lui Erin. Moºierul oftă adânc, gustă din vin ca pentru a-ºi face curaj, apoi zâmbi cu tristeþe.
- O vorbă necugetată; nu trebuia s-o iei în seamă.
- Erin!…
- Probabil că mă credeam în agonie, altfel nu-mi permiteam să-þi vorbesc astfel, zâmbi el, stânjenit. ºi ca să glumim puþin, după câte văd, nu s-a îndeplinit blestemul meu, suntem încă aici, amândoi…
Evlampionis păli dintr-o dată ºi aruncă o privire către Rufio. Vampirul se sculă de pe scaun ºi cei doi schimbară câteva cuvinte pe ºoptite. Erin se încruntă.
- S-a întâmplat ceva?…
- Erin, fiule, mă întrebam ce planuri ai, dacă te-ai gândit cumva la ce vrei să faci în viitor? întrebă omul cu o undă de făþărnicie.
Erin simþi pericolul ºi se retrase încet în carapacea sa.
- Ce planuri am?… se miră el. Hm, pentru moment, n-am niciun plan; sunt bucuros că mi-am revenit ºi mă simt bine. Ce să vreau altceva?
- Nu ºtiu, bolborosi omul, poate îþi doreºti un lucru sau simþi că ar trebui să faci ceva?…
Erin îl măsură pe vrăjitor cu neîncredere, pe urmă, trecu la figura lui Rufio, care i se păru foarte comună ºi expresivă ca o bute goală. Bineînþeles că tânărul se înºelă, anticarul era o persoană plăcută, numai că-ºi ascundea cu grijă trăirile, iar cât despre opinii, rar ºi le exprima în public.
- Nu, nu vreau să fac nimic deosebit, răspunse Erin, cu sinceritate. Poate o să mă apuc din nou de administrarea moºiei, dar asta mai târziu. În prezent, cred c-am să-þi þin companie, în caz că nu te-ai săturat de mine ca de mere acre, adăugă el, zâmbind.
Evlampionis se uită la Rufio, după care încuviinþă, oftând. Încă n-aveau motiv să se îndoiască de vorbele lui, dar asta nu însemnă că nu trebuia să fie cu ochii în patru.
- Fiule, începu vrăjitorul cu inimă grea, n-aº vrea să-þi pricinuiesc vreun rău, dar dacă þi-ai dat seama că viaþa merită trăită chiar ºi aºa, e necesar să afli unele lucruri ce nu suferă ămânare.
- Ce vrei să spui? întrebă el curios.
- Că lucrurile sunt rareori ceea ce par a fi ºi soarta ne rezervă o multitudine de surprize, care ni se par de neimaginat.
Tânărul medită puþin, apoi îl privi încurcat. Îi făcu semn să continue.
- Îþi sugerez să asculþi cu calm ce-þi voi spune, fără a te grăbi cu concluziile. Află deci, că tânărul acesta care-mi este prieten credincios, după cum sigur ai observat, se numeºte Rufio ºi ne cunoaºtem de o bună perioadă de timp. ºi el te cunoaºte pe tine sau, mă rog, îl cunoaºte pe acel Erin de până astă seară.
Moºierul se decepþionă, văzând întorsătura pe care o luase discuþia; nu-l plăcea pe Rufio ºi n-avea niciun chef să asculte cine-ºtie-ce laude la adresa sus-numitului. Aºa că se lăsă pe spate în jilþ ºi se prefăcu că-l interesează, doar că să nu-l supere pe Evlampionis.
Vampirul însă nu părea măgulit de spusele omului; nu era de accord cu modul de abordare al vrăjitorul, îl considera o barbarie ºi îi părea rău că omul se folosea de prezenþa lui pentru a-l tulbura pe Erin. Dar ºi el, ca ºi ginerele amicului său, se vedea constrâns să participe la expunerea gazdei.
- L-am întălnit după o vreme de la îmbolnăvirea ta ºi mi-a fost alături de atunci în colo. Când ne-am văzut prima dată, Rufio avea doar treizeci de ani, iar acum… acum merge pe a doua sută… Dacă-i caut un cusur, n-am să-i găsesc niciunul, căci diferenþa dintre de noi, e atât de mică încât devine insignifiantă, completă omul cu însufleþire.
În sinea lui, se ruga ca Erin să primească bine mesajul ºi să nu-l ia drept o glumă proastă căci asta i-ar fi îngreunat ºi mai mult sarcina.
Dar cine ar fi spus oare despre povestea lui că-i altceva decât un banc nesarat?… Numai acela care are pretexte sâ îngâduie o asemenea nebunie.
Iar Erin le poseda.
Totuºi, rămase perplex auzind una ca asta ºi îi privi îndoielnic. Păru că-l umflă râsul, dar se opri brusc ºi-ºi muºcă buzele până la sânge. Pradă unei excitaþii nervoase, ochii i se măriră în orbite, iar dinþii săi dezveliþi într-un zâmbet demonic, se arătau pregătiþi să muºte în carne vie.
Se potoli curând ºi i se adresă lui Evlampionis:
- Nu te cred, negă el scuturând din cap. ºi ºti de ce?… Pentru că locuinþa aceasta e la fel ca întotdeauna, iar Elisa, oricât de gătită ar fi fost, nu mai putea fi la fel după aºa amar de vreme. Deci, minþi, farmazonule!…
Lui Evlampionis îi luă un moment să-ºi revină din ºoc ºi să nu se repeadă asupra ginerelui său. κi zise că nu Erin vorbise, ci ultimele rămăºiþe ale bolii lui.
- Copile, Elisa va rămâne mereu aºa cum arată acum; am descoperit eu un mod. Iar casa e a mea, dacă vreau poate să arate ºi ca un templu al lui Deceneu! Înþelegi, dragule?… Aºadar, nu te ascunde în spatele unui fir de păr.
Ochii lui Erin se umeziră puþin, dar nu plânse. Întâlnind privirea lui Rufio, tânărul îl studie cu mintea goală de gânduri. Acesta oftă adânc, apoi se ridică ºi făcu câþiva paºi, ca să se desmorþească.
- Vreau o dovadă, murmură tânărul ºi se ridică de la masă cu pas ºovăielnic.
În dreapta vrăjtorului se afla o fereastră tăiată în ogivă. Erin se îndreaptă spre ea, iar Rufio ºi Evlampionis se apropiară îngrijoraþi.
Tânărul deschise geamul, dar ezită să privească afară. Se întoarse spre vrăjitor, cu o mină rugătoare.
Iar omul aprobă, deºi ºtia că Erin ar fi putut avea o emoþie din care să nu-ºi mai revină.
Fereastra desfăºura acea minunată parte a Aeternumului, ce avea în centru funesta clepsidră, de altfel, unicul reper al lui Erin din panorama cunoscută de el. Se uită cu mirare la faþadele clădirilor ºi la copacii înalþi ºi stufoºi, ce protejau oraºul pe timpul arºiþei ºi se simþi cuprins de ameþeală…
Nimic din ceea ce ºtia el nu mai era la locul lui, nimic!…
Doar clepsidra. ºi parcă era de ajuns. Auzise de oameni ce pierduseră totul ºi-ºi reclădisera viaþa de la un lucru aparent nefolositor, de la o bucată de lemn, un petic de pământ, un strop de iubire… Clepsidra putea să fie acel ceva în jurul căruia avea să-ºi construiască existenþa.
Astfel, imaginea din faþa ochiilor săi, ce deborda de viaþă ºi prospeþime, îi păru chiar mai frumoasă decât cea de dinainte. Pe suflet i se asternu deodată o liniºte cum nu mai simþise de ani… Suspină fără să vrea ºi-ºi simþi iar pleopele grele de lacrimi.
Cât timp trecuse ºi de ce trebuise să-l piardă?!… Frustrarea îl rodea cu asiduitate.
Închise geamul ºi-ºi lipi fruntea de sticla rece a acestuia. Privind către socrul lui, pricepu că ºi el era măcinat de acelaºi gând. Îi zâmbi timid.
- Cât timp am fost incoºtient? întrebă el cu calm. O an? Doi?! Zece?!!…
Evlampionis ezită să-i răspundă. Îi sugerase o dată, spunându-i vârsta lui Rufio ºi n-avea curaj să repete.
- Spune, sunt pregătit.
- Eºti sigur? zise Rufio.
Era prima oară când i se adresa, de când intrase în sală.
- Da, spuneþi-mi odată!!
- Fiule!… Intervalul de timp până la trezirea ta a fost de…
Vrăjitorul se înecă.
- De cât?!!
- O sută patruzeci ºi nouă de ani, unsprezece luni ºi treizeci ºi unu de zile.
- Te-ai trezit cu puþin înainte de-a treia jumătate de centenar, explică Rufio. ºi cu patru ore înaintea Anului Nou… constată el, privindu-ºi ceasul.
Erin rămase un pic pe gânduri ca un om care tocmai a auzit o glumă ºi nu i-a prins tâlcul, apoi zâmbi ºi zise:
- O sută cinzeci de ani!… Bine că nu se plăteºte impozit pe dormit, că te-aº fi ruinat!…
Atâta spuse ºi se prăbuºi pe mozaicul cu modele florale. Rufio ºi Evlampionis se priviră uimiþi, apoi îl luară pe Erin de câte o subsuoară ºi folosindu-se de o uºă mascată cu draperie de caºmir, îl duseră repede în camera sa, unde îl aºezară cu grijă în pat.
- Am zis eu că o să i se facă rău!… spuse vrăjtorului ca pentru sine.
Evlampionis îl cercetă pe ginerele său ºi constată că doarme liniºtit, lucru pe care li-l confirmă doctorul. Acesta fusese chemat anterior de către intendent, ce auzise clopoþelul stăpânului ºi aºteptase în hol ca să vadă cum evoluează lucrurile, pentru a putea interveni dacă apărea ceva de genul acesta.
După ce doctorul ieºi, magul se aºeză pe marginea sofalei, alături de Rufio. Acesta tocmai descoperise, în stânga căminului, existenþa unui brăduþ cu licurici în borcănaºe de peltea ºi-l privea cu încântare. Când îl văzuse pe Erin cu servitoarea cea plinuþă, nu observase nimic în camera acestuia… Bradul acela în castel însemna că Evlampionis nu se schimbase chiar de tot, mai păstra ceva în sufletul lui, fie chiar ºi pentru a-ºi bucura ginerele.
- Dacă zeul a făcut ca Erin să se trezească pentru a-i îndeplini ordinele, atunci ginerele tău e un comedian de soi, zise anticarul. Ori poate că zeul l-a făcut să leºine de-a binelea ca să iasă din încucătură…
- Lasă ironiile, amice! făcu Evlampionis plictisit. Trebuie să fi fost nebun, dacă mi-am închipuit fie ºi o secundă că Erin e implicat în treburile astea murdare! Dar ce să-i faci? Cănd lucrezi cu forþele malefice, nu te încrezi nici în umbra ta. Prost am fost că m-am antrenat în asemenea probleme; dacă aº fi ºtiut cum stau lucrurile, nu mă amestecam defel! Însă acum e tardiv, nu mai pot da înapoi; trebuie să lupt mai departe.
- Iar eu te voi ajuta, îl asigură Rufio.
- Ce-ai să-i spui lui Stelianos?…
- Adevărul. Să vină el să ardă cărþile, dacă poate!
- Să coborâm, Rufio, mai avem ceva de rezolvat, spuse omul, luând cu sine un ghiveci cu trandafiri roºii.