agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-09 | |
În deșertul Afganistanului, locul unde soarele a curs pe pământ sub formă de cenușă, munții ce împrejmuiesc Kabulul s-au dezbrăcat în totalitate de podoabele naturii, scuturându-și pletele de zgură în vântul buimăcit de rătăcire. Piscurile amețitor de rătăcite își alungă poalele în văi prăpăstioase și flămânde, trezite parcă de huruitul motoarelor transportoarelor "Scorpionilor Roșii", care înfruntă cu bărbăție capriciile naturii.
Este o zi liniștită, în care trebuie să ne pregătim pentru executarea unei misiuni de lungă durată, iar efortul fizic și psihic este considerabil. Comandantul companiei, căpitanul Marius Bumbac, ne adună în fața unei machete a ariei de operații Kabul. Comandantul patrulei ne prezintă detaliile despre misiune. Confecționată din zăpadă artificială, pietre, nisip și pământ, având dimensiuni apreciabile, macheta regiunii Kabul, amenajată în tabăra românească din Camp Julien, este de un real folos militarilor, pentru că pot să vadă în teren toate amănuntele misiunii. Cele câteva ore de odihnă care ne despart de plecarea în misiune au trecut fără să ne dăm seama. Este ora 2.30 AM și mai sunt aproape patruzeci de minute. Afară sunt 60 Celsius. Câțiva dintre colegii mei au început deja să se echipeze. Am ieșit din cort, pentru a lua contact cu natura. Frigul lăsat brusc peste tabără mă dezmorțește din toropeala somnului. Munții golași abia se zăresc din contopirea cu întunericul, focul de peste zi transformându-se în smoală rece... Este oare sentimentul că în inima munților pustii suferința lor renaște din teama de necunoscut? În negura densă, străpunsă câteodată de lanternele militarilor, se aude glasul comandantului de pluton, locotenentul Sorin Homeag, care îi îndeamnă pe militari și face ultimele precizări. Mai sunt zece minute până la punerea în mișcare. Ne adunăm cu toții, echipați cu materialele, armamentul și muniția, în fața mașinilor de luptă. Comandantul ne întreabă dacă avem probleme referitoare la misiune și, ca de obicei, ne îmbărbătează. |i felicită pe câțiva militari pentru modul deosebit în care s-au comportat în ultima ieșire: plutonierul Ștefan Prodea, caporalii Marin Costea, Simon Sântimbrean, Denis Dumitru, Ilie Truțan, Marin Tudor și Vasile Iosub. Ne îmbarcăm în transportoare și plecăm, pentru a nu știu câta oară, într-o nouă misiune. Drumurile de pământ și calcar se întind șerpuitoare pe serpentinele înguste în fața transportoarelor. Zorile se ivesc și soarele pare să îmbrățișeze cu brațe largi adâncimile, preludiu pentru o nouă zi de foc. Militarii privesc atenți la fiecare colț de stâncă neprietenoasă. Din fața noastră vin în permanență autoturisme, camioane și autobuze încărcate de mărfuri, bagaje și călători afgani, care au ca destinație finală suburbiile Kabulului și orașul, îngreunând circulația pe această rută principală de acces spre capitală. |n stânga – prăpastie, n dreapta – munte, iar în unele porțiuni de drum nu se poate circula decât pe o singură bandă. Mă uit la mecanicul-conductor cum trage, transpirat, de volanul colosului blindat. Mă simte și, cu un zâmbet care parcă nu este al lui, îmi spune că ar fi fost bine să aibă aer condiționat. Microbuze ce se mișcă greoi, purtând chiar și deasupra lor bărbați și copii prietenoși, care salută patrula românească, se strecoară pe lângă noi, gata-gata să se lovească de pereții muntelui sau, mai rău, să se prăvălească în prăpastie. Nori imenși de praf acoperă în permanență drumul pietruit. Pe alocuri, câte o oază de verdeață ne face să ne gândim că totuși natura nu a murit în totalitate. Câteva cămile stau pe pantele colțuroase privind nepăsătoare spre noi, mestecândtacticoase și liniștite ierburi uscate și mărăcini. Într-un târziu, ajungem la destinația finală, unde, timp de o oră, îndeplinim misiunea principală, apoi raportăm la bază: "Misiune îndeplinită". Suntem felicitați și primim informații despre situația din zonă și noi instrucțiuni referitoare la continuarea misiunii, din care nu lipsesc detaliile pentru măsurile de protecție a forței. Comandantul patrulei dă ordinul pentru reluarea patrulării, pe același traseu, până în Kabul. Aceeași priveliște și aglomerație, aceleași prăpăstii, stânci, totul se constituie parcă într-un déja-vu. e sus, de pe munte, printr-o deschizătură a văilor, Kabulul se întrezărește ca o înșiruire abstractă de pete maronii neuniforme, ce se întind până aproape de culmi, care, în realitate, sunt locuințe ale oamenilor ce trăiesc în această țară. Dinspre acea direcție se aude o voce care cântă și spune rugăciuni amplificate prin difuzoare imense, anunțând că ora de rugăciune, conform tradiției locale, a început. Aici, în munți, unde natura moartă definește prin expresie vidul unei lumi apuse demult, ecoul, oglindind imaginea sonoră a deșertului montan, se sparge de rocile tăioase. Locul atât de misterios și, în același timp, plin de neprevăzut insuflă "Scorpionilor Roșii" o atenție deosebită asupra importanței misiunii încredințate. De altfel, în cadrul companiei, rutina este un termen străin, nelalocul lui. Lava fierbinte a discului solar revărsată asupra străjerilor tăcuți ai pustiului se resimte și asupra afganilor, și a militarilor. Trecătorii însetați invocă prin semne dorința de a cere apă, lichidul care reprezintă viață. Ne deplasăm pe urcușurile anevoioase, zgomotele motoarelor câștigând supremația înălțimilor. Pe alocuri, câte o tarabă cu mărfuri autohtone ne îmbie parcă la un moment de răgaz din norii de praf. Mici comunități de nomazi adăpostiți în corturi și scobituri de stâncă ne mai scot din priveliștea roșiatică a munților. Femeile, în celebrele "burka" de culoare albastră, dau o culoare aparte peisajului arid. Copiii care aleargă în urma noastră cu urale de bucurie, strigându-ne "my friend", "Romania friend", "Heloo, Romania", sunt răsplătiți cu sticle de apă și biscuiți. Spre seară ajungem în Kabul și parcă totul revine la viață, la normal – case, oameni, magazine, străzi, verdeață. Umbrele se lasă asupra Kabulului, luminile licăresc la ferestrele caselor când ajungem cu bine în Camp Julien. Obosiți, dar cu satisfacția lucrului împlinit, povestind colegilor rămași în tabără sentimentele trăite, ne regăsim din nou în aceleași ipostaze ca și cu o zi în urmă. După o zi în care efortul fizic și psihic, dar și emoțiile a ceea ce am văzut au fost deosebit de puternice, starea moralului este intactă. Ei știu că trebuie să fie puternici, pentru că urmează o altă zi cu noi misiuni, provocări, satisfacții și experiențe. În munții stâncoși și goi ai Afganistanului, pericolul poate renaște oriunde și oricând. După fiecare misiune, învățăm tot mai multe lucruri, căpătăm tot mai multă experiență și o viziune și face locul în mintea militarilor – în locurile acestea, totul este posibil și aici deșertul moare numai pentru a lăsa loc unui alt deșert. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate